Fragment preluat din interviul lui Marius Constantinescu cu scriitoarea Guzei Iahina, la prima dintre serile FILIT (Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași), eveniment care a avut loc la Teatrul Național “Vasile Alecsandri” din Iași, la 18 octombrie 2023.

Marius Constantinescu

Vorbeați despre acești copii care fug din calea foametei colective cu trenul spre Samarkand. Astăzi vedem copii care, de mai bine de un an, sunt refugiați, dezrădăcinați. Sau copii care se pregătesc să afle sau să nu afle pe pielea lor ce înseamnă un culoar umanitar. Și copiii de atunci, din trenul spre Samarkand, și copiii de astăzi, despre care vorbim – ce șanse la viitor au, ce fel de adulți vor fi?

Guzel Iahina

Sigur, războiul lovește cel mai tare copiii. Traumele sociale au această trăsătură de a otrăvi prezentul, dar și viitorul. S-a întâmplat ca istoria Uniunii Sovietice, istoria Rusiei să cunoască o serie întreagă de traume care s-au ținut în lanț. Și, din nefericire, aceste traume continuă să se perpetueze și să fie prezente în viața celor care nu le-au trăit, dar le-au preluat din experiențele părinților și bunicilor lor.

Îmi voi permite să vă prezint un episod din viața mea de familie care a constituit și momentul de început al romanului Trenul spre Samarkand. Unul din bunicii mei, în anii ’20, a fost abandonat. Familia l-a repudiat, lăsându-l într-un orfelinat. După ce a stat o vreme acolo, a fugit și a devenit unul dintre acei copii pe care i-am prezentat în carte. Bunicul meu, împreună cu alți copii, băieți și fete, a fost transportat într-un asemenea tren. Jumătate dintre copiii care au fost transportați cu trenul au murit, bunicul meu a avut noroc. După ce a ajuns la destinație, în Uzbekistan, și a rămas acolo un an și jumătate, întărindu-se întrucâtva, s-a întors acasă, pe malurile Volgăi.

 A trăit 93 de ani și toată viața lui a considerat că părinții lui l-au trădat, iar Statul l-a salvat. Și a fost cel mai convins comunist pe care l-am cunoscut. A crezut în comunism cu sfințenie, până la moarte. În anii ’40, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, bunicul meu s-a gândit să-și abandoneze și el copilul, ultimul născut, pentru că timpurile erau atât de grele și nu avea ce să îi dea de mâncare. Spre norocul meu, bunicul nu și-a abandonat ultimul născut, care a fost tatăl meu. Dacă tatăl meu ar fi ajuns într-un orfelinat, ar fi devenit un altfel de adult, iar eu nu aș fi apărut pe lume. Astfel, drama pe care bunicul meu a suferit-o în copilărie s-a declanșat și a funcționat atunci când el era deja un adult. Așa încât ruptura dintre generații, dintre părinți și copii ar fi putut să provoace non-existența mea. Aceasta numesc eu transmiterea traumei de la o generație la alta.

Generația mea, a celor născuți în anii ’70, este cea care a preluat această traumă de la bunicii noștri. Nu știu cum a fost în România, dar în URSS părinții noștri munceau foarte mult și practic educația noastră le revenea bunicilor. Astfel încât noi am primit direct de la bunici aceste traume ale epocii sovietice. De la ei am aflat ce înseamnă tăcerea, ce înseamnă renunțarea, ce înseamnă emigrația internă. Am crezut cu naivitate că suntem ultima generație care va trăi aceste traume. Am crezut că lucrurile vor sta așa întrucât copiii noștri s-au născut într-o Rusie postsovietică. Din nefericire lucrurile nu stau așa – copiii noștri află astăzi ce înseamnă practicile sovietice. Iar noi, generația mea, nu am putut să devenim acea barieră care să îi protejeze de traumele sovietice. Și, cu siguranță, copiii care astăzi se află în locuri și zone de război vor transmite această traumă copiilor lor. Singura modalitate de a estompa, de a diminua această traumă este aceea de a vorbi, de a vorbi, de a vorbi mereu despre ea.

Urmăriți interviul integral aici.

După prezența de ieri la FILIT Iași, scriitoarea la călători la Chișinău pentru a se întâlni și cu cititorii moldoveni, la prima ediție FILIT din Republica Moldova.

Despre Guzel Iahina

Este una dintre cele mai iubite și apreciate scriitoare contemporane de limbă rusă. Născută la Kazan, în 1977, a urmat studii universitare de limbi străine și cinematografie. A lucrat în relații publice, publicitate și marketing. Romanul său de debut, Zuleiha deschide ochii, (Humanitas, 2018) a cunoscut un succes răsunător, primind numeroase premii și recunoașterea publicului internațional.

Guzel Iahina a mai publicat două romane de succes: Copiii de pe Volga (Humanitas, 2020) și Trenul spre Samarkand (Humanitas, 2021). Literatura sa, pe care o definește ea însăși ca “instrument al compasiunii”, tratează destinele individuale în vâltoarea evenimentelor dramatice care au marcat spațiul sovietic și ex-sovietic în ultimul secol.

Cărțile autoarei ruse sunt traduse în douăzeci de limbi și publicate, sau în curs de publicare, în peste patruzeci de țări.