Pământul Făgăduinței, de Barack Obama, una dintre cele mai așteptate cărți ale anului, apare azi în România

Editura Litera publică astăzi, 17 noiembrie 2020, “Pământul Făgăduinței”, primul volum din memoriile prezidențiale ale lui Barack Obama. O găsiți la prețul cel mai bun (reducere 35%) pe site-ul editurii.

Cartea, care dezvăluie drumul laureatului Nobel pentru Pace către Casa Albă și provocările deciziilor critice din Biroul Oval, apare astăzi simultan la nivel internațional în 25 de limbi. În SUA și Canada sunt disponibile 3.4 milioane de exemplare în limba engleză, iar în celelalte țări 2.5 milioane de copii ale volumului.

Despre misiunea cărții, fostul președinte al Statelor Unite ale Americii spune că își dorește să fie o sursă de inspirație pentru tinerii care își doresc să devină lideri și să schimbe lumea în bine.

Am încercat să redau cititorilor călătoria intimă pe care Michelle și cu mine am făcut-o în acei ani, cu toate momentele abisale și cele înălțătoare. Și în cele din urmă, în aceste vremuri în care America trece prin niște momente decisive atât de semnificative, cartea oferă câteva dintre părerile generale pe care le am despre cum putem să vindecăm diviziunile din țara noastră de-acum încolo și cum să facem ca democrația să fie în folosul tuturor – o sarcină care nu va depinde de un anume președinte, ci de noi toți, ca cetățeni implicați. Dincolo de a fi o lectură plăcută și informativă, sper mai mult decât orice ca această carte să inspire tinerii din toate colțurile țării – și ale lumii – să preia ștafeta, să-și facă vocea auzită și să întreprindă tot ce ține de ei ca să schimbe lumea în bine.

Publicarea memoriilor lui Barack Obama este un eveniment atât de așteptat de cititorii de pretutindeni, încât organizatorii The Booker Prize au amânat decernarea anuală a premiilor, pentru a nu interfera cu lansarea “Pământului Făgăduinței”. Barack Obama va fi unul dintre invitații ceremoniei online a premiilor Booker, alături de scriitori renumiți precum Kazuo Ishiguro și Margaret Atwood.

“Pământul făgăduinței” nu este prima carte a lui Barack Obama și, cu siguranță, nici ultima. “Dreams from my father”, a devenit bestseller o dată cu succesul său politic, cu 3.3 milioane de exemplare vândute în SUA și Canada. În topul vânzărilor a ajuns și “The Audacity of Hope”, mai orientată spre politic, cu 4,3 milioane de copii vândute.

Instituția prezidențială americană are o lungă tradiție literară, începută cu memoriile lui James Buchanan și Theodor Roosevelt. Succesul însă nu însoțește orice volum care promite să poarte cititorii prin ascunzișurile Casei Albe. Dintre foștii președinți care au scris despre experiența de a conduce America, s-au remarcat ca autori doar George W. Bush și Bill Clinton.

Am comandat cartea la precomandă acum o lună. Imediat ce ajunge la mine, mă pun pe citit și revin cu impresii proaspete.

Succesul e imediat după colţ, la intersecţia cu deznădejdea: poveşti adevărate cu scriitori

Dacă te lupţi pentru independenţă, prosperitate, sănătate ori succes, dacă pur şi simplu crezi despre tine că meriţi o viaţă mai bună sau un pic de fericire, dar parcă nu mai ai putere să te ridici de jos şi să mai dai o dată piept cu viaţa, atunci textul ăsta e pentru tine.

            Am pus laolaltă câteva dintre poveştile de viaţă ale unora dintre scriitorii pe care îi iubesc, ca să îţi arăt că succesul e imediat după colţ, poate chiar la intersecţia cu deznădejdea. Or fi ei mari creatori de ficţiune, dar autorii aceştia sunt și exemplul viu că universul conspiră (şi) în favoarea noastră.

La fundul sacului a fost temelia pe care mi-am reconstruit viaţa”

JK Rawling de Karwai Tang – Getty Images

J.K. Rowling (Harry Potter)  a devenit prima scriitoare miliardară din lume după succesul nebun al seriei sale de cărţi, ecranizărilor şi marketingului construit în jurul personajelor din Harry Potter. Cine ar crede că autoarea era acum douăzeci de ani “pe cât de sărac e posibil să fie cineva în Marea Britanie din zilele noastre, aproape de a ajunge în stradă”. Fără un loc de muncă stabil, trăind din ajutor social, suferind de depresie, îşi purta bebeluşul prin cafenele şi scria la romanul pe care nicio editură nu-l dorea. De douăsprezece ori i-a fost refuzat Harry Potter şi piatra filosofală  la publicare, iar când în sfârşit a primit primul contract de publicare, editorii de la Bloomsburry i-au spus să nu-şi facă mari speranţe. Ajunsese literalmente la fundul sacului, pentru ca apoi să construiască un imperiu… din imaginaţie.

