Surrender, cartea scrisă de Bono, solistul trupei irlandeze U2, este un melanj de povești, versuri, cântece fotografii și desene adunate într-un volum ce trece dincolo de granița genului memoir. E un soi de act artistic multidimensional care invită cititorul într-o călătorie spirituală decorată cu patruzeci de cântece și o poveste ce naște noi și noi istorisiri.
Pentru cei care nu cunosc trupa U2, volumul este o incursiune în viața celor patru muzicieni din Dublin, din copilăria marcată de conflicte și o societate în pragul războiului civil, până la apogeul faimei internaționale, pe scenele și în topurile muzicale ale lumii.
Pentru fanii U2, cartea e o confesiune a liderului trupei despre viețile, idealurile și muzica celor patru membri. Surrender e un manual alternativ de cultură muzicală, un periplu printre evenimente și figuri istorice și o odă adusă stilului de viață – căci un stil de viață devine – rock’n’roll.
De fiecare dată când cumperi o carte via Răsfoiala, generezi un mic comision care ne ajută să ne continuăm munca. Cu doar un click, spunem împreună lumii că Noi Credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
Patruzeci de cântece, o singură poveste
Viața lui Bono și a colegilor săi, cele ale familiilor lor ori ale oamenilor (celebri și obișnuiți) pe care i-au întâlnit, cu care au colaborat, pe care i-au admirat, sunt pretextele și sursele de inspirație pentru melodiile lor. Istorisirea fiecăreia dintre ele e o incursiune în mecanismele modului în care se creează arta: cu grație, nervi, sudoare, muncă, inspirație, alcool, rugăciune. Iar poetul Bono, scriitorul celor mai multe dintre versurile pieselor U2, se dovedește a fi și prozatorul Bono, care croiește o poveste fascinantă pe sute de pagini, care te captivează și dacă habar n-ai cine e autorul. Bono scrie charismatic, transferă în paginile cărții personalitatea pe care o dezvăluie pe scenă, în cântecele sale, în acțiunile filantropice ori evenimentele la care participă.Citești cartea și vrei să deschizi imediat prima aplicație de muzică la îndemână, ca să auzi piesele despre care ți se povestește. Surrender e o relatare palpitantă despre viață, frumusețe, artă, zbatere și idealuri umane – cu o coloană sonoră care te însoțește prin paginile cărții.
Autobiografia unui fenomen global
În general, despre starurile rock citim la secțiunea de mondenități atunci când câte o figură excentrică se dedă la excese, face o declarație sau un gest stârnit, ajunge pe la poliție ori în centrul unui scandal. Marile trupe rock ale lumii încântă publicul câteva anotimpuri sau câteva decenii, poate câștigă o stea pe Rock’n’roll Hall Of Fame, apoi se despart, puțini fiind muzicienii care dăinuie cu adevărat dincolo de generația lor.
U2 e o poveste diferită. Bono povestește despre personalitățile complementare ale lui Adam, Larry, The Edge ori a sa, diferențele de opinie și crizele prin care trupa a trecut în cei aproape cincizeci de ani de existență, dar și despre momentele, personajele, cântecele sau întâmplările care i-au readus aproape.
Surrender nu e (doar) autobiografia lui Bono, cât autobiografia acestui fenomen global. Liderul U2 și trupa lui au adus un suflu nou în lume, folosindu-și celebritatea și influența pentru o mulțime de cauze nobile, de la lupta împotriva SIDA, ștergerea datoriilor națiunilor sărace din Africa sau ajutorarea civililor din orașul asediat Sarajevo, până la solidaritatea cu poporul ucrainean în cel mai recent război care devastează partea noastră de lume.
U2 este și o poveste despre credință, eclectică, rebelă, rătăcitoare uneori, dar nestrămutată în Dumnezeu ca for suprem al facerii de bine, ca ultimă redută în fața haosului și deznădejdii. Mesajul lor umanist se regăsește în zecile de albume, pe sute de stadioane și săli de concerte, pe holurile Capitoliului ori ale Vaticanului, în egală măsură.
