Printre noutățile editoriale aflate în pregătire la Editura Trei, pentru ediția 2024 a Salonului Intenațional de Carte Bookfest, este romanul remarcabil al autoarei franceze Virginiei Despentes, Dragă nemernicule, în traducerea Svetlanei Cârstean. O poveste despre furie și consolare, înverşunare şi acceptare, în care prietenia învinge slăbiciunile.
La începutul anilor 2020, pe fundalul MeToo, Rebecca şi Oscar încep să-și trimită mesaje. Ea e actriță, în vârstă de 50 de ani, dar în continuare seducătoare. El e un scriitor cu ceva notorietate, mai tânăr decât ea și fanul ei din copilărie. Cei doi s-au maturizat în cultura artistului tulburat, au abuzat de droguri, dar pare că a venit timpul să se îndrepte. Primele mesaje schimbate sunt agresive, cum se întâmplă adesea între necunoscuții de pe net. Zoé, feministă şi dependentă de rețele sociale, intervine între ei. Cei trei sunt puși pe harță, dar vulnerabili. În cele din urmă, se leagă o prietenie care îi face să depună armele.
„Despentes este vocea feministă cea mai ascultată în Franța de mai multe generații.“ (Le Monde)
„Deopotrivă tulburătoare şi efervescentă, Dragă nemernicule este o vastă frescă post-MeToo, dar şi o odă închinată prieteniei, impregnată de o blândețe uimitoare.“ (Madmoizelle)
Virginie Despentes s-a născut la 13 iunie 1969, la Nancy. A devenit cunoscută încă de la primul roman, Trage-mi-o (1993), tradus în peste douăzeci de țări. Au urmat Les Chiennes savantes, în 1995, apoi Les Jolies Choses în 1998 (Prix de Flore), roman adaptat pentru cinema cu Marion Cotillard şi Stomy Bugsy în rolurile principale. ByeBye Blondie a fost publicat în 2004, iar autoarea a realizat adaptarea pentru cinema în 2011, cu Béatrice Dalle, Emmanuelle Béart, Soko şi Pascal Greggory în rolurile principale. În 2010, Apocalypse bébé a obținut Prix Renaudot. Cu trilogia Vernon Subutex a câştigat Prix Anaïs-Nin 2015, Prix Landerneau 2015 şi Prix La Coupole 2015. În 2011 a publicat eseul King Kong Théorie, care a obținut Lambda Literary Award for LGBT Non Fiction. A fost membră a Academiei Goncourt (2016-2020). La Grupul Editorial Trei au mai apărut: Trage-mi-o (2006), Lucruri minunate (2006) şi Teoria King Kong (2009).
De fiecare dată când cumperi o carte sau altă bucurie prin Răsfoiala, devii ambasador al culturii într-o societate care și-a înstrăinat valorile esențiale.
Cu doar un click, ne ajuți să spunem lumii că noi credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
Fragment „Dragă nemernicule”
REBECCA
Auzi, tu n-ai un prieten cu care să vorbești? Nici n-am apucat să te întreb cum îi merge surorii tale, că mi-ai trimis toată biografia ei. Din fericire mă interesează, mi-a luat o după-amiază întreagă să citesc mailul tău.
Nu, nu m-am prins că-i plac fetele lui Corinne, dar acum, când îmi spui asta, mă întreb cum a fost posibil să nu-mi dau seama. Parcă o și văd la MJC1 în șort cu paleta ei de ping-pong gata să uimească pe toată lumea și e clar că era un fel de caricatură de lesbiană. Dar nu ne gândeam atunci la asta. Erau câțiva poponari în grupul nostru. Însă pentru mine, în anii ’80, fetele erau doar heterosexuale și atât.Acum, dacă mă gândesc, ar fi putut să mă placă. Avea ea ceva numai al ei, nu i-aș fi râs în nas. Dar n-am avut niciodată impresia că e vreo situație ambiguă. Retrospectiv, realizez că era de fapt. Mă trata ca pe o prințesă, pe vremea aia era ceea ce numeam o prietenă foarte bună. E posibil ca eu să fi fost uneori lipsită de delicatețe. Cere-i scuze din partea mea, dacă e cazul. Îi vorbeam o groază despre tipii care-mi plăceau.
Mamele noastre au lucrat împreună la Geiger. A mea n-a suportat mult timp viața în uzină, dar așa ne-am cunoscut noi două, Corinne și cu mine. E ciudat cum te-am zapat pe tine totuși, Oscar nu e un prenume prea des întâlnit. Pe tine te-am uitat, dar îmi amintesc bine casa voastră, cu bucătăria mică pe stânga, cum intrai, și cu sufrageria în față, camera lui Corinne era la capătul culoarului, pe dreapta. Fix deasupra scuarului Maurice Barrès. Aveau umor ăștia, pe vremuri, când botezau cartierele. Noi trăiam în cartierul California. În afara miștourilor, nu știu nimic despre cartierul ăsta. Nu am nicio nostalgie față de copilăria mea, dar California nu era tocmai un cartier nasol pentru un copil care crește.
