Romanul de debut al lui Dan Pleșa, Miere neagră, a fost lansat vara aceasta la editura Vellant. O carte despre libertate şi iubire, pe fundalul societății românești care trece de la prea puţin la prea mult şi incontrolabil.

Cumva, deși ficționale, toate „povestioarele” din carte fac parte din genul ăla de întâmplări „și eu am pățit cam la fel” sau „știu și eu pe cineva care a trecut prin asta”. Am încercat un roman realist și, mai puțin premisa care dă naștere acțiunii, tot ce e în carte cred eu că e veridic. Și m-a mai interesat să explorez ceva în cartea mea: să construiesc un roman după sfârșitul unui roman.

Dan Pleșa pentru revista Familia

Fragment Miere Neagră, Dan Pleșa

Ai mei nu m-au lăsat să merg să mai văd pentru ultima dată casa, deși am plâns rugându-mă de ei. Mi-au spus că deja strada e plină de case demolate, că nu e un loc pentru copii, și nu semănă cu ce-ți aduci tu aminte. Am plâns mult zilele alea, ai mei mi se păreau cruzi, răi pentru că nu mă lăsau să mai merg măcar o dată. Chiar dacă îmi trecuse pe la ureche cuvântul paradis, atunci sigur nu știam ce înseamnă, dar dacă aș fi știut, aș fi știut că plângeam după paradisul pierdut. Când s-a mutat Buni la noi, când am văzut durerea ei, am înțeles ce ne-a rugat mama și nu am mai plâns deloc. Sau cel puțin nu m-a mai văzut nimeni plângând.

Despăgubire i-au dat o garsonieră într-un bloc nou, pe undeva la Dristor în intersecție, și câteva mii de lei în plus. Nu a fost niciodată acolo. A refuzat să meargă. Până la urmă nu ne-am mai mutat prin casă, eu tot cu soră-mea în cameră, Buni a dormit mai tot timpul în balansoar, deși un fotoliu extensibil, adus de ai mei special cu ocazia asta, a stat tot timpul desfăcut să o îmbie cu un somn într-o poziție mai omenească. Nu vorbea deloc, ea cea atât de povestitoare, cred că am auzit-o de câteva ori îngăimând ca pentru sine ce bine că nu a văzut asta, îl băga în mormânt. Stătea cu pledul pe genunchi. În mod ciudat, părea că de tata mai ascultă uneori, era singurul care mai avea ceva autoritate asupra ei, a reușit de câteva ori să o ia cu el la o plimbare prin jurul blocului. Tata, săracu’, când mâncam seara în bucătărie, încerca să ne mângâie, să ne amăgească, „așa este uneori progresul, trebuie să facem cu toții sacrificii, oamenii trebuie să sufere pentru un bine comun“, dar nici el nu credea și se vedea pe fața lui că se străduie, odată, după ce a încercat poezia asta, a scăpat fără să vrea „futu-i în gură să-i fut pe comuniști“, mama l-a săgetat cu privirea, nu pentru comuniști, desigur, și el s-a ridicat nervos de la masă și s-a dus pe balcon să fumeze.

​Puținele cuvinte pe care i le-am adresat, puținele glume pe care le-am încercat alunecau pe lângă ea, și m-am resemnat să păstrez o tăcere vinovată în preajma ei. Mă simțeam stingher în propriul meu trup, în mintea mea care nu mă ajuta să înțeleg ce am de făcut, ce trebuie să spun ca să readuc la viață măcar puțin din Buni a mea. Se încăpățâna să stea tăcută și neagră în colțul ei. A mai deschis gura doar când la televizor apărea la Telejurnal ceaușescu și, cu o voce care nu era a ei, crudă, hâdă, de zgripțuroaică, spunea „închide televizorul“, și se reîntorcea în muțenie. Și eu, și soră-mea am renunțat să mai vânăm puținele seriale, filme și emisiuni care ne plăceau și televizorul a rămas închis, ca pregătind casa pentru doliul care a venit repede, doliu în care televizorul a rămas tot închis, acoperit cu un cearșaf pe care mama l-a așternut peste sticla lui gri.

​În săptămânile acelea am simțit încolțind în mine o durere care-mi dădea energie, o plăcere de a face rău, am descoperit alinarea de a mă gândi cum să fac rău cuiva, aceluia, lui. Atunci l-am urât prima dată pe ceaușescu.

Acum puțină vreme a ciocănit cineva la ușă.

Fiecare os are nervi, și frica este o extracție de oase, fără anestezie. Rămâne un trup gelatinos care tremură la orice adiere de vânt. Tremură și când se întâlnește cu scuipații din gura celui care urlă lângă, orice picătură de spută lasă o rană de fier înroșit. Eram în spatele ușii și asta mă proteja. Mă gândeam că știam ce e frica. Luasem bătaie în cartier, alergasem cu tâmplele bubuind să nu fiu prins la furat de cireșe, fusesem încolțit de niște maidanezi într-o scară de bloc, în armată săriseră pe mine în primele zile niște veterani care mă văzuseră fumând cu filtru, au intrat în dormitor, s-au dus la valiza mea de lemn și pentru că era închisă cu cheia s-au înfipt în mine să le desfac valiza și tremuram, și au început să-mi dea câte-o palmă, să mă înjure, să-mi spună ce-o să-mi facă, și dup-aia un șut; și frica îți freacă nasul cu o coadă stufoasă; deschide valiza și scapi, am simțit frica cum îmi îngheață mâna în care țineam fițuica în timp ce încercam să copiez, cum îmi bubuie tâmplele și-mi dispare tot aerul din stomac și simt cum burta mea se zvârcolește în căutare de aer când mă întreabă tata da’ ce notă am luat la mate, ia să-ți mai semnez carnetul de note, și eu știu că lângă patru acela e semnătura mea care o imită pe a lui tata și mă prefac că nu-l găsesc. A bătut cineva la ușă și tot ceea ce știam despre frică mi s-a părut o palidă și prietenoasă amintire. M-am uitat pe vizor după ce m-am dus pe vârfuri, furișat, până la ușă, am ridicat ușor-ușor protecția vizorului, era un om mai în vârstă și insistent. A stat un minut-două, o zi-două. S-a dus la lift. Tot ce știusem eu despre frică era fals. Și acum, liniștit și cu un curaj inconștient, mă întreb dacă nu cumva episodul de acum câteva minute mi se va părea o dulce amintire atunci când voi fi prins, când voi avea o lampă în ochi și doi securiști în față care se joacă, cum mă jucam eu cu pachetul de țigări, cu un patent. Marginea fricii e un prezent infinit, fără viitor și fără trecut.

---