“Încearcă să fii curcubeul din norul cuiva”

Maya Angelou de Deborah Feingold – Getty Images

Maya Angelou, (I know Why the Caged Bird Sings), una dintre cele mai celebre poete americane din ultima sută de ani, a lăsat de multe ori să transpară în poemele ei viaţa aspră pe care a dus-o în copilărie şi în tinereţe. A fost abuzată, a trăit pe stradă şi a devenit mamă în adolescenţă. A fost nevoită să se prostitueze, pentru o scurtă perioadă, pentru a-şi putea hrăni fiul; apoi a cântat şi a dansat în baruri, până când şi-a dat seama că versurile cântecelor sale sunt poezii pe care oamenii le îndrăgesc şi că greutăţile vieţii i-au dat o voce cu care să vorbească pentru drepturile celor mulţi. A scris o serie de cărţi de memorii şi poezie care i-au adus faima în toată lumea.

“Talentul e mai ieftin ca sarea de bucătărie. Care-i diferenţa între talent şi succes? Munca asiduă.”

Stephen King de Boris Spremo – Getty Images

Stephen King era un profesor de engleză alcoolic și tabagist înrăit, care locuia într-un parc de rulote cu familia. Tocmai aduseseră pe lume un bebeluş. Ajuns în pragul disperării, a aruncat la gunoi prima parte a manuscrisului romanului Carrie şi doar gestul providenţial al soţiei sale Tabitha, care a recuperat foile şi l-a convins să scrie în continuare, ne-a oferit bogăţia de suspans şi imaginaţie specifice lui.

Imaginaţia e muşchiul sufletului”

Vladimir Nabokov de Walter Mori – Getty Image

Vladimir Nabokov (Lolita) a fost refuzat de 26 de edituri înainte ca romanul, acum ajuns unul dintre clasicele secolului XX și ecranizat de două ori, să fie publicat. Unul dintre editorii răuvoitori a scris chiar: “Recomand ca manuscrisul să fie îngropat sub o piatră pentru o mie de ani”. Într-un final, Lolita a fost publicată în numeroase ediţii, chiar şi de cei care refuzaseră iniţial manuscrisul. S-au vândut peste 50 de milioane de exemplare în toată lumea.

“Mi-am început ziua cu nişte ceai cu nimic. Ceaiul cu nimic e foarte uşor de făcut: pui nişte apă fierbinte, apoi adaugi nimic”

Andy Weir (Marţianul) s-a apucat de scris prin 1999. A scris vreo două romane, dar nu a reuşit să le publice. Și-a luat chiar o pauză de la job vreo trei ani, dar fără vreun succes notabil. Apoi a început să scrie la Marţianul ca hobby, după muncă, şi a publicat cartea, capitol cu capitol pe un blog unde oamenii au început să-i dea feedback, să critice şi să sugereze modificări (cartea şi filmul – dacă nu le-aţi parcurs – sunt pline de detalii ştiinţifice foarte originale). În 2012 a publicat singur pe Amazon şi apoi l-a sunat cineva de la Random House. De la bestseller international la film de Hollywood a mers totul ca uns. Ca să vezi…

            Biografiile scriitorilor sunt poate cea mai bună sursă de inspiraţie pentru cei care se confruntă cu provocări și neajunsuri zi cu zi şi, dacă veţi căuta cu atenţie, veţi găsi zeci de asemenea exemple. Oamenii aceştia au realizat totul din absolut nimic şi asta arată că răbdarea, perseverenţa, munca susţinută dau roade într-un final.

Diferențele dintre lectura clasică și lectura digitală

“Îmi place mirosul hârtiei.”

“Cititul pe hârtie este adevăratul citit”.

“Mă ustură ochii, când citesc pe computer”.

Timp de doi ani, Naomi Baron a colectat date despre obiceiurile de lectură a 429 de studenți din Statele Unite ale Americii, Japonia, Slovenia, India și Germania. Și-a propus să afle cum experimentează și evaluează studenții cele două medii.

Pe lângă opțiunea estetică (“cărțile sunt mai frumoase”), studenții au spus că preferă lectura clasică pentru că:

  • e mai ușor să-și dea seama “unde” au ajuns cu lectura
  • e mai puțin obositor decât statul cu ochii în computer, tabletă etc
  • ajută atenția / e mai improbabil să fie distrași (cum se întâmplă cu cititul online)
Lectură digitală

Despre avantajele cititului digital, participanții la cercetare au spus că:

  • poți citi cu lumina stinsă
  • poți găsi cu ușurință informații suplimentare
  • e prietenos cu natura (salvezi copacii)
  • permite multitasking-ul

Ce se întâmplă după ce citești?

Aceasta este întrebarea – cheie pe care o pun majoritatea specialiștilor.

În ce privește memoria, răspunsurile celor care au participat la studii similare arată că nu există diferențe importante. În mod obișnuit, cercetătorul cere respondenților să citească un text (digital sau tipărit), apoi să răspundă câtorva întrebări despre conținut. 

Unul dintre studiile recente a mers puțin mai departe și a cerut nu date disparate, ci un rezumat al textului citit. În acest caz, cei care citiseră pe tipar s-au descurcat mai bine decât “grupa digitală”.

