FRAGMENT Confiteor, Jaume Cabré

„Atât de măreț și de ambițios: precum Corecții, al lui Franzen, Confiteor promite să devină unul dintre marile romane ale deceniului”, scriau imediat după apariția Confiteor criticii de la El País.

„Mă interesează felul în care memoria și puterea se reunesc în problema răului. Acestea sunt obsesiile mele, prezente peste tot în ceea ce scriu, la fel ca tema muzicii. Știu că la un moment dat una dintre obsesii va ieși la lumină. Nici nu vă imaginați cât de mulți bani economisesc scriind, în loc să merg psiholog.” (Jaume Cabré)

„Catalanul Jaume Cabré a scris un roman-ocean în care se varsă atâtea fluvii pline de semnificație și de povești. ” (Clarín)

Scris sub forma unei confesiuni finale a unui geniu ce știe că urmează să-și piardă cea mai prețioasă posesiune, mintea, această capodoperă a literaturii europene încearcă imposibilul: să coboare la rădăcinile Răului și să se întoarcă de acolo nevătămată. O adevărată aventură estetică și intelectuală, Confiteor (în română: Mărturisesc) debutează cu anii de tinerețe ai lui Adria Ardevol, un copil minune care se naște într-o lume lipsită de iubire și crește învățând să-și spioneze părinții, martor al pasiunii tatălui său pentru obiectele de anticariat, în special pentru o misterioasă și prețioasă vioară ce-și are propriul nume, dar și captiv al unui univers interior imaginar. Vioara devine un element central al romanului, dat fiind că istoria ei se confundă cu istoria Europei, de la flăcările Inchiziției și până la ultimele reverberații ale iadului concentraționar nazist.

farmec.ro - Livrăm frumusețe!

Fragment din romanul “Confiteor”, de Jaume Cabré

Înmormântarea a fost mohorâtă, mulți domni serioși cu pălăria în mână și doamne care-și acopereau fața cu o voaletă fină. Au venit verii din Tona și niște vagi veri de-al doilea, Bosch, din Amposta și pentru prima oară în viață am observat că sunt centrul atenției, îmbrăcat în negru și bine pieptănat, cu o cărare fără cusur, căci Lola Xica îmi dăduse cu o doză dublă de fixativ și zicea că-s foarte frumos. Și mi-a dat un sărut pe frunte, ca acelea pe care mama nu mi le dă, cu-atât mai puțin acum când nu mă mai privește.

Ziceau că tata era în sicriul de culoare închisă, dar n-am putut să verific. Lola Xica mi-a spus că avea multe răni și e mai bine să nu-l văd. Bietul tata, toată ziua aplecat peste cărți și obiecte rare, să moară plin de răni. Ce idioată, viața! Și dacă rănile fuseseră provocate de un pumnal kaiken din magazin? Nu: îmi spuseseră că a fost un accident.

Câteva zile am trăit cu perdelele lăsate, și-n jurul meuerau numai șoapte. Lola Xica se ținea mai mult după mine, iar mama își petrecea ceasuri întregi așezată în fotoliul unde își beau ei cafeaua, în fața fotoliului gol unde tata, înainte să moară, își bea cafeaua. Dar ea nu bea cafea, fiindcă nu era ora cafelei. Era complicat, fiindcă nu știam dacă pot să mă așez pe celălalt fotoliu, căci mama nu mă vedea și, oricât i-aș fi zis, hei, mamă, ea mă prindea de încheietura mâinii, dar privea tapetul de pe perete și nu spunea nimic și atunci eu îmi ziceam că nu contează și nu mă așezam în fotoliul tatei și mă gândeam că toate astea le face tristețea. Și eu eram trist, dar priveam în toate părțile. Au fost niște zile de mare neliniște, căci știam că mama nu mă vede. Pe urmă am început să mă obișnuiesc. Am impresia că de-atunci mama nu m-a mai văzut niciodată. Ghicise pesemne că toată vina era a mea și de-aia nu mai voia să știe de mine. Uneori mă privește, dar doar ca să-mi dea instrucțiuni. Și a lăsat viața mea în mâinile Lolei Xica. Deocamdată.

Fără să-mi spună ceva înainte, mama a apărut într-o zi acasă cu o nouă vioară de studiu, destul de bună, bineproporționată, cu sunet bun. Mi-a dat-o aproape fără o vorbă și, da, fără să mă privească în ochi. De parcă ar fi fost neatentă și ar fi acționat din inerție. De parcă s-ar fi gândit la înainte și după, dar nu la ce făcea. A durat mult până s-o înțeleg. Și am reluat studiul viorii pe care trebuise să-l întrerup multe zile.

