Cel mai recent roman al lui Stephen King, Holly, ne propune o nouă călătorie pe tărâmul Răului și o altă bătălie în care cei buni și cei nebuni se încleștează în arena plină de grozăvii și minunății ale naturii umane.

De ceva vreme, romanele lui King au căpătat și mai multă amploare. Rămân captivante, dar le citești în tihnă. Ai timp, sute de pagini, să intri în atmosferă, în intimitatea personajelor, în povești conexe, astfel încât narațiunea principală devine un soi de pretext pentru ca autorul să ne vorbească despre ideile și crezurile lui, despre politică, poezie și lume. În Holly, pe lângă povestea principală, Stephen King schițează un portret al Americii recente (Covid, Trump, tensiuni rasiale, relații dificile de familie, etc.), iar obsesia lui despre lupta dintre bine și rău e pusă în paranteze de personaje pe care aproape le poți vedea aievea, le poți atinge, fiindcă respirați împreună același aer, împărtășiți aceeași realitate.

---

O poveste de dragoste între autor și personajul său

King a mărturisit că personajul Holly Gibney, asistenta detectivului Bill Hodges din trilogia omonimă (Mr. Mercedes; Ce-am găsit al meu să fie și Mort la datorie) trebuia să fie doar o apariție secundară. Însă romancierul american s-a îndrăgostit pe parcurs de femeia timidă și inteligentă, de crezurile și principiile, de fricile și curajul ei, de umanitatea ei.

Holly este o ființă introvertită, eclipsată mare parte din viață de o mamă dominatoare (o mamă fană a lui Donald Trump, mare antivaccinistă și adversară a dreptului la avort, mincinoasă fără pereche și abuzatoare de profesie, maștera Charlotte Gibney își va întâlni destinul – în aplauzele cititorilor  – în romanul de față).

Protagonista lui King completează galeria de eroi recrutați din rândul oamenilor obișnuiți, de asta o iubim. Holly are temerile ei, dar și principii de nezdruncinat. Iubește filmele clasice, e o tipicară simpatică, își îngăduie vicii temporare, își spune rugăciunile în fiecare seară și e o prietenă devotată. Holly e o scumpete de personaj, cu un umor aparte și purtări simpatice, astfel încât îi urmărești aventurile în fiecare clipă, pe fiecare pagină, cu grijă și pasiune, de parcă ar fi un membru al familiei. Pentru ea merită cu vârf și îndesat să citiți Holly, Trilogia Bill Hodges și Străinul, în care apare, de asemenea.

Răul insesizabil

Nu-mi place să divulg prea multe despre misterul unei povești de suspans, spun doar că Stephen King exploatează în Holly stupoarea pe care o resimțim de fiecare dată când citim sau vedem la știri despre câte o grozăvie care se întâmplă fix acolo unde nu ar trebui să se întâmple. “Erau niște oameni liniștiți, nu făceau probleme nimănui.” “E inexplicabil ce s-a întâmplat, părea un om absolut normal” – auzim adesea la știri.

În romanul Holly, răul nu are origini supranaturale sau extraterestre, nebunia nu are explicații genetice. Răul sălășluiește pe străzile liniștite cu peluze de bun gust și cetățeni “stâlpi ai comunității”, din mediul academic. Răul se petrece pe nesimțite, trece neobservat și lasă în urmă o serie de dispariții pe care nimeni nu le conectează între ele. Până la Holly. Și pentru că răul acesta e insesizabil, pericolul în care ajunge Holly după ce descurcă ițele complicate ale unei povești incredibile, e aproape mortal. Emoția și tensiunea cresc, capitol cu capitol, mai ales că autorul ne aduce periodic în casa și în conversațiile monștrilor care știu că Holly știe despre ei și își pregătesc cu viclenie confruntarea finală.

“Așa tivesc păsările cerul la asfințit”

Am spus că Holly e mai mult decât thriller. În substratul poveștii principale, personajele își trăiesc existențele lor paralele: Holly închide cercul relației cu mama sa și are parte de o surpriză uriașă (ceva precum un câștig gras la loto); bătrâna poetă Olivia își trăiește ultimele strofe ale vieții; Vera, mama uneia dintre victimele prezumate, caută răspunsuri în fundul sticlelor de alcool; prietenii lui Holly, Jerome și Barbara sunt pe cale să își înceapă carierele de scriitori; America înfruntă, divizată, un al doilea val de Covid.

Dintre toate aceste digresiuni, m-a impresionat descrierea modului în care Barbara devine o poetă recunoscută. King se folosește de personajele angrenate în această narațiune secundară ca să vorbească despre scris și despre poezie, despre virtuțile vindecătoare ale literaturii. Literatura, în acest caz, poate fi mai mult decât un martor, devine un aliat al celor buni în lupta cu răul, indiferent de chipurile lui perverse. Fiindcă prin literatură descoperi un soi de salvare de la toate relele lumii.

“-Nu facem psihiatrie, îi zice Olivia. Nu facem psihoterapie. Poezie facem noi aici, draga mea. Talentul exista în tine încă de dinainte să ți se întâmple grozăviile astea.  Este înnăscut, la fel ca în cazul fratelui tău. Numai că talentul de unul singur este ca un cal nărăvaș, neîncălecat vreodată. Străbate în goana mare fiecare experiență care ți-a marcat existența și de care nu te-ai eliberat încă – fiecare traumă peste care nu ai putut încă să treci, dacă vrei. Fiecare conflict. Fiecare mister. Fiecare loc ascuns și întunecat al firii tale, care nu ți se pare doar urâcios, ci de-a dreptul vrednic de ură. (…)

– Păstrează-l, continuă bătrâna poetă. Păstrează-l cât de mult poți. Este lucrul tău cel mai de preț. După ce îl vei epuiza, va trebui să te bizui doar pe amintirea extazului pe care l-ai simțit atunci. Dar, cât timp îl mai ai, ține-l bine. Și folosește-l.”

Subtitlul de mai sus e un vers de-al Barbarei, pe care personajele îl dezbat în carte. Fără să vrea să epateze, King pune în condeiul personajului său și alte versuri pe care fanii le vor degusta citind cartea. Mi s-a părut o digresiune faină de la tiparul clasic al thriller-elor cu crime, investigații și suspans. Autorul mai are o butadă, transmisă tot cu vocea unuia dintre personaje:

“Nu mă interesează absolut deloc ce spun scriitorii despre scrierile lor. Contează doar ce spune scrierea despre scriitorul ei.”

Iar Holly spune despre Stephen King că a depășit de mult granițele romanelor de suspans scrise la foc automat. Scrierile lui au devenit mai rafinate, mai profunde, sunt întrebări legitime la adresa naturii umane, priviri în existența noastră colectivă care e adesea de absurdă, uneori suprinzătoare și rareori – dar atât de necesar – miraculoasă.

---