CE-ȚI DORESC EU ȚIE Mesajele scriitorilor români de 1 decembrie.

A durat cam trei ore să găsim în Facebook aceste postări ale scriitorilor români. Mesajul cel mai frecvent a fost tăcerea.

Mă bucur de fiecare dacă când văd la televizor de 1 Decembrie poveștile unor români care fac lucruri remarcabile în afara României, dar mă încearcă totodată și sentimente amestecate de tristețe, deznădejde, neputință. Văd reportaje cu medici de top, școliți în România, care tratează bolnavi din alte țări și nu pot să nu mă gândesc la bolnavii noștri, pe care în curând nu va mai avea cine să-i trateze. Văd copii care învață cu scopul precis de a părăsi România imediat ce ies de pe băncile școlii, împinși de la spate de părinți care le vor, astfel, binele. E o discuție complicată și lungă despre motivele care ne-au adus aici, dar astăzi, eu prefer să mă uit la oamenii care trăiesc în România și fac totul să îndrepte lucrurile AICI.
Cu o săptămână în urmă am fost la deschiderea spitalului construit la inițiativa asociației Dăruiește Viața, spitalul nostru, al tuturor românilor care au preferat să se implice în loc să stea pe margine și să arate cu degetul sau să ridice din umeri a indiferență și m-a izbit în piept un adevăr de necontestat. Poporul ăsta al nostru e fantastic atunci când se mobilizează, e de neoprit atunci când are un crez și o dorință. Nu e, de fapt, nevoie decât de o mână de oameni pe care să se bizuie orbește, care să le insufle dorința, curajul, încrederea că ORICE, dar absolut ORICE e posibil atunci când vrei cu adevărat ceva și faci totul pentru a reuși. […]

Nu pot să închei postarea fără a vă spune cât de mândră sunt de sora mea, Laura Mihai, parte a echipei Dăruiește Viața.

La mulți ani, România! La mulți ani, popor minunat!
CAMELIA CAVADIA

Patriotismul – cel mai inutil sentiment.
MARIUS CHIVU

Cel mai tare roman pe care l-am intanit in ultimii 10 ani cred ca este un italian. Am mai scris despre el, Filippo il cheama, iar acum este şeful Poliţiei peste două orăşele din Regiunea Friuli. Este un om care a invatat de la zero limba romana, iar acum o vorbeste incredibil de bine. Pasiunea pentru cultura noastra a mostenit-o de la o romanca admirabila, cea care i-a ingrijit timp de 15 ani mama bolnava. Pentru ca ii placea cum suna cuvintele si cantecele romanesti, Filippo s-a apucat intr-o zi sa rasfoiasca Eliade si Eminescu, apoi chiar a luat lectii de limba romana de la Corina, o profesoara stabilita in oraselul sau.
O doamna care i-a ingrijit mama, o „badanta”, „spalatoare de batrani” sau cum e numita dispretuitor de unii, a reusit sa insufle unui italian o dorinta fantastica.
Se face un an de cand Filippo m-a contactat si mi-a spus ca ar vrea sa traduca in italiana una dintre cartile mele. I-a placut pentru ca era plina de expresii romanesti, greu de tradus in orice limba.
M-a chemat chiar si in Italia, acolo unde a pus in scena un mic fragment din carte, iar atmosfera a fost nemaipomenta. 300 de oameni, italieni si romani, printre care si ingrijitoarea mamei sale. Cand a revazut-o, Filippo a fost emotionat ca un copil. Pare o poveste de film, sigur poate fi unul bun.
Materialul postat in comentarii este despre acest italian cu inima de roman, caruia ii multumesc pentru ca uneori imi aminteste cine si ce sunt.
SILVIU ILIUȚĂ

Bună seara, România! Din toată inima te iubesc și fiți curajoși!
Părintele Constantin Necula

Eu de Ziua Națională m-am întors spre casă.
1 decembrie m-a prins fugind între avioane, terminaluri și prin aeroporturi de pe două continente, fie cu groază că pierd următorul zbor (au fost 3 în total între Guadalajara și București), fie trăgând de timpul care părea că se lungește la nesfârșit într-o escală oricum prea lungă, care s-a și prelungit. Ca niciodată, am fost cuprinsă de un dor incredibil de casă, nu mă refer doar la oamenii dragi, ci la tot-tot, chestie pur subiectivă, deloc patriotardă, ci care are legătură mai degrabă cu faptul că fusul orar m-a dat peste cap cum nu-mi imaginam că se poate, practic am fost un zombie umblător care, din când în când, trebuia să spună chestii inteligente în engleză la microfon, în mijlocul unui târg uriaș, plin de oameni, iar seara se chinuia să nu adoarmă în fața unui pahar cu o margarita mai degrabă diluată, not one of the best. Mi-a lipsit Bucureștiul de care mă plâng mereu, dar care mi se pare acum un monument de urbanism, un oraș chiar prietenos cu pietonii. Mi-a lipsit micul dejun european, efectiv nu am putut să mă obișnuiesc cu ideea de nachos și tocănițe din carne la 7 dimineața, nici cu prânzul care se servește la restaurante abia începând cu ora 14.00, toate aceste diferențe cultural-logistice de acomodat în doar câteva zile mi-au arătat cât de mult suntem, de fapt, ancorați în obișnuința locului din care venim.
Deși m-am bucurat că aproape nimeni nu vorbea engleza, prilej să o mai rup pe spaniola prinsă de pe Duolinguo (știu, și promit să mă apuc de un curs serios la Cervantes!), mi-a fost cumva dor să aud vorbindu-se românește, motiv pentru care când am auzit doi compatrioți înjurându-se de mama focului în aeroportul din Amsterdam (care se autointitulează „a silent airport”), așteptând ultimul zbor spre casă, am zâmbit chiar bucuroasă. De altfel, la toate dezbaterile cu scriitori europeni am primit întrebarea asta despre limbă, dacă aș putea/ aș vrea să scriu în altă limbă, și am răspuns de fiecare dată că nu, nici nu aș putea să-mi imaginez, pentru mine limba e chiar locul în care mă simt acasă.
ADINA ROSETTI

România e doar un cuvânt.

Care, pentru mine, ca pentru toată lumea, capătă sens doar prin lucrurile importante cu care se asociază.

Pentru mine, unul dintre lucrurile astea esențiale asociate cuvântului România sunt extraordinarii tineri îndrăgostiți de literatura română – din Timișoara până în Chișinău, de la Bistrița la București, de la Sibiu la Iași, am văzut în anii din urmă mii de adolescenți iubind cu enormă pasiune scrisul în limba română.

Scriindu-se ei înșiși, scriindu-se ele însele într-o română splendidă. Crezând cu toată inima că literatura le poate schimba inima. Convinși din tot creierul că literatura le construiește creierul.

Pentru mine ele & ei sunt lucrul esențial care dă sens scrisului în limba română. În absența lor, nimic n-ar mai avea sens.

Și abia aștept construcțiile lor viitoare – care, de pe acum, se întrevăd atât de admirabile.

Prin urmare, când urez României mulți ani buni & luminoși, urez de fapt asta luminii din scrisul lor. Ei, luminii ăsteia, îi doresc să strălucească încă multe sute de ani de acum înainte – la fel de hipnotic cum strălucește de vreo 200 de ani încoace.

Mulți ani buni & luminoși, așadar, România!
RADU VANCU