Lectura clasică

Citirea digitală și gândirea critică

Cea mai importantă întrebare este însă cum influențează învățarea realizată pe un mediu digital capacitatea de a gândi critic. Pentru că, știm și din recentele rezultate ale elevilor români la testele PISA că “tocitul”, simpla memorare, nu este învățare. 

Memorarea e doar primul pas. Pentru gândire critică, este nevoie de: 

  • abilitatea de a înțelege idei complexe
  • capacitatea de a analiza date
  • evaluarea perspectivelor alternative
  • capacitatea de a elabora argumente justificate

Deși cercetarea făcută de Naomi Baron nu a analizat corelația între folosirea celor două medii de lectură și impactul asupra gândirii critice, anumite rezultate obținute dau câteva indicii.

Majoritatea covârșitoare a studenților care au participat la studiu (92%) spun că se concentrează mai bine atunci când citesc pe tipar și că îl preferă atunci când parcurg materiale academice ample (86%)

Electronic e mai ieftin și ușor

Două aspecte favorizează cititul digital în dauna clasicelor cărți și manuale, deci în dauna unui proces de învățare mai atent și mai serios. Online-ul / digitalul sunt mult mai ușor accesibile și mai ieftine – lucruri importante mai ales pentru elevi și studenți, ale căror resurse sunt limitate.

perfect-tour.eu

În viața reală, exemplu concret

În timp ce scriam acest text pe telefon, am răspuns la 3 apeluri și de câteva ori m-am uitat la notificări primite de la diverse aplicații. În loc să-l termin în 30 de minute, l-am terminat în două ore și doar după ce am oprit notificările aplicațiilor. 

Răspunsul la “dilema tehnologiei” este mereu la îndemână, respectiv chiar la tine în mână. Depinde de fiecare dintre noi dacă și cum controlăm mediul în care lucrăm și/ sau citim, astfel încât să nu fim, în anumite momente, controlați (distrași) de mediu.

Când vrei să faci treabă bună și să îți valorifici bine timpul, e musai să instalezi la propriu și la figurat limite.

Puteți citi aici întregul articol despre cercetarea făcută de Naomi Baron.

 

Recenzie Furie, Salman Rushdie

Sunt o cititoare capricioasă – vreau complexitate și profunzime narativă într-o formă preferabil facil de parcurs. Vreau originalitate sau măcar un stil original, dar fără ca textul să fie prea stufos, prolix, neologios (plin de neologisme botezate de autor – Cărtărescu și Pinchon fac glume de genul ăsta pe care le înțeleg doar ei și prietenii lor).

M-am intoxicat cu Netflix în pandemie, ceea ce cred că a produs o oarecare amorțire de cititor. Greu să concureze biata proză – claustrată în semne – cu explozia de imagine, sunet, acțiune, cu dinamica (regia) unui film.

Din cauzele astea, cam mustăcesc și cârcotesc la mai toate cărțile în ultima vreme. Foarte greu de mulțumit. Din disperare, zilele trecute am comandat Olive Again, de Elizabeth Strout. Ador personajul ăsta – Olive Kitteridge – mofturos și sper să mă scoată din figurile astea hollywoodiene.

Furie de Salman Rushdie m-a vexat. Sunt prea superficială ca să scriu o recenzie despre o carte ca asta, recunosc. Sau sunt prea modestă și ar trebui pur și simplu să scriu că iar am dat peste o carte care are un public bine definit – din care nu fac parte. American în cazul ăsta sau măcar americanofil?

Cel puțin prima parte a romanului este plină de referințe culturale care mă depășesc. Nu știu cine sunt persoanele la care tot trimite Rushdie și mă îndoiesc că publicul larg (neamerican) știe. Și atunci, cum asimilezi cartea asta? În fine…

Cam pe la jumatea romanului, aterizează forțat în narațiune niște crime. Așa, tam-nesam. Brusc, personajul principal – de asemenea divorțat pustiu – începe să fie îngrijorat că trei fete tinere, frumoase și bogate au fost omorâte cu pietre… poate chiar de el? Mi-a sunat așa de fals chestia asta. Ceva de genul editorul îl sună pe Rushdie după ce a primit primele capitole din carte și zice:

Auzi, Sal, amice, nu te supăra că-ți zic, dar e un pic, doar un pic, cam fleșcăită treaba… nu poate să moară cineva, repede? Nu contează cine, ne zici tu după. Și în rest scrii ce vrei tu despre legende reciclate, țara lui Gulliver etc, treaba ta. Dar omoară pe cineva, că altfel mor cititorii cu zile.

Și uite așa, povestea despre furiile (sexuale și intelectuale ale) unui profesor divorțat devine o poveste despre tehnologia care ne fură identitatea și ideile nobile și le transformă în bunuri de larg consum (perisabile), apar lovituri de stat în state – simbol, iubiri incredibile și sacrificii înduioșătoare… WFHF? (What the holy fcuk?)

