Dacă ești printre cititorii care au iubit Hamnet de Maggie O’Farrell, “Exist, exist, exist” este cartea pe care nu trebuie să o ratezi. Pentru că asta ar însemna să ratezi miza din lumea reală a romanului fabulos care a luat pe sus lumea cititorilor. Dacă nu ești printre ei, citește-le pe amândouă – în ordinea non-ficțiune, ficțiune, și te vei bucura de-o experiență de lectură completă.

Maggie O’Farrell, magiciană a literaturii și a vieții

N-o să vă dau spoilere, dar o să vă dau vreo câteva scurte fragmente, să vă fac curioși despre viața scriitoarei și a unuia dintre copiii ei, cel mai fragil, cel mai adesea expus unor pericole fără nume, la fel cum este în ficțiune unul dintre personajele romanului care a făcut-o faimoasă pe scriitoare. Mă refer la Judith, sora micului Hamnet. (Recunoscând importanța personajului deloc secundar, editura din Canada a publicat romanul cu titlul Hamnet și Judith.)

Sunt momente în care totul capătă nuanțe mitologice: ridici injectorul cu adrenalină în lumină, privind lichidul acela galben pal și îți dai seama că ți s-a dat un elixir cu care îți poți aduce copilul înapoi din moarte. Trebuie să-l înfigi în ea ca s-o salvezi . Poți să o tragi înapoi din întuneric, dar numai dacă ai setul potrivit de instrumente, numai dacă apelezi la cine trebuie. Sunt momente în care te cerți, pentru că ești prea fantezistă. Dar pe urmă îi citești fiicei tale povestea Persephonei, nu-ți vine să crezi ce pertinentă e și te întrebi ce știau oamenii despre asta pe vremea aceea. Tu și fiica ta vă întoarceți capetele una spre cealaltă și vă priviți fără cuvinte, absorbind legenda fetei care a mâncat șase semințe fatale, condamnându-se se la lumea de dincolo, și a mamei care a luptat ca să o aducă înapoi.

Deși nu este o carte de ficțiune, ci una de memorii, care recuperează din viața scriitoarei întâmplări ce par mai degrabă inventate decât adevărate prin neverosimilul aglomerării lor în viața unei singure ființe, Exist, exist, exist are ritmul hipnotic al unui thriller și frumusețea stilistică desăvârșită care i-au adus lui Maggie O’Farrell notorietatea între cititorii lumii.

Pornind de la citatul din Clopotul de sticlă al Sylviei Plath, care dă titlul cărții, scriitoarea își traversează propriul corp asemenea unui aparat de rezonanță magnetică care investighează lent, în profunzime, fiecare parte a ei, în căutarea anomaliilor și posibililelor pericole la adresa întregului. Capul, gâtul, abdomenul, plâmânii, sistemul circulator și fluxul sangvin sunt câteva titluri ale capitolelor în care Maggie O’Farrell se destăinuie, într-o spovedanie plină de farmec, umor și suspans, până în intimitatea cea mai profundă, de la carne și os la frică și izbândă.

Nimic din talentul ei literar nu lipsește din acest nou volum în care protagoniste sunt deopotrivă autorea și conceptul de vulnerabilitate, iar intrigile povestirilor tot atâtea izbânzi ale caracterului dârz, de neînfrânt, al femeii pe care nici virușii, nici oceanul, nici camioanele, nici Răul cu chip uman sau cel pe care numim generic ghinion nu au putut să o oprească din lupta pentru viață și supraviețuire.

Am citit cartea pe nerăsuflate, fermecată deopotrivă de întâmplările povestite în ea și incapabilă să-mi folosesc gândirea rațională, ca să-mi spun ceva liniștitor, ceva de genul:

Dar ce te ambalezi așa? Ia-o mai încet, știi bine că femeia care a scris cartea asta e vie și nevătămată!
Deci nu poate muri în niciun capitol, nu?, chiar dacă așa vrea să te facă să crezi!

