RECENZIE Nadia și Securitatea (sau Nadia și Suferința)

Acest articol e mai mult decât recenzia cărții lui Stejărel Olaru, Nadia și Securitatea, pentru că și volumul biografic este mai mult decât o colecție a dărilor de seamă din arhivele fostei Securități. Este, inevitabil, o istorie a relației dintre Nadia Comăneci și Bela Karolyi, antrenorul său. O istorie a anilor care au făcut-o pe Nadia, exasperată de foame, epuizare și abuzuri, să fugă de la antrenamente, să cutreiere bulevardele Bucureștiului, urmărită de Securitate, în căutarea unui salvator, să anunțe repetat că renunță la gimnastică (revenind apoi asupra deciziei) și chiar să-și facă rău. O istorie a unor oameni care au refuzat ani la rând să vadă realitatea:

În spatele succesului fulminant din anii ’70 al gimnasticii românești se afla un eșafodaj înfiorător de abuzuri fizice (înfometarea, lovirea și obligarea gimnastelor să se antreneze bolnave) și psihice (manipulare, privare de drepturi, șantaj, jigniri).

O întreagă rețea de informatori ai fostei Securități au raportat aceste abuzuri, mai mult de zece ani, conducerii Partidului Comunist Român, cu un rezultat de un cinism înfricoșător. Orice a fost tolerat pentru ca regimul comunist să se legitimeze în fața poporului român drept creator al sportivului socialist – stima și mândria țării. Abuzatorii erau intangibili.

Cum se fabrică un campion?

Una dintre fotografiile emblematice ale copilăriei mele este cea în care port costumul de gimnastică. Iar între amintirile de atunci, printre cele mai frumoase sunt cele în care urcam scara aparent infinită de piatră către Palatul Copiilor, intram în clădirea veche cu ferestre înalte, mă schimbam în echipament și începeam antrenamentul. Slavă Domnului că, nu știu de ce, totul s-a terminat înainte să înceapă. Dacă aș fi știut atunci cum se fabrică (bate) un campion, poate că aș fi ales o viață normală. Așa cum și-a dorit de sute de ori și Nadia.

Nadia și Securitatea începe ca un thriller, cu sfârșitul, noaptea în care Nadia a trecut granița la unguri. Imediat după această introducere de film de acțiune, istoricul ne întoarce în timp, la începutul anilor ’70, când la Onești, la inițiativa unor antrenori rămași anonimi până acum, este construit cel mai mare centru de antrenament pentru gimnastică. Este locul în care s-au format, în anii următori, cunoscutele nume ale gimnasticii. Între ele, micuța Nadia. Micuță pentru că primul crez profesional al lui Bela Karolyi, pe atunci antrenor de atletism, era că sportivii de top trebuie să înceapă pregătirea la vârste cât mai fragede, 9-11 ani. (Al doilea crez erau antrenamentele epuizante.)

Primele capitole ale cărții lui Stejărel Olaru sunt dedicate ascensiunii lui Bela Karolyi și a soției sale Marta – deși ea este mai degrabă ignorată (nu știm dacă și de Securitate sau doar de autor) pe parcursul descrierii faptelor petrecute. Dintre ei, Marta era cea cu pregătire în domeniul gimnasticii și doar ea a fost numită inițial antrenoare la Onești. Karoli și-a făcut loc mai târziu, furând meserie de la specialiști, cultivând prietenii politice la nivel înalt și împingând din calea lui în forță, cu violență și fără remușcări pe oricine nu i se supunea absolut. Avea un singur favorit – propria persoană.

Numărul de mărturii ale celor care denunță metodele folosite de cei doi soți Karolyi este impresionant. Fie că erau angajați ai securității, surse sau persoane oficiale, cei care s-au aflat în preajma lor la antrenamente dau aceeași declarație. Gimnastele suportau un regim diabolic care sacrifica totul (inclusiv sănătatea) pentru obiectiv (cât mai multe medalii). Erau ținute în antrenamente care ajungeau până la șapte – opt ore pe zi, subnutrite, jignite, bătute și forțate să se antreneze chiar și dacă erau bolnave.

