Critică socială, America, masculinitate
Despre Furie, de Salman Rushdie, n-am lucruri bune de zis, deși omul scrie excelent, inclusiv în această carte, și de regulă îmi plac poveștile lui. Treaba e că sunt o cititoare capricioasă – vreau complexitate și profunzime narativă, într-o formă preferabil facil de parcurs. Vreau originalitate sau măcar un stil original, dar fără ca textul să fie stufos, prolix, neologios (plin de neologisme botezate de autor – Cărtărescu și Pinchon fac uneori cam multe glume de genul ăsta, pe care le înțeleg doar ei și prietenii lor).
M-am intoxicat cu Netflix în pandemie, ceea ce cred că a produs o oarecare amorțire de cititor. Greu să concureze biata proză – claustrată în semne – cu explozia de imagine, sunet, acțiune, cu dinamica (regia) unui film.
Din cauzele astea, cam mustăcesc și cârcotesc la mai toate cărțile în ultima vreme.Sunt foarte greu de mulțumit. Din disperare, zilele trecute am comandat Olive Again, de Elizabeth Strout. Ador personajul ăsta – Olive Kitteridge – mofturos, duios și autentic, varianta feminină a lui Ove de Backman. Sper să mă scoată din figurile astea hollywoodiene.
De fiecare dată când cumperi o carte sau altă bucurie prin Răsfoiala, devii ambasador al culturii într-o societate care și-a înstrăinat valorile esențiale.
Cu doar un click, ne ajuți să spunem lumii că noi credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
Despre SUA și tarele ei societale
Furie de Salman Rushdie m-a vexat. Sunt prea superficială ca să scriu o recenzie despre o carte ca asta, recunosc. Sau sunt prea modestă și ar trebui pur și simplu să scriu că iar am dat peste o carte care are un public bine definit, din care nu fac parte. American sau măcar americanofil?
Cel puțin prima parte a romanului este plină de referințe culturale care mă depășesc. Nu știu cine sunt persoanele la care tot trimite Rushdie și mă îndoiesc că publicul larg (neamerican) știe. Și atunci, cum asimilezi cartea asta? Romanul e un hibrid narațiune – carte de eseuri, în care Rushdie analizează cu ochi critic Țara Făgăduinței, oamenii și obiceiurile lor proaste.
Cam pe la jumătate, aterizează forțat între pagini niște crime. Așa, din seninul cerului. Brusc, personajul principal – un bărbat divorțat și pustiu – începe să fie îngrijorat că trei fete tinere, frumoase și bogate au fost omorâte cu pietre… poate chiar de el? Mi-a sunat așa de fals chestia asta. Ceva de genul, editorul îl sună pe Rushdie, după ce a primit primele capitole din carte și zice:
Auzi, Sal, amice, nu te supăra că-ți zic, dar e un pic, doar un pic, cam fleșcăită treaba… nu poate să moară cineva, repede? Nu contează cine, te hotărăști tu după. Și, în rest, scrii ce vrei tu despre legende reciclate, țara lui Gulliver etc, treaba ta. Dar omoară pe cineva, că altfel mor cititorii cu zile.
Și uite așa, povestea despre furiile (sexuale și intelectuale ale) unui profesor divorțat devine o poveste despre tehnologia care ne fură identitatea și ideile nobile și le transformă în bunuri de larg consum (perisabile), apar lovituri de stat în state – simbol, iubiri incredibile și sacrificii înduioșătoare… WTHF? (What the holy fcuk?)
Poate am greșit… Poate Furie este o carte despre bărbați și pentru bărbați și asta e cauza lipsei totale de empatie și înțelegere față de furiile profesorașului pervers? Mă duc pe Goodreads să citesc ce zic indienii și americanii, poate așa mă luminez. Ceea ce vă doresc și vouă.
Salutări, răsfoitori!
Răsfoiala 