Într-o zi, când făceam exerciții în camera mea, amacordat coarda sol cu atâta furie, că am rupt-o. Atunci am mai rupt încă două și-am ieșit din cameră și i-am zis mamei,trebuie să vii cu mine la Casa Beethoven. Am rămas fără mi. S-a uitat la mine. Mă rog: s-a uitat, cât de cât, spre mine și n-a zis nimic. Și i-am repetat că trebuie cumpărate corzi noi. Și atunci a ieșit Lola Xica de după o perdea și mi-a zis o să mergem noi doi, dar trebuie să-mi spui ce corzi sunt, căci mie mi se par la fel toate.

Ne-am dus cu metroul. Lola Xica mi-a povestit că ea s-a născut în Barceloneta și deseori, când se plimba cu prietenele,ziceau hai să mergem la Barcelona și în zece minute erau la capătul de jos al Ramblei și se tot foiau în sus și-n jos pe Rambla ca niște nătânge, râdeau și-și puneau mâna la gură să nu le vadă băieții râzând, se pare că-i mai distractiv decât să te duci la film, din câte spunea Lola Xica. Și-a zis că nu și-ar fi închipuit vreodată că în magazinașul ăla atât de mic și de întunecos s-ar vinde corzi de vioară. Și eu am cerut o coardă sol, două mi și o la de la Pirastro și ea a zis că a fost ușor: ai fi putut să-mi notezi pe-o hârtie și-aș fi venit singură. Și-atunci eu am zis că nu, că mama mă lua cu ea, că nu se știe. Lola Xica a plătit, am ieșit de la Casa Beethoven, s-a aplecat să mă sărute pe obraz și a privit în jos pe Rambla cu nostalgie, dar nu și-a acoperit gura cu mâna fiindcă nu râdea ca o nătângă. Și-atunci mi-a trecut prin cap că poate în curând rămân și fără mamă.

La două săptămâni după înmormântare au venit alțidomni care vorbeau spaniolă și mama iar s-a făcut palidă ca de moarte și iar șușoteli între mama și Lola Xica și eu mă simțeam dat deoparte și mi-am luat inima-n dinți și i-am zis mamei mamă, ce se întâmplă. A fost prima oară în atâtea zile când m-a privit cu-adevărat. Mi-a zis, prea sinistru, copile, prea sinistru. Mai bine… și atunci a intrat Lola Xica și m-a dus la școală. Am observat că unii băieți mă priveau ciudat, mai ciudat decât de obicei. Și Riera a venit în recreație și a zis l-au îngropat și pe el? Și eu, pe cine? Și el, dacă l-au îngropat și pe el…? Și eu, îngropat, cine? Și Riera cu un zâmbet superior a zis, oh, ce groaznic, oh, să vezi doar un cap? Și insista l-au îngropat și pe el? N-am înțeles nimic și, ca să fiu mai sigur, m-am dus în colțul cu soare, la cei care făceau schimb de abțibilduri și de-atunci l-am ocolit pe Riera.

Mi-a fost totdeauna greu să fiu un copil ca toți ceilalțicopii. Bine: nu eram. Problema mea, mult mai gravă, care,după Pujol, nu avea soluție, era că-mi plăcea să învăț: îmiplăcea să învăț istorie și latină și franceză și-mi plăcea să merg la conservator și Trullols să mă pună să fac exerciții de tehnică, fiindcă făceam game și mă imaginam în fața unei săli pline și-atunci exercițiile de tehnică îmi ieșeau cu un sunet mai bun. Căci secretul stă în sunet. Mâinile, slavă Domnului, după niște ore merg singure. Și uneori improvizam. Îmi plăceau toate astea și-mi plăcea și să iau enciclopedia Espasa și să călătoresc prin articolele ei. Și-atunci, la școală, când domnul Badia punea o întrebare despre indiferent ce subiect, Pujolarăta spre mine, zicea că mie-mi revine să răspund la toate întrebările. Și-atunci mi-era rușine să răspund, căci parcă mă etalau ca pe o maimuță, de parcă ei ar fi fost tata. Esteban, care stătea în banca din spatele meu și era diabolic, îmi zicea fetiță de câte ori răspundeam bine la o întrebare până când într-o zi i-am spus domnului Badia că nu-mi amintesc rădăcina pătrată din o sută patruzeci și patru și-a trebuit să ies să vomit la toaletă și-n timp ce vomitam a intrat Esteban, m-avăzut și-a zis, ce fetiță! Dar când a murit tata am observat că mă priveau nu știu cum, altfel, crescusem parcă în ochii lor. Cu toate astea, cred că-i invidiam pe toți copiii care nu voiau să învețe și din când în când picau vreun examen. La conservator era altceva fiindcă imediat erai cu vioara în mână încercând să scoți un sunet bun, nu, nu, nu, parcă e o rață răgușită, ascultă. Și Trullols lua vioara mea și scotea un sunet atât de frumos, încât, deși era destul de bătrână și prea slabă, puțin a lipsit să nu mă îndrăgostesc de ea. Era un sunet ce părea de catifea și avea un parfum de nu știu ce floare, pe care încă mi-l amintesc.

librex.ro

— Eu n-am să pot niciodată să scot acest sunet. Deși îmi iese vibrato.