Mărturii ale medicilor și informatorilor

Informatoare Gheorghe Daniela:

“În anul 1975, înainte de participarea Nadiei Comăneci la Campionatele Europene, aceasta, având o formă gravă de viroză pulmonară, a primit din partea medicului indicația de a întrerupe total efortul până la restabilire, rămânându-i destul timp pentru pregătire. Cu toate acestea, Karolyi Bela a obligat-o să vină la antrenament cu febră mare și să lucreze la intensitate maximă ceea ce agravat boala și a periclitat sănătatea ei. […] Față de gimnaste a manifestat o atitudine de teroare și brutalitate care contravine total cu principiile pedagogice, pentru care a avut o serie de reclamații din partea părinților atât la școală, cât și la Ministerul învățământului. Fetele au fost bătute uneori până la hemoragii nazale sau pedepsite prin exerciții fizice până la epuizare.”

Dr. Iosif Corșatea

Luminița Milia a suferit o luxație și i se administra o injecție în tendon, motiv pentru care trebuia să rămână trei zile în repaus, Marta Karolyi a refuzat să țină cont de aceasta și a determinat-o să execute antrenamentul normal. Observând că Bella Karoly obișnuiește să bată peste cap gimnastele, atunci când executau greșit, i-am atras atenția și indicat să renunțe la acest procedeu, deoarece este foarte dăunător și ar putea duce la pierderea capacității intelectuale.

Dr. Teofil Dragomir:

Bela Karoly a contramandat de fiecare dată regimul alimentar fixat de medic și coordonatorul federal Hidi Iosif și astfel nu lăsa fetele să mănânce și a instruit gimnastele ca să nu dea niciun fel de relație fără avizul lui. […] Din constatările personale Karolyi Bela se adresa în permanență la gimnaste cu epitete jignitoare vaci, tâmpite, proaste, găini, vădane grase, dobitoace.

O anonimă adresată tov. președinte Nicolae Ceaușescu solicită ajutor în numele celor care o semnează doar cu statutul profesional: lotul național de gimnastică.

Cu greu ne adresăm dumneavoastră pentru a vă ruga să faceți ceva pentru pentru a ni se reda copilăria care zi de zi ne-o fură acest om fără suflet care se numește dl. profesor Bela Karolyi. Cu gândul la binele lui noi am ajuns ca niște sclavi.

Nadia și sindromul Stockholm

Pe măsură ce avansezi cu lectura în cartea lui Stejărel Olaru, e imposibil să nu te întrebi: Cum a fost posibil așa ceva? De ce niciunul dintre cei care au fost martori de voie sau nevoie nu a încercat să oprească ce se întâmpla?

Răspunsurile sunt multe și ar varia probabil de la defensivul “eu am anunțat Securitatea”, la lejerul “nu era treaba mea”, la raționalul “performanță fără sacrificii nu există” (invocat chiar și de autor, la un moment dat) și la emoționalul “mi-a fost frică”.

Însă dincolo de frică sunt declarațiile martorilor, care fără îndoială au ajuns până la alt cuplu infam, cel care conducea România. Soții Ceaușescu au ales și ei să ignore dovezile care veneau pe diverse căi – între acestea pleiada de medici eliminați de Karolyi pentru că nu îi susțineau alegerile pline de cruzime. Era “ușor” să te prefaci că totul e bine când o lume întreagă se îndrăgostea de Nadia și cererile externe de antrenamente demonstrative (unele plătite generos) curgeau. Era bine, nu?