Sufeream de prea puțin spațiu acasă, ce-i drept. Aveam doi frați mai mari, era zgomot tot timpul, aveau amândoi o energie animalică și asta transforma apartamentul nostru într-o cușcă. Îmi plăcea mult să vin pe la voi. Corinne avea o cameră numai a ei. Părinții voștri nu erau niciodată acasă. Era liniște. Îmi plăcea mult cartierul ăla. Nu mi-a trecut niciodată prin cap să-mi spun că era urât acolo unde locuiam.
Dar acum, când mă întorc la familia mea, privesc casele copilăriei cu ochii altora. Nu de sărăcie e vorba. Ci de altceva. Sunt abandonate. E despre faptul că am crescut în locuri de care nu-i pasă nimănui.
Când am mers la liceu în Nancy, unii dintre prietenii mei locuiau în apartamente mai spațioase în centrul orașului ori în case cochete din cartiere rezidențiale recent construite. Dar și acolo mi se părea la fel de enervanti ca acasă. Iar părinții lor nu erau cu nimic mai buni. Se vedea de la o poștă că mamele lor beau și tații lor erau niște mari idioți cu pretenții. Nu m-am gândit niciodată că ar trebui să-mi fie rușine. Împlinisem cinșpe ani în intervalul ăsta scurt — mi se rupea că știam că la mine acasă nu se cumpăra Nutella, ci o marcă sub nivelul Nutella, mult mai proastă. N-aveam decât un gând în cap, să plec din orașul ăla de provincie și să merg la concerte la Paris sau la Londra. Voiam să trăiesc cu muzicieni în preajmă. Așa că, fără îndoială, n-aveam cum să mă las destabilizată de o eșarfă Hermès purtată de o caraghioasă cu picioare scurte, pe terasă la Commerce. Fix viața asta cu toate ale ei voiam s-o las în urmă.
OSCAR
Sau poate ți se rupea de cum trăiau copiii bogați, fiindcă erai frumoasă. La cinșpe ani, frumusețea bate bogăția. Și asta-i și mai adevărat pentru băieți decât pentru fete. O puștoaică se poate simți depășită de efectul pe care-l produce sau poate fi doborâtă de propria strălucire sau poate că nu știe cum să profite de asta. Dar un băiat tânăr și frumos simte că lumea-i a lui. Când eram adolescent, poate din masochism, cei mai buni prieteni ai mei erau mereu niște splendori. Superioritatea pe care le-o dădea frumusețea, din toate punctele de vedere, era o aberație.
Dar eu eram bun la școală. Ăsta era un truc de băiat urât, dar și de băiat sărac. Să fii un merituos. Părinții mei nu tolerau notele rele. Nici pentru soră-mea, nici pentru mine. Măcar atât să facem și noi, dacă tot am avut șansa să mergem la școală și să ne putem imagina că vom avea un loc de muncă bun. Sunt din ultima generație pe care au făcut-o să creadă că, dacă muncești din greu, poți să urci pe scara socială. Dar criza din 2008 ne-a stins avântul cu un duș rece.
Mama ne repeta întruna că nu ducem lipsă de nimic și ne compara cu cei care chiar aveau de ce se plânge, am învățat să-mi trec în revistă privilegiile înainte să-nvăț să citesc și să scriu. Nu m-aș fi gândit niciodată să cer un walkman Sony sau niște blugi Levi’s. Părinții mei ar fi crezut că mi-am pierdut mințile. Am descoperit rapul în liceu. Fiul fostei mele învățătoare purta o geacă bomber neagră de piele și era genul golan. Repetase un an și fratele lui mai mare fusese la pârnaie. M-a impresionat foarte tare. Era un tip solid, blond, arogant și violent, care mă plăcea. Cumpărase compilația Rapattitude și-mi punea s-ascult Public Enemy și Eric B. și Rakim. Am făcut o pasiune pentru muzica asta și șase luni mai târziu îi dădeam eu să asculte noutăți. Începând din acel moment am înțeles că eu voiam bani.
Când mi-am publicat primul roman, care s-a vândut bine, am căutat imediat adresa ta de mail pentru că visam să scriu pentru tine. Mă intersectasem cu Philippe Dijan la un târg de carte, fusese foarte amabil și îmi spusese că, financiar vorbind, pentru un autor e foarte profitabil să scrie teatru. Și-atunci m-am gândit la tine — majoritatea băieților din generația mea te plăceau la nebunie, iar eu, în mod special, fiindcă te cunoscusem când eram mic. Mă tratau drept mitoman și n-aveam nicio fotografie să dovedesc că e adevărat ceea ce spun. Visam ca tu să interpretezi un text scris de mine, fiindcă mai mult decât orice iubesc vocea ta și ritmul tău când vorbești. Dar am realizat foarte repede și că, printre noii mei prieteni scriitori, nu erau prea mulți care să fi lucrat în uzină sau la Auchan în lunile de vară ca să-și plătească școala de șoferi. La un moment dat am scris un scenariu cu un regizor de vârsta mea, ăsta muncise o singură dată în viața lui la recepția unui hotel și vorbea despre asta ca și cum ar fi fost la război. O chestie excepțională care făcuse din el un om mult mai conștient decât ceilalți, mai capabil să mă înțeleagă din interior. Aveam chef să scriu pentru tine și din cauza asta. Aveam nevoie să mă apropii de oameni care-mi seamănă.