Poate am greșit… Poate Furia este o carte despre bărbați și pentru bărbați și asta e cauza lipsei totale de empatie și înțelegere față de furiile profesorașului pervers? Mă duc pe Goodreads să citesc ce zic indienii și americanii, poate așa mă luminez. Ceea ce vă doresc și vouă.

Salutare, răsfoitori!

Jeanine Cummins, Pământ american

Cartea lunii septembrie este “Pământ american” de Jeanine Cummins, pe care o recomand din inimă. Dacă nu sunteți familiari cu viața în America Centrală și de Sud, cartea lui Jeanine Cummins poate fi o introducere în cum se trăiește (nu se poate trăi) în țări pe care cartelurile le-au transformat piețe de stupefiante și ființe umane. Asemeni comercianților care exploatează un loc “cu vad” și, pe lângă pâine, încep să vândă și cafea și flori, cartelurile și-au extins “business-ul” cu diverse servicii (muncă forțată, prostituție, etc), pentru că… nimeni nu-i oprește.

Lipsa de educație, lipsa serviciilor sociale funcționale (guvernare proastă) și corupția (însoțită de lipsa investițiilor – cine vrea să pompeze bani într-un sat fără câini?) sunt rădăcinile relelor. Și un vecin aproape inert (SUA) care, vreme de zeci de ani, n-a fost capabil (dornic?) să creeze o coaliție care să acționeze ferm pentru combaterea traficului de droguri și oameni.

Cartea lui Janine Cummins spune povestea unei femei care decide să fugă în State împreună cu fiul de opt ani după ce mafia mexicană le ucide familia (doar ei supraviețuiesc execuției). Cu interlopii pe urmele lor, cei doi folosesc doar rute și mijloace clandestine, cum e Bestia.

Am citit cartea aproape pe nerăsuflate, fiindcă dpmdv diferențele culturale dintre Mexic și România sau alte țări cu istorii mutilate de dictatură sunt irelevante. Când citesc despre Mexic, văd sărăcia, corupția și injustiția de la noi (Teleormanul, Pata Rât, Vaslui, Ferentari). Evident că efectele nu sunt comparabile, dar nu-mi pot reține sentimentul de solidaritate cu oamenii ținuți de zeci de ani în mizerie de o șleahtă de nebuni însetați de putere, influență, bani.

I s-a imputat autoarei că scrie despre ce nu cunoaște. A fost săpunită pentru “sacrilegiul” de a se fi suit pe cadavre pentru faimă și de a fi simplificat și romanțat povestea imigranților. Eu așa am receptat cartea. Este un roman de FICȚIUNE inspirat de narcos și de imigranți.

Și a reușit ceea ce X autori nativi și rasați nu au reușit – să transpună crâmpeie din povestea imigrantului într-o ficțiune care a cucerit publicul. Am rămas cu ceva important citind cartea, deși deja știam multe despre Mexic. Am rămas cu o imagine clară și inatacabilă a imigrantului: un om ca mine, care de frică de moarte, și-a abandonat casa, locul de muncă, prietenii și țara sperând că va putea să reînceapă să trăiască liber altundeva.

O să ziceți că asta e definiția imigrantului dintotdeauna și așa e. Dar tocmai aici intervine cartea: dă nume, chip, familiaritate și umanitate unei figuri anonime, șterse, distante pe care fiecare dintre noi o are în minte când aude imigrant.

Și asta și-a propus autoarea. Deci să i se reproșeze că n-a scris cartea altfel, respectiv mai real, mai dur, mai aproape de tot ce înseamnă politică, discriminare, rasism etc, e inutil și absurd. Cum să îi ceri lui Eminem să cânte ca Bono? Femeia atâta poate și vrea!

Dacă citiți Pământ american și subiectul vă stârnește interesul, puteți trece la Carlos Fuentes, pentru o frescă cvasi-completă a Mexicului, în “Toate familiile fericite”.

Salutări, răsfoitori!

RECENZIE Gândire rapidă, gândire lentă, Daniel Kahneman

Doamnelor și domnilor, Daniel Kahneman și “Gândire rapidă, gândire lentă.”

Daniel Kahneman este un psiholog israelian care a primit Nobelul pentru economie comportamentală. A formulat ceea ce acum sunt cunoscute ca biasuri cognitive, respectiv predispozițiile care determină modul în care luăm decizii, mai ales în situații care comportă riscuri. Cercetările sale sunt sumarizate în “Gândire rapidă, gândire lentă.”

libris.ro

Ghid de identificare a deciziilor proaste

Cartea lui Kahneman îți ridică sprâncenele și mii de întrebări, dar îți dă puține soluții. Asta pentru că e teribil de greu să oprești automatisme ale creierului care s-au format în ani de “practică”. Este uimitor să descoperi în carte că inclusiv analiștii de profesie sau profesori universitari precum autorul însuși iau decizii teribil de proaste din cauza acestor automatisme ale gândirii și a unui foarte redus control al deciziilor așa-zis raționale.