Dar Nadia ce credea? Asta este marea surpriză. Deși în nenumărate rânduri a încercat să fugă la propriu din gimnastică și își planificase anticipat și prematur retragerea. Deși se plângea mamei de înfometare, restricții și epuizare. Deși i s-a cerut să se antreneze sau să performeze în timp ce era accidentată sau bolnavă. Deși ea însăși a solicitat explicit (și a obținut) mutarea la București, pentru că “nu îl mai pot suporta”. Nadia nu a confirmat niciodată afirmațiile legate de abuzuri, afirmând în cartea sa de memorii că antrenorul a tratat-o bine.

În timp ce răspunde multor întrebări, Nadia și Securitatea și lansează multe altele, dintre care cea mai relevantă mi se pare: Cum a putut un antrenor de gimnastică să aibă atât de multă putere în România comunistă?

Medalii acordate anticipat, din culise

O mare dezamăgire pentru publicul care a admirat gimnastica acelor ani sunt declarațiile despre notarea sportivilor, date de profesioniștii din domeniu recrutați de Securitate.

În vreme ce performanța autentică era evidentă, mai puțin evidente erau jocurile de culise ale statelor participante la campionatele europene și mondiale de gimnastică. Cu URSS în fruntea clasamentelor și dând tonul nu doar la performanță ci și la falsificare, în timp s-au format alianțe de state vecine care își favorizau reciproc sportivele, respectiv le defavorizau pe cele “dușmane”.

Nadia, dar și colegi ai ei, au căzut de câteva ori victime ale sistemului corupției fără granițe, mai ales din cauza faptului că rușii nu puteau accepta să piardă poziția dominantă în gimnastica mondială.

Mai mult Bela și Securitatea decât Nadia și Securitatea

După ce ne poartă pe la toate concursurile la care Nadia a făcut senzație în anii ‘70, Stejărel Olaru încheie povestea gimnastei cu Securitatea cam brusc. Îți lasă impresia că a fost mai degrabă o istorie despre “Bela și Securitatea”. Pentru că, o dată ce antrenorul și soția lui ies din scenă, respectiv rămân în SUA în 1981, cartea se termină cu un epilog scurt, nesatisfăcător.

Ambele povești și cea a antrenorului și cea a Nadiei sunt lăsate în aer. Nu aflăm, de exemplu, că scandalurile au continuat să-l urmărească pe antrenor mulți ani după ce a părăsit România. A fost implicat recent în controversele lansate de mișcarea #metoo, de gimnaste care spun că au fost abuzate sexual la resedința acestuia.

Nici despre Nadia nu aflăm ce a făcut cu gimnastica și cu viața în perioada de opt ani dintre emigrarea antrenorului și propria “evadare”, cea cu care debutează “Nadia și Securitatea”. Ca și cum aceasta din urmă n-ar mai fi urmărit-o după plecarea lui Karolyi – lucru absurd. Tocmai că el fugise, respectiv dispăruse în SUA, a fost probabil atent supravegheată, cel puțin o perioadă.

Merită sacrificiul?

Voi ce credeți? V-ați supune unui astfel de stil de viață pentru 100 de ani de celebritate? Ați renunța la copilărie, familie, prieteni, vacanțe pentru un panou cu medalii și o viață de adulație din partea celor care cred că sunteți un model de succes?

Dincolo de informări, redusă la esență, cartea lui Stejărel Olaru are acest merit net. Dezvrăjește perspectiva superficială pe care mulți dintre noi o au asupra campionilor. Ne place să ne gândim că s-au născut campioni: mitici, excepționali, norocoși. Dar adevărul este că în spatele panoului cu medalii, se ascund mii de zile de chin fizic și psihic intens, epuizant, sute de renunțări abandonate și tot atâtea luări de la capăt și un volum de voință intraductibil pe limba cuiva care nu e sportiv.

Cartea aceasta ar fi putut avea un titlu mai adevărat decât cel pe care îl are și care poate fi exportat fără probleme ca slogan al vieții fiecărui sportiv de succes.

Nadia și Suferința.