Thriller, SF, distopic

Cinci stele depline pentru Mutzunaki de Samanta Schweblin, un thriller SF excelent construit, pe care îl vei citi pe nerăsuflate și după a cărui lectură te vei simți probabil (sper) mai bogat sufletește și mai conștient de sine. Mai dornic să ai relații semnificative cu oamenii din jur.

Mutzunaki este o carte despre viață așa cum o trăim azi – despre modul în care comunicăm unii cu alții prin tehnologie. Nu cred că e greșit să scriu că tehnologia e un personaj al acestei cărți la finalul căreia te vei gândi de două ori înainte să instalezi orice aplicație sau IA care promite distracții inedite. Nu este cea mai fericită alegere să mediezi relația ta cu lumea, cu alți oameni, printr-o aplicație asupra căreia nu ai niciun control.

Despre Mutzunaki, ce sunt și pentru ce (un pic de spoiler)

Romanul propune o fază a umanității în care, pentru a-și omorî singurătatea și de dragul distracției, oamenii închiriază un animal de pluș robotizat pe care îl țin în casă și îl tratează cam în aceeași manieră în care te porți cu un animal de companie – nu de puține ori cu aere și comportamente arogante, de stăpân. Diferența la mutzunaki este că nu e nevoie să te ocupi de hrănirea lui sau de alte nevoi fiziologice. Nu are așa ceva. Plus că merge singur la încărcat, deci nici să-l alimentezi nu e nevoie.

Aici vine spoilerul. Robotul nu este robot. Este un om, la fel ca cel sau cea în casa căruia ajunge prin medierea și ochii lui mutzunaki. Este un om care a ales să fie “conștiința” animalului de pluș. Iată-ne deci într-o societate în care oamenii aleg de bunăvoie și nesiliți de nimeni să devină martori inerți ai vieților altora – căci din postura în care sunt, participanți nu pot fi. Jucăriile pot acționa doar cu gesturi mărunte, inofensive și sunt în controlul complet al celui care i-a închiriat. Viețile lor durează din clipa activării conexiunii la gazdă până la momentul dezactivării – și doar dacă li se dă acces la electricitate.

De cealaltă parte, cumpărătorii, deținătorii de mutzunaki, nu cunosc absolut nimic despre persoana care dă viață jucăriei și – cel puțin teoretic – nici nu pot sau manifestă interes să afle vreodată cine este în spatele plușului. Ceea ce transformă totul într-un joc bizar de-a baba oarba, în care e aproape imposibil ca vreunul dintre cei implicați să stabilească relații mulțumitoare. Grozav! Încă un instrument care sălbăticește, care ne învață că e perfect ok să tratăm necunoscuții de pe net ca pe niște ființe inferioare, care nu merită respect, doar pentru că nu sunt în viu în fața noastră, gata să-l impună.

Samantha Schweblin prezintă alternativ ambele perspective, ba chiar și unele la care nu te-ai fi gândit, astfel încât vezi cum este bizara experiență atât din perspectiva celui care animă plușul, dar și din poziția persoanei care îl controlează. Personajele sunt foarte inspirat selectate, ca să ilustreze cum ar putea fi trăită o astfel de joacă de oameni mari de un bătrân, de exemplu, care nu este foarte obișnuit cu tehnologia, nici cu comunicarea prin gadgeturi vs. o tânără, pentru care aplicațiile sunt un dat, iar relațiile o provocare. Sau cum îl tratează pe “ursuleț” copilul care nu realizează implicațiile faptelor sale vs. hackerul care decide că noul gadget, încă nereglementat de norme sociale sau juridice, îl poate îmbogăți rapid.

Mi-a plăcut foarte mult în roman autenticitatea personajelor pe care le construiește Samanta Schweblin. Are un talent fabulos de a se preschimba în personaje fundamental diferite de la un capitol la altul, de a inventa situații inedite care cresc suspansul și creează dileme, iar în final scot la lumină mesajul ascuns din spatele acestei povestiri ușor macabre despre viața cu tehnologia. Respectiv înstrăinarea pe care au adus-o în viețile noastre (în mod paradoxal) tehnologiile avansate de comunicare globală instantanee. Dificultatea cu care am ajuns să comunicăm și în ultimă fază absența comunicării. Refugiul în simulare.

Ca orice thriller bun…

Dacă ar fi să citești separat fiecare dintre povestirile oamenilor care se intersectează în roman, n-ai avea vreo dificultate în a înțelege despre ce e vorba. Deși narațiunile converg una către cealaltă și toate vorbesc despre noua “jucărie” globală, fiecare are personajele ei distincte, o temă anume și o intrigă proprie. Și, la fiecare dintre ele, stai cu sufletul la gură pentru a afla cum va sfârși eroul sau eroina.