Sistemul de “gândire rapidă” este foarte eficient și tocmai de aceea ne-am obișnuit să cerem primul răspuns de la el. Probabil că asta e lecția cea mai importantă cu care pleci din carte: ai grijă la care gândire apelezi – mai ales când decizia e una foarte importantă! Dă-ți timp, consultă oameni care se pricep mai bine ca tine, vezi cum au făcut alții care au făcut bine, nu te lăsa influențat de context sau de persoane care nu ar trebui să determine decizia ta.

Datorită cantității mari de date științifice pe care le menționează și la care face referire, ai crede că nu este o lucrare scrisă pentru noi, oamenii obișnuiți. Poate nu e, în sensul că este cu siguranță mai utilă profesional, decât personal. În special pentru cei care-și doresc să facă evaluări mai bune ale oportunităților viitoare, să planifice realist și eficient, să creeze bugete în conformitate cu realitatea și să conceapă termene de livrare ancorate în date statistice la zi. Dar ți-ai face o mare defavoare s-o lași specialiștilor. E o lectură utilă pentru oricine vrea să fie conștient de resorturile care ne influențează deciziile și alegerile, pentru că nu puține dintre ele sunt cel puțin superficiale, dacă nu complet greșite.

top-shop.ro

Dacă vreți un scurt rezumat, cam acestea sunt principalele idei despre cartea lui Daniel Kahneman. Avem două “sisteme” cu care gândim atunci când remarcăm că acțiunile noastre viitoare comportă riscuri. Unul se grăbește și ia decizii pripite (gândirea rapidă), al doilea se bazează prea mult pe primul și nu se grăbește să-l contrazică (gândirea lentă).

Ce putem face? Să citim cartea și să aflăm că:

  • ne lăsăm prea ușor prostiți de formulări și cifre tendențioase,
  • tindem să confundăm persoane cunoscute cu persoane pricepute
  • ne bazăm prea mult pe datele prezentului (ce e acum aici) și uităm să cerem (analizăm) alte date care să ne ofere o perspectivă mai largă
  • ne credem supracompetenți, fiindcă e mai plăcut așa, decât să ne suspectăm măcar uneori de competențe și puteri limitate
  • ne e atât de groază să pierdem, încât uneori pierdem mai mult căznindu-ne să nu pierdem deloc
  • ne amintim mai degrabă amintirea decât faptele petrecute (ceea ce poate fi dezavantajos în asumarea riscurilor “sănătoase”)
  • vedem cauze acolo unde ar trebui să căutăm statistici ș.a.m.d.

Poate știind mai multe despre noi vom reuși să trăim mai bine. Și în loc de un telefon nou, vom da banii pe un curs de formare. În loc să ne îmbulzim la superofertă, vom aștepta o vreme să vedem dacă e reală, dacă decizia de cumpărare a fost un impuls sau reprezintă o nevoie reală. Poate în loc să facem estimări după ureche, vom căuta date și îi vom întreba pe alții, mai pricepuți, pe specialiști, pe medici etc.

Poate vom răspunde la întrebări care ne sunt adresate și nu le vom înlocui cu altele mai ușoare (nerăspunzând astfel la primele întrebări), poate când cerem alte opinii le vom lua realmente în seamă și – cel mai important – poate îi vom da credit și eului nostru experiențial (cel care trăiește ce trăim) și nu vom lăsa amintirile să ne spună cum am trăit.

Salutări, răsfoitori!

perfect-tour.eu

Recenzie Omul de castane, Soren Sveistrup

Citind “Omul de castane” de Soren Sveistrup (notă către mine – nu mai cumpăra thrillere fără să le răsfoiești!), m-am întrebat de câteva ori de ce ar scrie cineva asemenea orori. Fiindcă e plină de urât cartea asta. E despre copii adoptați și abuzați în moduri grotești, despre părinți care nu pot fi numiți așa și despre un dement care face dreptate (?!) măcelărind mame denaturate.

Până la final am înțeles de ce – Omul de castane este o carte cu o cauză. Pe lângă romanul polițist, sunt cuprinse în narativ istorii de relații de familie cumplite care țintesc să trezească niște părinți rătăciți. (Sau asta m-a făcut pe mine să accept cartea, cu tot cu mizeria din ea.)

libris.ro

Nu sunt un cititor ultrasensibil (King nu m-a îngrozit în halul ăsta cu nicio carte a lui). Există zic eu două posibile motive pentru care ți-ai imagina violul unei fetițe în detalii care revoltă stomacul:

Ori ești un pic psihopat.

Ori ai întins coarda cât de mult ai putut sperând că dezgustul pe care îl vei stârni în cititor să fie o lecție de tipul așa nu atât de cutremurătoare (și de greu de uitat), încât să-l schimbe pentru totdeauna.

Al doilea motiv pentru care nu m-a prins cartea asta e că seamănă prea tare cu Lanțul lui Adrian McKinty (care mi-a plăcut foarte mult). Cu diferența că aici, repet, latura socială a poveștii e mult mai elaborată.

Omul de castane abundă în clișee. De la identitatea criminalului, la momeli inconsistente și polițiști forțați să lucreze împreună care se detestă și apoi se îndrăgostesc… Știm, mulțumim.