Despre puterea de dincolo de neputință

Lucrul care rămâne inevitabil cu tine ca cititor, după ce citești această carte – Exist, exist, exist – în care morții și suferinței deznădăjduite li se refuză iar și iar rolul principal, este curajul neobișnuit și neobosit al lui Maggie O’Farrell. Tipul de curaj la care te uiți cu ochi de copil, mari și încrezători, dornici să afle și să creadă totul. Acel tip de curaj care nu poate fi decât inspirațional, care te mângâie și te “face în stare” de lucruri uimitoare.

N-aș vrea să credeți însă că scriitoarea și-a compus singură vreo odă, așa cum fac unii autori foarte îndrăgostiți de sine, căzând adesea în ridicol. Curajul despre care vorbesc transpare dincolo de cuvinte, dincolo de tot ce pare s-o subjuge, submineze, vrea să-i ia viața sau forța vitală. Este fărâma de spirit la care fiecare dintre noi apelează, atunci când întunericul și răul par gata, gata, să te îngenuncheze. Este puterea reziduală care te așteaptă dincolo de nu mai pot, puterea de dincolo de neputință.

Și apropos de mângâiere, mi-au plăcut extraordinar de mult memoriile lui O’Farrell pentru franchețea și umorul satiric cu care se mărturisește, în momentele grele ale vieții. M-am regăsit în trăirile ei, în revolta și furia cu care uneori vorbește singură pentru a pălmui astfel absurditatea kafkiană a anumitor “sfaturi medicale” pe care le primim uneori, atunci când ni se aduc la cunoștință lucruri importante despre propria sănătate. Pentru femei (și pentru Maggie) un astfel de caz se poate întâmpla să se coreleze cu ceva ce ține de însăși menirea lor – maternitatea. Maternitate care astăzi are loc cu o dificultate aparent invincibilă, pentru care nu există leacuri magice sau vreo explicație rezonabilă:

Hotărăște, în timp ce se chinuie să bage cheia în contact, că asta este fraza ei cel mai puțin preferată din limba engleză. Dacă nu vă mai gândiți la asta, mârâie ea la bariera automată când se ridică să o lase să plece, probabil o să se întâmple pur și simplu.
Dacă nu vă mai gândiți la asta, se răstește ea la radioul tăcut.
Când oprește în fața școlii fiului ei, mormăie: O să se întâmple pur și simplu. Probabil. Aruncă o privire spre grupul de mame care așteaptă la poartă. Toate au câte un copil la școală, poate doi, și unul mai mic în sling sau un cărucior. Fiul ei a încetat să o mai întrebe când o să aibă un frățior sau o surioară; acest lucru nu a trecut neobservat de femeie. În schimb chiar săptămâna trecută, a întrebat-o dacă e posibil să joace leapșa singur.

Vă las cu încă un fragment, de data asta despre dragostea de lectură, despre sentimentul de pace pe care ți-l dau zilele în care îți permiți indulgența și libertatea de a citi în voie numai și numai ce vrei tu:

Împrumut trei cărți și, peste câteva zile mă întorc și mai iau trei. Cărțile se îngrămădesc în micul nostru apartament, pe lângă pat, în baie, în bucătărioară. Împrumut cărți scrise de niște oameni de care am auzit, dar pe care n-am avut niciodată timp să citesc, cărți scrise de autori de care am auzit vorbindu-se la radio, cărți traduse din limbi îndepărtate, cărți scrise de oameni care sunt încă în viață, cărți pe care le-am văzut în prima pagină a ziarelor, pe scurt toate cărțile care nu apăreau în cursurile mele universitare. Citesc în timp ce merg pe jos la muncă, citesc în metrou, citesc între două ore cu elevii, citesc în baie, privită din tavan de un gecko decolorat pe care l-am îmblânzit îndopându-l cu afide pe care le smulg din jardiniere.

Dă-i înainte cu Răsfoiala

RECENZIE Hamnet, Maggie O’Farrell. Despre maternitate și puterile ei supranaturale.

LIBERĂ SĂ CITESC. Nici în 2023 n-am dărâmat niciun record de lectură. Și sunt ok cu asta.

TOP cărți recomandate de Oprah Book Club – toate titlurile disponibile în limba română