Young adult, Italia, fascism, roman inițiatic
Debutul romanesc al tinerei scriitoare italiene Beatrice Salvioni, Malnata,(editura Litera 2023, traducere Diana Calangea) este o călătorie în Italia anului 1935, în miezul tenebros al fascismului care pervertește mințile adulților și consumă ultimele urme de inocență ale adolescenților. Proza Beatricei Salvioni are energie, viziune cinematografică și o prospețime surprinzătoare pentru un subiect pierdut în urmă cu multe generații.
Mi s-a părut genial nu doar talentul autoarei de a reda trăirile și emoțiile tinereții adolescentine, ci mai ales capacitatea de a descrie cu precizie chirurgicală și profunzime umană drama războiului și a unei lumi erodate de un regim politic totalitar pe care am început, încet-încet, să-l uităm.
De fiecare dată când cumperi o carte via Răsfoiala, generezi un mic comision care ne ajută să ne continuăm munca. Cu doar un click, spunem împreună lumii că Noi Credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
Stigmatizata ființă feminină
S-a spus despre Malnata că pastișează pe alocuri poveștile Elenei Ferrante. Există o oarecare asemănare între Elena & Lila din Prietena mea genială a lui Ferrante și Francesca & Maddalena din Malnata Beatricei Salvioni, dar e ca și cum ai spune că două narațiuni se aseamănă doar pentru că explorează prietenia dintre femei. E adevărat că Malnata (Blestemata) Maddalena, fata rebelă, ființa nesupusă care trăiește înaintea vremurilor ei, din romanul de față seamănă în revolta ei cu Lila lui Ferrante, dar aș spune că eroinele stigmatizate par mai degrabă a fi portretizări ale femininului în cultura italiană.
Maddalena e, precum Lila, o piază rea, provine dintr-o familie ostracizată și are o influență nocivă asupra copiilor de familie bună. Va crește într-o tânără femeie imposibil de strunit, răzvrătindu-se întotdeauna împotriva familiei, normelor sociale, comunității întregi – toate acestea reglementate de figurile dominante ale bărbaților. Dar la fel e Malena din filmul omonim al lui Giuseppe Tornatore, o femeie asupra căreia cad prejudecățile comunității numai pentru că e tânără, frumoasă și vrea să fie liberă.
Așa că am sentimentul unui filon cultural, mai mult decât al împrumuturilor între autori, când mă gândesc la toate aceste eroine femei care își afirmă identitatea liberă în mijlocul unor societăți retrograde aflate la răscruce. Total diferită la Beatrice Salvioni e prezentarea celor două personaje centrale, într-o relație profundă, doar rareori antagonică, chiar sugerat-homosexuală, pe alocuri. După cum diferit e contextul, acțiunea se petrece pe fundalul războiului iscat de fasciștii italieni în Abisinia, un război la mare depărtare care e alimentat de un alt război, cel de acasă – în care oamenii decenți capitulează rând pe rând în fața unui regim violent și opresiv.
Fetele care cresc în acest mediu al adulților ce fac compromisuri lașe, sacrifică iubirea față de copiii lor în beneficiul iubirii față de grotescul Il Duce, se trădează pe sine și pe alții pe baze cotidiene, sunt expresii cu atât mai pure ale tinereții, frumuseții neîntinate și feminității care contrapune iubirea – violenței și pacea – războiului.
Un (alt) debut de urmărit
Am descoperit romanul lui Beatrice Salvioni o dată cu Viața ca un râu al lui Shelley Read, în colecția de literatură modernă Folio a editurii Litera, o serie de cărți surprinzătoare din literatura contemporană a lumii. Malnata e un alt debut internațional care a ajuns la noi și în alte 31 de țări. Iar ceea ce m-a intrigat la Beatrice Salvioni (28 de ani) e maturitatea cu care scrie despre umanitate, iubire, existențe zbuciumate, război.
Trebuie să fii trecut prin viață sau să fi trăit evenimentele ca să poți scrie sfredelitor despre suferință, să demaști teroarea, să evoci drama unei națiuni întregi, să fii cinic cu cei puternici și empatic cu cei slabi. Când am citit Malnata m-am gândit la Kaputt a lui Curzio Malaparte, o genială relatare a zădărniciei și dezumanizării totale a războiului. De aceea am ales să ilustrez finalul acestei recenzii cu scena în care Beatrice Salvioni descrie ritualul (ce sunt oare italienii, dacă nu faimoși practicanți de ritualuri, din Colosseum-ul antic până în Vatican-ul zilelor noastre?) în care femeile din Monza – văduve, logodnice, soții devotate – își donează inelele de logodnă într-o ceremonie fascistă de strângere de fonduri pentru efortul de război. O emoționantă metaforă a sacrificiului feminin, de voie sau de nevoie, în vremuri de restriște și o pledoarie pentru umanitate și viață.
Malnata – fragment
Le urmăream împreună pe bătrânele care abia urcau scările ce duceau spre vechea statuie din bronz cu eroii aflați în luptă și cu arhanghelul, pentru a-și dona inelul de logodnă din aur în numele Patriei și al Credinței.
Mormane de zăpadă cenușie murdăreau piața, înălbind trâmbița îngerului îndreptată spre cer și scuturile soldaților din bronz înghesuiți unii peste alții. Erau de față reprezentanții Luptătorilor și Veteranilor care țineau sus stindardele asociației, și gardienii care ridicau drapelul orașului cu coroana de fier a regilor Lombardiei desenată în centru. Erau toate autoritățile îmbrăcate de gală care păzeau coiful răsturnat așezat pe altar, unde femeile își donaseră inelele de logodnă, lângă numele celor căzuți în războiul în care luptase și fratele mamei, și pe care-l numeau “mare”. Mi-am amintit de dățile în care tata mă ajutase să mă cațăr în punctul cel mai înalt al monumentului, chiar dacă nu era permis, și-mi citea numele celor care erau morți. Mă prefăceam că erau prietenii mei și că doar se jucaseră de-a războiul. Apoi s-ar fi ridicat asemenea copiilor care se prefac că sunt răniți de un glonț tras din degetul arătător al prietenilor lor și se întorc acasă să ia masa. Mi se părea ciudat că o persoană care avusese un nume și-un prenume să nu mai existe și să fie doar un scris pe care ploaia-l decolora. Tata îmi povestise că, sub baza monumentului, se deschidea un loc secret, protejat de un grilaj, unde erau păstrate două fiole care conțineau nisip și apă din Piave. Un râu sacru, spunea el, căruia i se dedicase și un cântec. Înainte de a se întoarce acasă, se oprea întotdeauna în fața intrării în capelă și-mi citea cu voce tare fraza încrustată: “Și aici vor veni mamele voastre să le arate pruncilor frumoasele urme ale sângelui vostru.” O scrisese un poet care iubea mult Italia și însemna că nu era adevărat că acei copii muriseră degeaba, pentru că italienii și-ar fi amintit de ei. Dar nu eram sigură că tatăl meu credea asa cu adevărat.
– Nu-i pasă nimănui de sângele vărsat de cineva mort. Vechiul război a fost deja uitat de toți, sau își amintesc de el doar atunci când le convine. Acum vorbesc de noul război, nu vezi?
rasfoiala.com 