În concluzie, decât să dați bani pe o carte ca asta, mai bine faceți o donație către un ONG care ajută copiii vulnerabili. E mai satisfăcător decât să cărați prin lume și prin viață o carte întunecată. Cu o excepție: dacă aveți dubii despre calitatea de părinte și nervii tari (pentru scenele de-o violență ieșită din tipar, la propriu), poate e bine să o citiți.

Salutări, răsfoitori!

P.S. Știi că s-a ecranizat cartea? Omul de castane e acum și serial.

perfect-tour.eu

Articolul conține bannere publicitare, butoane și linkuri către librării online. Prin accesarea lor și plasarea unei comenzi, ne ajutați să scriem zilnic despre educație, carte și lectură și să vă aducem cele mai noi vești din lumea culturală și literatura universală. Plasarea comenzii via Răsfoiala nu modifică prețul produselor comandate.

Recenzie Mașinării ca mine, Ian McEwan

Mașinării ca mine” e probabil cartea lui Ian McEwan care mi-a plăcut cel mai puțin. Dar asta nu spune că mi-a plăcut puțin, ci doar că mi-a părut cam săracă narativ. Mai bine zis dezechilibrată. Prea multă politică pe care, dacă n-o cunoști deja, nici n-o s-o cunoști prin cartea asta.

Dar e posibil să mă fi prins pe mine într-o prea mare nevoie de basme…

Cealaltă față a poveștii se leagă de frica noastră de AI (inteligență artificială) și dezbate niște idei foarte interesante despre inteligența roboților, care nu e similară inteligenței umane – și tocmai de aceea îi e superioară.

Tocmai asta m-a jenat la carte, faptul că partea de eseistică e înghesuită în roman, vârâtă cu forța într-un loc care nu-i seamănă. McEwan n-a avut răbdare s-o romanțeze puțin, să-i dea un glas și o formă mai puțin aridă.

Povestea de amor care oferă pretextul eseului despre AI este însă remarcabilă. Începe cu un trio – ea, el și el-robotul – și te face să-ți crezi: Previzibil, ea va alege robotul că e mai frumos, scrie versuri, calcă și nu umblă noaptea cu băieții.

Dar nu e așa, fiecare dintre personaje (inclusiv robotul – o creatura aparent fără istorie și viitor) are propria poveste care-l predispune la alegeri deloc previzibile. Iar robotul (-ții) din cartea asta nu seamănă cu alții de care ați mai auzit. Sunt alunecoși și capabili de… depresii? Dar și incapabili de acele lucruri care fac umanitatea demnă de dispreț și dragoste deopotrivă. Le găsiți voi, dacă vă cheamă cartea lui McEwan despre mașinării.

Salutări, răsfoitori!

Recenzie 2666, Roberto Bolano

Ficțiune istorică, feminism, literatură

Evaluare: 3.5 din 5.

Am remarcat la marii scriitori că au câte o carte-testament, iar pentru Roberto Bolano cred că 2666 este povestea lăsată lumii cu limbă de moarte. Cartea – moștenire – pentru – viitor este scrisă mai degrabă de nevoie, decât de plăcere. Scopul ei e să trimită în timp un personaj sau un fragment de istorie adevărată – adeseori teribilă, dar nu neapărat. Să salveze de uitare o personalitate sau evenimente cu care evităm să ne confruntăm.

Uneori eroul unei astfel de povești este un om peste ale cărui fapte sau operă s-a cam așternut praful. Julian Barnes a dedicat “Zgomotul timpului” compozitorului Șostakovich, iar Mario Vargas Llosa a scris despre Roger Casement, britanicul care a creat primul viral media denunțând crimele colonialiștilor și holocaustul african – cel despre care încă nu se vorbește îndeajuns. Guzel Iahina rememorează în Trenul spre Samarkand (pe care n-am reușit s-o termin din cauza grotescului) cumplitul destin al copiilor ruși, după Marea Foamete din anii 1920.

libris.ro

2666 și femeile ale căror nume nu le mai rostesc decât cititorii

2666 al lui Roberto Bolano e o astfel de carte, a memoriei umanității, cu diferența că povestea adevărată, povestea pe care scriitorul vrea să o salveze nu e singura poveste din roman, ci are drept “coperți” volumele întâi și trei care vorbesc despre viața lui Archimboldi (un scriitor fictiv) și despre un grup de admiratori fanatici ai săi.

Povestea salvată se petrece în Mexic, unde, în anii ‘90 și până chiar la începutul mileniului, sute de femei au fost măcelărite, torturate, violate și ucise de parcă erau furnici insesizabile, nu oameni întregi. Poliția și justiția n-au făcut nimic. L-au condamnat la un moment dat pe un tip a cărui vinovăție e incertă. Au mai pus la răcoare vreo două duzini de criminali care și-au ucis nevestele. Rămân totuși sute de cazuri de viol și crimă niciodată rezolvate.