L-am contactat pe agentul tău, ca să-i vorbesc de proiectul meu. Mi-a spus că vorbim din nou când am textul gata. Asta era acum vreo zece ani. Debutam, credeam c-am pus mâna pe luna de pe cer, fiindcă am apărut la TV. De atunci, tot văd tinerii cum dau lovitura pe YouTube și ei au aceeași aroganță pe care o aveam eu atunci. Te îmbeți rapid cu mica ta notorietate. Asta nu înseamnă că devii plin de tine ori că te crezi mai bun decât ești — dar ai impresia că toată lumea te recunoaște peste tot, că ești subiectul tuturor conversațiilor și țintă a invidiei. Succesul social, oricât de mic ar fi el, ajunge să ocupe tot spațiul tău mental. E ca un pui de elefant, pe care ar trebui să-l hrănești constant și să-l îngrijești, să-l scoți afară și să-l distrezi. Un monstru simpatic. Te trezești dimineața, ieși din casă și, exact așa cum spune foarte bine Orelsan, „Ești tare“. Toată lumea vrea ceva de la tine, toți vor s-ajungă să aibă numărul tău de telefon, toți vor să-și piardă vremea cu tine, vor să-ți plătească o pizza, vor să-ți facă o poză, vor să vii la un concert. Asta te face penibil. N-am văzut prea mulți pe care asta să-i facă fericiți. În schimb am văzut o groază pe care îi face superpenibili. Când i-am vorbit agentului tău despre proiectul meu, m-așteptam să sară-n sus de bucurie că un tânăr scriitor de valoarea mea se interesează de una dintre actrițele lui. Mă gândeam c-o să aranjeze pe loc o cină cu tine și că o să-mi dea cheile de la casa lui de la țară, ca să pot scrie acolo.
El m-a pus însă la punct. Am scris câteva rânduri. O fată care iese din închisoare, după o pedeapsă lungă. Am citit mai multe mărturii ale unor femei care petrecuseră câteva sejururi la răcoare. Una dintre ele zicea, și asta m-a marcat, că în închisorile de femei nu vine nimeni la vorbitor. Și-așa mi-am dat seama că n-am întâlnit niciodată în viața mea un tip care să zică — nevastă-mea e la pârnaie, o vizitez în fiecare lună.
Dar n-am mai scris textul ăla. Aparțin acelei categorii de autori — și suntem mulți din ăștia — care procrastinează. Iar internetul nu-mi face sarcina mai ușoară. Deschid un document Word, îmi zic că gata o să lucrez și cinci minute mai târziu mă uit răpus la un porno.
În momentul ăsta îmi petrec zilele jucând jocuri idioate pe telefon. Și când zic ziua, păi e ziua toată. Pe la nouă dimineața îmi rulez primul joint, deschid radioul sau caut un podcast și încep să mă joc. Până pe la ora prânzului. Între timp am fumat binișor, așa că de multe ori adorm și mă trezesc pe la cinci după-amiaza, ora primei beri. Și berea asta fie îmi dă chef să ies și să văd lume, ca să continui să beau — și mai mult decât să beau, dacă apare ocazia —, fie m-apuc iar de jointuri și o sfârșesc la niște seriale. Și continui să stau pe jocuri chiar și-n timp ce se derulează serialele. Cu asta îmi ocup ziua vreo șase-șapte ore — telefonul meu dă pe goarnă tot, îmi dă raportul în fiecare săptămână. Și când zic jocuri idioate, chiar că-i vorba de jocuri idioate. Jocuri gratuite, de telefon. Nu de-alea cu lumi nemaivăzute, cu misiuni și grafică sublimă. Nu. Jocuri de cretini. Dacă mi-ar fura cineva tele-fonul, mi-ar fi și rușine să merg să-l recuperez, atât de penibile sunt nivelurile la care am ajuns. Gen, am terminat Candy Crush. Evident că plătesc pentru bonusuri. Chiar că fac parte dintre oamenii ăia ușor de păcălit. Se pare că la nivelul creierului treaba asta are același efect precum cocaina. Și sunt gata s-o cred. Nimic nu mă calmează mai bine decât trei ore petrecute în fața ecranului.Dă-i înainte cu Răsfoiala
Răsfoiala 