Un cântec neterminat
Bono spune despre el însuși și despre trupa U2 că sunt un cântec neterminat. Că timpul trece, dar ei se vor reuni mereu pentru câte un nou album, atâta timp cât vor crede că mai au de cântat ceva la melodia care formează muzica lor.
Un lucru care nu putea decât să mă bucure după ce, acum douăzeci de ani, ne-am adunat într-o seară niște prieteni, la o seară de trăncăneală, muzică și filme. O prietenă adusese un CD pe care l-a uitat la mine acasă. Era albumul All That You Can’t Leave Behind, din 2000, cu care am descoperit muzica lor și pe care l-am ascultat repetat de sute de ori. În câteva luni am trecut prin toată discografia U2, din 1980 până în 2004, iar apoi au urmat ani parcă tot mai lungi de așteptare a noilor albume, până în 2009, apoi până 2014, 2017, sau până întâia oară când i-am văzut aievea, la concertul de la Roma din 2018.U2 sună altfel.
Citind acum cartea, mi-am dat seama că muzica lor e nu doar căutarea sunetelor perfecte, dar și un amalgam de trăiri, idei, mesaje, afirmații. Unele dintre aceste mesaje te ajută să treci peste o zi proastă, altele îți dau o stare de grație care te ține o clipă sau chiar zile întregi. Poate nu o melodie neterminată, ci o melodie care nu-ți dorești să se sfârșească.
Surrender, Bono. Fragmente
“Aerul este putere.
Aerul este încrederea cu care accepți provocări mari sau adversari redutabili.
Aerul nu este voința de a cuceri cutare sau cutare Everest ce-ți iese în cale pe parcursul vieții, ci abilitatea de a rezista urcușului.
Aerul este cel de care ai nevoie pe orice versant nordic.
Aerul este cel care îi dă încredere unui copil că nu va fi intimidat pe terenul de joacă, dar dacă până la urmă va fi hărțuit, agresorul va fi pus la pământ.
Și uite-mă pe mine fără aer, pentru prima oară.
Într-o cameră de urgențe, fără aer.
Nu pot respira.
Numele pe care i le dăm lui Dumnezeu.
Totul este o respirație.
Yeshuaaaa.
Fără aer… fără un aer… fără o arie.
Sunt îngrozit pentru că, pentru prima oară de când mă știu, caut să mă întorc la credința mea și nu reușesc.
Fără aer. Fără rugăciune.
Sunt un tenor care cântă sub apă. Simt cum mi se umplu plămânii. Mă înec.”
“Pentru mine, muzica a fost dintotdeauna un colac de salvare în perioade agitate. Și acum e la fel. Ceea ce e suficient pentru a-i justifica existența; serviciul sacru de a purta un suflet dintr-un punct în altul nu trebuie subestimat. Simplul fapt că poți da cuiva un motiv să se dea jos din pat dimineața atârnă foarte greu. Muzica este iubirea ce ne alungă toate fricile. Muzica este propria ei rațiune de a fi.”
“Dar dacă credința mea este o cârjă, atunci vreau să scap de ea. Prefer să cad. Privesc religia cu mai multă suspiciune decât oamenii care n-au deschis vreodată ușa unei biserici. N-am găsit niciodată o biserică pe care s-o pot numi casă, și le spun copiilor să fie atenţi în privința religiei, pentru că dorințele spiritului uman nu pot fi cuprinse de o sectă sau de o confesiune, nici de o clădire. E mai degrabă un exercițiu zilnic de disciplină, o abandonare și o renaștere zilnică. E foarte probabil ca biserica să fie o practică, nu un loc, iar practica devine locul. Nu există un tărâm al făgăduinței, ci doar făgăduiala unei călătorii, a unui pelerinaj. Căutăm un semn în tot acest zgomot și învățăm să punem întrebări mai bune nouă înșine și celorlalți.
Numesc acest semn “Dumnezeu” și caut în viața mea indicii care să trădeze prezența lui eternă.”
rasfoiala.com 