Volumul al doilea din romanul 2666 este un fel de arhivă penală – la propriu – în care sunt expuse detaliile dosarelor acestor femei dispărute, sunt numiți potențialii suspecți și eventual condamnații. Ca într-o declarație dată la poliție. Cutărița a fost la lucru, apoi a luat-o pe strada cutare etc. Cadavrul a fost găsit la data D, urme seminale, escoriații etc. Cartea are rare pretenții și izbucniri de literatură, ca și cum Bolano ar spune cititorului: ce să mai facă literatura cu aceste lucruri ale ororii?

De ce a făcut-o Bolano? Răspunsul ar putea fi pasajul în care polițiștii se amuză, la cârciumă, cu bancuri misogine. Pentru că lipsa de respect față de femeie și față de genul feminin în general poate lua și acest chip. Chipul unei autorități care, în loc să caute și să pedepsească, transformă victimele în bancuri, le trivializează, le scoate din realitate, le anulează dreptul la demnitate.

Pentru că asta li se întâmplă adeseori, peste tot în lume, nu doar în Mexic, femeilor violate. Devin subiecte de anecdote, bancuri, ironii, blam, stigmat etc.

Oare ce l-a motivat pe Bolano? Să fi avut, asemeni unuia dintre personaje, vreo prietenă printre moartele date uitării de poliție și justiție, pe al cărei ultim drum a mers luni în șir, încercând să găsească criminalul și înfundându-se în gardul înalt și porțile fermei unui mafiot?

perfect-tour.eu

Volumele întâi și trei le-am citit foarte greu. A fost cât pe ce să renunț după prima sută de pagini – cea în care asistăm la plictiselile ultra-intelectuale ale admiratorilor lui Archimboldi. Oare așa își vedea oare Bolano fanii? Niște literați – obsedați sforăitori? Sau așa îi vedea pe veritabilii șoareci de bibliotecă, cei a căror viață se împarte între cărți, autori și nevoi fiziologice deranjante? Nu poți să nu te întrebi dacă acest Archimboldi obscur, dar preaiubit, nu e chiar un alter ego al lui Bolano… În fine, către finalul primului volum, parcă se mai drege treaba, personajele ajung prin Mexic, pe urmele scriitorului care le scapă mereu printre degete. Parcă e ceva viu acolo, nu doar obsesie pentru literatură și creatorii ei.

Volumul al treilea e tot despre Archimboldi. Ne poartă cu el în război prin toată Europa și culegem în continuare povești, suferim, iubim etc. Mai bun decât primul, poate cel mai bun dintre cele trei, dacă nesocotim greutatea morală a dării de seamă despre crimele nepedepsite, cea menită să transforme morțile a sute de femei anonime într-o lecție-avertisment pentru viitor.

Iată. Am scris și eu un fel de proces verbal. Nu știu ce părere am despre cartea lui Bolano. Nu cred că 2666 are șansa să condamne misoginismul și injustiția la ani grei de detenție. Cartea e greu de citit de un public la fel de voluminos ca ea, iar condiția unei povești care învinge timpul, care traversează deopotrivă minți și secole este, zic eu, accesibilitatea.

O cheie în care poate fi descifrat romanul este cea a fracturii între literatură și realitate. În vreme ce oamenii de lângă noi, femeile mai exact – în cazul 2666 – mor pe capete ignorate de lumea toată, intelectualii se plimbă prin țări exotice în căutarea unor povești sau a unor făuritori de povești care nu vor să fie găsiți. N-au oamenii culți altă treabă? Nu mai bine s-ar ocupa de ce e viu, decât de ficțiune. Poate acesta e mesajul ascuns în acest titlu criptic (2666), poate asta ne spune Bolano de pe lumea cealaltă.

Iubește literatura, dar iubește oamenii și viața mai mult!

Salutări, răsfoitori!

Articolul conține bannere publicitare, butoane și linkuri către librării online. Prin accesarea lor și plasarea unei comenzi, ne ajutați să scriem zilnic despre educație, carte și lectură și să vă aducem cele mai noi vești din lumea culturală și literatura universală. Plasarea comenzii via Răsfoiala nu modifică prețul produselor comandate.

libris.ro

Recenzie Lăptarul, Anna Burns

Lăptarul de Anna Burns e probabil cartea anului pentru mine. Oare am zis asta deja anul ăsta? Atunci anulez prima zicere și insist pe expresia “pentru mine”, fiindcă Lăptarul nu-i o carte nici ușor de citit, nici pentru oricine. Dar este o capodoperă literară, literată și socială – câștigătoare Man Booker Prize 2018. N-o să apucăm probabil vremurile alea, dar cartea asta va fi studiată în școli – măcar în cele anglofone, dacă nu mai departe.

Dincolo de temă, conflictul interetnic  & interconfesional, Anna Burns scrie superb, e o maestră a lexicului, a introspecției și a vieții lăuntrice a introverților. Oare e și ea una? 

libris.ro

Autor – narator – personaj

Nu pot citi o carte cu un personaj cum e “iubita lăptarului” fără să mă întreb cât de mult autor conține. Fiindcă un autor e un cititor, musai, iar dacă personajul lui central e un cititor, cred că impregnarea e aproape inevitabilă.

