Am început Autostrada Lincoln de Amor Towles cu toată încrederea că voi citi o carte bună. Acum ar fi nedrept să spun că a fost proastă, dar nici la înălțimea așteptărilor (mari) n-a fost. L-am ratat pe autor, atunci când îl citea toată lumea – cu Un gentleman la Moscova, dar am auzit doar lucruri bune despre literatura lui. De aici încrederea.

Poate Autostrada Lincoln este o carte pentru adolescenți mai degrabă decât pentru adulți, iar asta ar explica faptul că nu m-a impresionat.

Povestea orfanului care învinge sorții

Probabil un motiv pentru care cartea aceasta nu va lăsa urme adânci în memoria mea de cititoare este faptul că povestea s-a scris deja de foarte multe ori și extraordinar de bine – povestea orfanului care reușește în ciuda tuturor adversităților. Ceea ce ne cucerește de regulă la personajele – “singur pe lume” sunt vulnerabilitatea și încercările deosebite prin care trec ca să se salveze. Harry Potter e amenințat din toate părțile – de rudele haine, de colegii de școală răuvoitori, de Valdemort… și totuși învinge mereu. (ca-n basme)

În romanul lui Towles, Emmett Watson, protagonistul, nu pare să fie deloc vulnerabil sau amenințabil, deci empatia sau simpatia pe care o vei simți față de el nu poate fi la fel ca cea resimțită atunci când vezi un copil înconjurat de pericole și de figuri malefice.

Emmett abia s-a întors acasă din ceea ce odinioară se numea “școală de corecție” – acțiunea romanului e plasată în anii 50. Acasă e un loc aproape pustiu, în care îl așteaptă doar Billy, mezinul, care până la eliberarea fratelui cel mare fusese îngrijit de vecini. Tatăl lor a murit, iar mama i-a părăsit demult, lăsând în urmă doar un itinerariu de cărți poștale, trimise din câteva localități de-a lungul noii autostrăzi americane – Lincoln.

Povestea debutează cu această întoarcere acasă, care ni-l înfățișează pe Emmett puternic și sigur pe el, un puști care reacționează cu răceală și calm la vestea că, din cauza datoriilor, banca le va lua casa părintească. Cei doi frați sunt, iată, nu doar orfani, ci și pe drumuri – la propriu și la figurat. Emmett are însă un plan de siguranță și resurse (bani) care să-l ajute să-l pună în aplicare. Dar are, firește, și un dușman. Duchess, un fost coleg de internat, care l-a urmărit acasă, însoțit de un amic care pare să aibă o boală psihică.

Planul lui Emmett pentru o viață nouă ar merge ca uns, dacă nu ar exista “băiatul rău” care îi stă mereu în cale. Aici apare a doua nemulțumire a mea vizavi de roman.

Duchess nu e rău. Nu până la capăt. Felul în care Towles a construit personajul și a ales să-i prezinte istoria și faptele te face să empatizezi uneori mai mult cu el decât cu Emmett, în ciuda faptelor rele. Iar faptele sale sunt undeva la limita între rău și pură inconștiență.

În timp ce-i complică viața și planurile lui Emmett, se asigură că există o cale prin care acesta va putea rezolva boacănele. Păi cum vine asta? Adevăraților băieți răi nu le pasă de cei cărora le fac rău ori dacă se rezolvă cele petrecute. Nu lasă-n urma lor înadins indicii, ca să fie găsiți și trași la răspundere, ca Duchess. Ori dacă Emmett nu are dușmani serioși, mortali, dispuși la fapte teribile, de care să ne temem, cum putem să fim alături de el, martori ai nedreptăților și forțelor dezlănțuite ale răului?

Puterea poveștilor de a insufla putere

Dar cred că am zis deja destule despre ce nu mi-a plăcut la Autostrada Lincoln, hai să trecem la lucrurile faine din carte. Micul Billy este personajul de care se lipește instinctiv orice cititor. Pentru că și el este un cititor și un mare iubitor de literatură. Deși e doar un puști, îi merge mintea, e haios și simpatic. Poartă cu el pretutindeni o antologie de povești eroice pe care Towles a conceput-o ca pe o minusculă cutie de valori a literaturii universale. Pare a fi o carte inventată cu scopul de a le da putere copiilor / băieților prin poveștile de curaj ale protagoniștilor.

Pe parcursul călătoriei de-a lungul Americii, pe urma cărților poștale și a mamei pierdute, mezinul găsește îndrumare și inspirație în poveștile din cartea lui preferată, care pare să fie aproape un părinte surogat pentru el.

Un alt lucru care mi-a plăcut este vocea lăuntrică a lui Duchess care își mărturisește relele cu o detașare senină, de proces verbal, de parcă nu ar înțelege că lucrurile rele făcute de el înseamnă răul altcuiva. Sau de parcă ar exista un “rău” inevitabil, iar el nu e agentul, ci doar instrumentul lui.

Sau poate chiar nu înțelege că ce face este Rău și exact asta vrea scriitorul să scoată în evidență. Că este posibil ca tinerii care fac rău să nu fie conștienți de gravitatea faptelor lor, ci să-l facă încredințați că “așa trebuie”.

Cel mai fain e însă finalul! Compensează minusurile sau mai bine zis neutralitatea personajelor, care pe mine nu m-a convins. Nu știam deloc la ce să mă aștept către final, pentru că romanul este axat foarte mult pe personaje, pe evoluția lor și mai puțin pe destinație, pe misiune – incertă în fiecare caz. Așa că anumite scheme pe care fiecare dintre eroi le face “în culise” (mai puțin Billy, care e o carte deschisă) , fără știrea cititorului, în timp ce pare că mărturisește totul, te iau prin surprindere. Iar Emmett, despre care nu prea știi ce să crezi, se dovedește mult mai perspicace și mai abil decât ai fost lăsat să bănuiești.

Dincolo de anti/eroi și poveștile lor, Autostrada Lincoln este un demers de recuperare a unor vremuri și a unei culturi care astăzi nu mai există. America de altădată. Cartea e plină de locuri și repere culturale ale anilor. De aceea va fi / este mult mai bine receptată și apreciată de cititorii de acasă și de cei care cunosc America.

Este, totodată, un roman pentru adolescenți și tineri, în care aceștia vor găsi povești care îi vor ajuta să capete noi perspective despre ce înseamnă “o viață grea” și poate ceva discernământ, în timp ce se distrează citind o poveste de aventuri care te prinde. Iar acest tip de personaj nici rău nici bun, ci aflat într-un omenesc dezechilibru, la jumătatea distanței între cei doi poli, este unul rezonabil pentru mulți cititori. E ok să ai sentimente amestecate despre el. E ok să ai sentimente amestecate despre tine.

Ești ok oricine ești, orice ai făcut. Ai făcut ce ai putut.

Acesta este, pe scurt, mesajul umanist pe care Amor Towles îl transmite cititorilor de pe Autostrada Lincoln. Un fel de îmbrățișare din cuvinte, o declarație de încredere în capacitatea fiecăruia de a-și depăși condiția neputinței și de a găsi calea spre Bine, în ciuda rătăcirilor de pe drum.