Cel mai mult m-a emoționat în carte povestea bătrânei care primește de la fiul ei drept cadou codul de acces pentru a deveni Mutzunaki și munca de detectiv pe care o începe, încercând să ajungă cumva la “stăpâna” ei, să afle unde locuiește și cine este, vrând s-o avertizeze despre ceva periculos. M-a frapat alegerea – să îi faci cadou mamei tale un gadget pe care nu e capabilă să-l deslușească și să înțeleagă cum se folosește și care sunt efectele acestui joc aparent inofensiv, în loc să petreci pur și simplu timp cu ea. Să o inviți să fie martor al vieții unui străin, în loc să o inviți la tine acasă. Și mai apoi m-a frapat cât de repede reușește femeia să deprindă jocurile perverse ale tehnologiei și să fie prinsă de ele.

I-a povestit fiului său despre asta iar el s-a arătat îngrijorat.

– Adică toată ziua umbli prin casă pe urmele ei, și atunci când fata pleacă, rămâi între pernele alea pentru câini?

Emilia era la cumpărături la supermarket iar tonul băiatului a speriat-o. S-a oprit cu căruciorul de cumpărături, preocupată, și și-a așezat mai bine telefonul la ureche.

– Am făcut ceva rău?

– Asta înseamnă că atunci nu stai la încărcat, mama!

Nu înțelegea prea bine despre ce e vorba fiul ei, dar îi plăcea că, de când dispunea de un mutzunaki, dacă îi trimitea mesaje cu îndoielile și progresele ei sau dacă îi spunea ce făcea tânăra, el îi răspunde imediat. Emilia s-a întrebat dacă fiul ei știuse dinainte că acest dar avea să-l apropie de mama lui sau dacă ar fi putut să-i provoace mai multe probleme decât luase inițial în calcul.

– Mamă, nu-ți dai seama că dacă nu stai la încărcat zi de zi ai să rămâi fără baterie?

Nu, nu își dădea seama. De ce anume trebuia să-și dea seama?

Iar acum vine constatarea care ne privește pe noi toți. Acest obicei de a fi spectatorii vieților celorlalți, pe care aproape toți ni l-am însușit, pentru că a fost și este cultivat de zeci de ani deja de rețelele așa – zis sociale, este o amăgire. O iluzie căreia ne supunem fără ezitare, ba chiar cu elan. Participarea iluzorie la societatea globală, la succesele și ratările ei, la frumusețea și nebunia ei are două mari efecte greu de oprit sau controlat conștient. Primul este îndepărtarea de propria viață, de oamenii din viața reală, filtrarea experiențelor personale prin sita și standardele volatile ale “netului” și chiar evitarea vieții, așa cum era ea înainte de Insta, Youtube, Tik Tok și restul.

Iar al doilea – la fel de înfiorător și similar celui produs de televizor altădată (cu diferența importantă că TV-ul nu era mobil, nu te însoțea pretutindeni și nu trimitea neîncetat notificări – pe scurt nu te influența continuu), este detașarea involuntară de norme și valori, anomia. Supraexpunerea continuă la tot felul de stimuli, care mai agresiv, mai intens, mai uimitor ca cel dinainte conduce inevitabil la o amorțeală a minții care ne poate transforma la propriu în mutzunaki, în ființe inerte, amorale, ușor de controlat și de eliminat din “joc”.

Nu poți să citești cartea Samantei fără să te recunoști în anumite momente sau circumstanțe, în personaje, în ușurința și liniștea cu care aleg tehnologia în locul oamenilor apropiați, voyeurismul inutil în locul vieții, alegerile absurde și falsul sentiment de conexiune pe care ți-l dă conectarea la rețea și la “lumea” ei infinită. Și sper că nu o poți citi fără a te simți obligat să-ți reamintești prioritățile.

Îmi pare rău că Mutzunaki a fost doar nominalizată la Booker Prize și nu a câștigat premiul cel mare. Este printre cele mai actuale și mai importante povești ale acestor ani, prin anvergură – personajele vin de pe tot mapamondul și reprezintă arhetipuri – și prin curajul cu care arată viitorul care este deja aici. Viitorul continuu în care ni se întâmplă deseori să uităm că tehnologia este un instrument pe care îl folosim ca să ne ușurăm viața și, în schimb, îi permitem să ne folosească datele și experiențele personale, ba chiar o încurajăm expunându-ne public (aproape fără discernământ) să ne folosească pentru a facilita îmbogățirea celor care au creat-o.

Mutzunaki ne reamintește că tehnologia este mijlocul și nu scopul, iar dacă permitem inversiunea, ne pierdem umanitatea.

Citiți-o, neapărat!

---