Mi-au plăcut multe lucruri la cartea asta. Primul e că personajul principal rămâne până la final anonim. Numele ei e irelevant, pentru că identitatea ei e mai puternică decât numele. Iar identitatea ei e simbolică. E identitatea celui care trăiește în mijlocul unui conflict, dar reușește printr-un artificiu – refugiu să se eschiveze, să se pună la adăpost. (Face bine? Face rău? Face ce poate și ce are nevoie să facă pentru a supraviețui.) Dar vom afla că e imposibil să te aperi de lume și de războaiele ei imaginare și reale cu un acoperiș de cărți.

Mi-a plăcut deci că Anna Burns nu a vrut să-și singularizeze eroina, ci dimpotrivă, intenția ei a fost să o exporte în ființa oricărui alt cititor care se caută și regăsește în fata asta ciudată care citește mergând pe stradă; fata care respinge societatea pentru societatea unei cărți. 

Nu e o tipă populară, se înțelege, dar cititorii rareori sunt populari, sunt mai degrabă – asemeni scriitorilor – ființe care trăiesc la periferia forfotelor omenești. Nu o periferie fizică, ci metaforică. Sunt creaturi meditative, reflexive, tabietare, al căror zgomot preferat e liniștea unei cărți bune și al căror acasă e imaginația. Lumea largă e un loc prea mare și prea mic mic pentru un cititor.

Al doilea lucru care mi-a plăcut la domnișoara fără nume este că nu ți se dă socoteală de partea cui este. Relativizându-i apartenența politică și permițându-i să observe din neutralitate cele două comunități, Burns ne arată, prin ochii fetei, cum ne sabotăm singuri percepția și judecățile.

answear.ro

Alt lucru ascuns sunt numele celorlalte personaje – simbol. Fata noastră are trei flăcăi în preajmă. Unul este, citez, poate-iubitul – asta e tot ce știm despre identitatea lui legală. (Iar ea e, firește, poate-iubita.) Îmi place să cred că în textul original cei doi sunt “maybe-baby” – sonoritatea și dulcegăria s-ar potrivi mănușă cu sarcasmul autoarei.

De ce nu aflăm numele poate-iubitului? Fiindcă fata noastră este indecisă nu doar în ce privește apartenența ei, ci și referitor la inima ei. S-o păstreze? S-o înstrăineze?

McCutare e doilea flăcău a cărui identitate e “furată”. McPopescu acesta primește totuși un prefix local, ca să ne fie clar că are niște rădăcini, o istorie și simpatii bine definite. E tare caraghios omu’, un arhetip desăvărșit. Arogant fără măsură, mândru de ce nu-i al lui, gură – spartă, naiv până la ridicol, violent când nu-i faci mendrele.

Al treilea flăcău – care nu mai e demult flăcău – e însuși Lăptarul – care nu e deloc lăptar. Iar relația lui cu fata noastră este povestea de dragoste din roman care, tananana! spoiler!, nu conține dragoste.

Firul narativ care îi unește pe posibila iubită a poate-iubitului și pe Lăptar (personaj întunecos, imperial, ilegal) m-a dat pe spate. Pentru că mi-a amintit o teorie a comunicării care mă fascinează. Și anume că e suficient să vorbești convingător cuiva despre ceva ireal ca să tranformi acel ceva în ceva real.

Teoria asta se cheamă “profețiile care se auto-împlinesc” și a arătat că dacă îi spui (repeți) unui om constant că e un mincinos, vei obține un mincinos, chiar dacă respectivul era inițial doar un om care a spus o minciună. Pe scurt: Numele face lucrul sau omul. Ce semeni, culegi.

Cam asta se petrece cu fata noastră. Întreaga comunitate, inclusiv familia ei, vorbește neîncetat despre relația ei cu Lăptarul, deși relația nu există, iar fata face tot ce poate să nu se întâlnească nici măcar accidental cu personajul pe care lumea i-l predestinează, împotriva voinței sale. (Așa cum face lumea de când lumea cu fetele – te măriți cu McCutare că așa zicem noi). Zadarnică fugă. Lumea își dorește așa de tare ca ciudata care citește din mers să devină una cu ea, normală (autoexilarea pe care o practică îi vexează), încât n-are nicio jenă s-o dea unui cvasi-terorist deja însurat.

Și ce credeți? Ne trezim că încet, încet, sub presiunea atâtor zvonuri și bârfe și îndemnuri la dragoste cu sila, acoperișul de cărți sub care trăiește cititoarea noastră începe să troznească. Sper că v-am făcut curioși să aveți răbdare cu o lectură pe cât de grea, pe atât de plină de adevăr și de frumusețe.

Ce mai găsești pe Răsfoiala despre:

Articolul conține bannere publicitare, butoane și linkuri către librării online. Prin accesarea lor și plasarea unei comenzi, ne ajutați să scriem zilnic despre educație, carte și lectură și să vă aducem cele mai noi vești din lumea culturală și literatura universală. Plasarea comenzii via Răsfoiala nu modifică prețul produselor comandate.

perfect-tour.eu