— Toate lucrurile la timpul lor.

— Da, dar eu niciodată…

— Niciodată să nu zici niciodată, Ardèvol.

Cu siguranță cel mai prost formulat sfat muzical șiintelectual, dar care m-a influențat mai mult decât toate pecare le-am primit în viața mea la Barcelona și în Germania.După o lună sunetul era vizibil mai bun. Nu avea încă parfum, dar deja era mai aproape de catifea. Dar nu, îmi dau seama acum, când mă gândesc la toate astea, nu m-am dus imediat nici la școală, nici la conservator. Întâi am stat niște zile la Tona, cu verii mei. Și, când m-am întors, am încercat să înțeleg ce se întâmplase.

Pe 7 ianuarie doctor Fèlix Ardèvol a plecat de acasă, avea întâlnire cu un coleg portughez care era în trecere prinBarcelona.

— Unde?

Doctor Ardèvol i-a spus lui Adrià că, la întoarcere, vrea să-i vadă toată camera în ordine, că a doua zi gata cu vacanța, și s-a uitat spre soția lui.

— Ce-ai zis? El, cu tonul sever al profesorului care nuera, în timp ce-și punea pălăria. Ea a înghițit în sec ca elevacare nu era. Dar a repetat întrebarea:

— Unde te întâlnești cu Pinheiro?

Lola Xica intra în sufragerie, dar, văzând atmosferaîncărcată, s-a întors la bucătărie. Fèlix Ardèvol a lăsat sătreacă trei-patru secunde care ei i s-au părut umilitoare și lui Adrià i-au dat timp să se uite când spre tata, când spre mama, și să înțeleagă că se întâmplă ceva.

— Și de ce vrei să știi?

— Bine, bine… N-am zis nimic. Mama a luat-o spre altă parte a casei fără să-i dea sărutul pe care i-l rezervase. Înainte s-ajungă în spate, în teritoriile doamnei Angeleta, l-a auzit zicând ne întâlnim la Ateneu și, foarte apăsat: dacă n-ai nimic împotrivă. Și, drept pedeapsă pentru această neobișnuită curiozitate, pe un ton de reproș:

— Și nu știu la ce oră mă-ntorc.

A intrat în birou și a ieșit imediat. Am auzit ușa de laintrare, zgomotul pe care-l făcea când se deschidea și pocnitura când se închidea de-afară, poate cu mai multă forțădecât de obicei. Apoi, liniște. Și Adrià speriat, fiindcă tata, oh, Dumnezeule, tata luase vioara. Cutia cu vioara mea de studiu înăuntru. Ca un automat, pe picior de război, Adrià a așteptat momentul oportun și a intrat în birou ca un hoț, ca Domnul intra-voi în casa ta, și rugându-se la Dumnezeul care nu există să nu-i treacă prin cap mamei să intre în clipa asta, a șoptit șase unu cinci patru doi opt și a deschis seiful: vioara mea nu era, voiam să mor. Și atunci am încercat să pun totul la loc cum a fost și apoi m-am închis în camera mea să aștept întoarcerea tatei, ca o fiară, zicând cine-a vrut să-și bată joc de mine? Cine are acces la seif, hai? Lola Xica?

— Dar eu…

— Carme?

— Pentru numele lui Dumnezeu, Fèlix!

Și-atunci o să privească spre mine și o să zică Adrià? Șieu va trebui să încep să mint la fel de prost ca întotdeauna și tata va ghici tot. Și, deși o să fiu la doi pași de el, o să strige de parcă mi-ar vorbi din strada Bruc și-o să zică vino-ncoace și, cum eu n-o să mă clintesc, el, strigând și mai tare, am zis să vii încoace! Și bietul Adrià se va duce cu capul plecat și va încerca să facă pe nevinovatul și totul o să fie o nenorocire, o mare nenorocire. Dar, în loc de asta, a sunat telefonul și mama a intrat în cameră și i-a zis tatăl tău… Cum să-ți spun eu ție… Tatăl tău… Și el: ce? Ce-i cu el? Și ea: s-a urcat la cer. Și lui i-a trecut prin cap să răspundă că cerul nu există.

— Tatăl tău a murit.

Primul sentiment a fost de ușurare, fiindcă, dacă murise, n-o să mă mai bruftuluiască. Pe urmă m-am gândit că e un păcat să gândesc așa. Și că, deși cerul nu există, pot să mă simt un păcătos mizerabil fiindcă știam sigur că tata a murit din vina mea.

librex.ro

Articolul conține linkuri către librării online. Prin accesarea lor și plasarea unei comenzi, susțineți activitatea Răsfoiala.com generând un comision. Acest lucru nu modifică prețul produselor comandate

Un gând despre „FRAGMENT Confiteor, Jaume Cabré

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: