Bestseller al editurii Nemira la Bookfest-ul de luna trecută, recomandată de Barrack Obama și Bill Gates, Autostrada Lincoln este cea mai recentă traducere din opera îndrăgitului scriitor Amor Towles.

Emmett Watson, un orfan de 18 ani, abia scăpat de o condamnare la cincisprezece luni de muncă silnică pentru omor din imprudență, călătorește spre casă pentru a-și recupera fratele mai mic. Cei doi vor să plece din Nebraska spre California, în căutarea unui viitor mai bun. Ajuns acasă, Emmett descoperă că nu e singur. Doi amici din internat evadaseră, ascunși în portbagajul mașinii cu care călătorise. Ei au un plan foarte diferit pentru viitor, care îi va duce pe cei patru într-o călătorie fatidică, în direcția opusă celei dorite.

Fragment Autostrada Lincoln

12 iunie 1954 – drumul de la Salina la Morgen a durat trei ore și, în mare parte din el, Emmett nu a scos niciun cuvânt. În prima sută de kilometri, sau cam așa, directorul Williams se străduise să poarte o conversație prietenoasă. Spusese câteva povești despre copilăria lui din Est și pusese câteva întrebări despre cea a lui Emmett de la fermă. Dar aceasta era ultima dată când se mai vedeau, iar Emmett nu prea înțelegea ce rost are să mai discute despre toate acestea acum. Așa că, atunci când au trecut granița din Kansas în Nebraska și directorul a pornit radioul, Emmett a privit preria pe fereastră, păstrându-și gândurile pentru sine.

La vreo opt kilometri de sudul orașului, Emmett a arătat spre parbriz:

— Să faceți prima la dreapta, apoi opriți la casa albă, după încă vreo șase-șapte kilometri de mers în față.

Directorul a încetinit și a luat curba. Au trecut cu mașina pe lângă ferma lui McKusker, apoi pe lângă casa familiei Andersen, cu cele două hambare mari și roșii ale lor. Câteva minute mai târziu au zărit casa lui Emmett, aflată lângă un mic pâlc de stejari, la vreo treizeci de metri de drum.

Pentru Emmett, toate casele din această parte a țării arătau de parcă ar fi fost căzute din cer. Casa Watson părea doar că a avut o aterizare mai dură. Linia acoperișului se înclina de o parte și de alta a coșului de fum, iar cercevelele ferestrelor erau suficient de înclinate încât jumătate dintre ferestre să nu se deschidă bine, iar cealaltă jumătate să nu se închidă deloc aproape. Încă o clipă și ar fi văzut cum vopseaua se desprinde de pe scândură. Dar, când au ajuns la mai puțin de o sută de metri de alee, directorul a oprit la marginea drumului.

— Emmett, a zis el, cu mâinile pe volan, înainte de a intra pe alee, aș vrea să-ți spun ceva.

Faptul că directorul Williams avea ceva de spus nu a fost o surpriză prea mare. Când Emmett ajunsese prima dată la Salina, director era un localnic pe nume Ackerly, care nu părea dispus să pună în cuvinte un sfat care putea fi oferit mai eficient cu un băț. Dar Williams era un om modern, cu masterat, cu intenții bune și cu o fotografie înrămată a lui Franklin D. Roosevelt atârnată în spatele biroului său. Stăpânea noțiuni pe care le adunase din cărți și experiență și avea la îndemână o mulțime de cuvinte de transformat în sfaturi.

— Pentru unii dintre tinerii care vin la Salina, a început el, indiferent de circumstanțele care i-au adus în sfera noastră de influență, acesta nu e decât începutul unei lungi călătorii printr-o viață plină de probleme. Sunt băieți cărora în copilărie nu li s-a insuflat prea mult simțul binelui sau al răului și care nu au prea multe motive pentru a-l învăța acum. Orice valori sau ambiții pe care încercăm să le insuflăm vor fi, cel mai probabil, date deoparte în momentul în care ei vor ieși de sub supravegherea noastră. Din păcate, pentru acești băieți este doar o chestiune de timp până când se vor trezi în penitenciarul din Topeka, sau chiar mai rău.

Directorul s-a întors spre Emmett.

— Ce vreau să spun, Emmett, este că tu nu te numeri printre ei. Noi nu ne cunoaștem de mult, dar, din timpul petrecut cu tine, îmi dau seama că moartea băiatului ăluia îți apasă greu pe conștiință. Nimeni nu-și imaginează că tot ce s-a întâmplat în acea noapte reflectă fie răutatea, fie o trăsătură a caracterului tău. Ai avut parte de ghinion. Dar, ca o societate civilizată, noi cerem ca până și cei care au avut o contribuție neintenționată la nenorocirea altora să ispășească o parte din pedeapsă. Bineînțeles, pedeapsa se ispășește mai degrabă pentru a-i mulțumi pe cei care au suferit cel mai mult de pe urma nenorocirii – cum ar fi familia acestui băiat. Dar noi cerem, de asemenea, ca aceasta să fie ispășită în beneficiul tânărului care a fost agentul nenorocirii. Pentru ca, având posibilitatea de a-și plăti datoria, să găsească și el o consolare, un sentiment de ispășire și… și astfel să înceapă procesul de reabilitare. Mă înțelegi, Emmett?

— Da, domnule.

— Mă bucur să aud asta. Știu că de-acum încolo trebuie să ai grijă de fratele tău și că viitorul imediat poate părea descurajant, dar ești un tânăr inteligent și ai toată viața înainte. După ce ți-ai plătit datoria în întregime, sper doar că vei profita la maximum de libertate.

— Asta intenționez să fac, domnule.

Și, în acel moment, Emmett chiar credea ce spune. Pentru că era de acord cu cea mai mare parte din cuvântarea directorului. Știa, era convins că are toată viața înainte și mai știa că trebuie să aibă grijă de fratele său. Știa și că fusese mai degrabă un agent al nenorocirii decât autorul ei. Dar nu era de acord că datoria lui fusese plătită în întregime. Pentru că, indiferent de cât de mare fusese rolul întâmplării, când cu mâinile tale ai pus capăt timpului petrecut de un alt om pe pământ, va trebui să te căiești tot restul vieții tale pentru a-I dovedi Atotputernicului că ești demn de mila Lui.

Directorul a băgat mașina în viteză și a intrat pe aleea pe care era casa familiei Watson. În luminișul de lângă veranda din față se aflau două mașini – o berlină și o camionetă. Directorul a parcat lângă camionetă. Când el și Emmett au coborât din mașină, un bărbat înalt cu o pălărie de cowboy în mână a ieșit pe ușa din față și a coborât de pe verandă.

— Bună ziua, Emmett.

— Bună ziua, domnule Ransom.

Directorul i-a întins mâna fermierului.

— Sunt directorul închisorii, Williams. Drăguț din partea dumneavoastră că v-ați deranjat să ne întâmpinați.

— Nu a fost niciun deranj, domnule director.

— Înțeleg că îl cunoașteți de mult pe Emmett.

— Din ziua în care s-a născut.

Directorul a pus o mână pe umărul lui Emmett.

— Înseamnă că nu trebuie să vă explic ce tânăr de treabă este. Tocmai îi spuneam în mașină că, după ce își va fi plătit datoria față de societate, are toată viața înainte.

— Așa este, a fost de acord domnul Ransom.

Cei trei bărbați au rămas în picioare, fără să vorbească.

Directorul locuia în Vest de mai puțin de un an, dar știa, din alte dăți în care stătuse în pragul verandelor unor case de țară, că, atunci când conversația ajunge în acest punct, e foarte probabil să fii invitat înăuntru și să ți se ofere ceva răcoritor de băut; iar când primeai invitația, trebuia să fii pregătit să accepți, pentru că ar fi fost considerat nepoliticos să refuzi, chiar dacă aveai de condus trei ore după aceea. Dar nici Emmett și nici domnul Ransom nu au dat vreun semn că ar fi vrut să-l invite să intre.

— Bine, a spus el după un moment, cred că ar trebui să mă întorc.

Emmett și domnul Ransom i-au adresat o ultimă mulțumire, i-au strâns mâna, apoi l-au privit cum se urcă în mașină și pleacă. Directorul era la vreo jumătate de kilometru distanță când Emmett a făcut semn cu capul spre berlină.

— Domnul Obermeyer?

— Așteaptă în bucătărie.

— Și Billy?

— I-am spus lui Sally să-l aducă puțin mai târziu, ca tu și Tom să vă rezolvați treburile.

Emmett a dat aprobator din cap.

— Ești gata să intri? a întrebat domnul Ransom.

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine, a răspuns Emmett.