Cel mai recent roman al lui Tudor Creţu, Maluri, este o mostră de literatură în care autorul foloseşte bogăţia limbii pentru a da autenticitate scenelor şi o voce unică personajelor dintr-un univers straniu, de graniţă. Maluri nu-i atât despre un anume mesaj pe care vrea naratorul să-l transmită, cât despre plăcerea de a povesti, cu un stil oral şi o frazare cum nu am întâlnit până acum în literatura noastră.

Deopotrivă cu descrierea obsesiilor personajului principal, Tudor Creţu etalează – cu siguranţa nativului – un grai bănăţean savuros, cu ajutorul căruia creează dialoguri vii, memorabile. Cuvintele circulă, alături de cei care le rostesc, satul şi oraşul se întâlnesc, se contopesc, le despart doar malurile unui râu fără nume, ce revine – obsesiv şi el – în paginile cărţii.

---

---

Suferinţele ciudate ale singuraticului domn Cristea

Edi Cristea, prezent şi în seria Casete martor a lui Tudor Creţu, e directorul casei de cultură a municipiului şi un scriitor cunoscut în Timişoara, cu origini pe meleagurile Banatului de munte. Singuratic şi oarecum mizantrop, duce o existenţă ternă, întreruptă uneori de câte o idilă erotică. Doar că în ultima vreme îl macină nişte dureri misterioase care nu au nicio explicaţie medicală.

-Sunteţi al cincilea sau al şaselea medic, nici nu mai ştiu exact, la care apelez. Pentru o perspectivă conjugată, ca să zic aşa, am venit, c-am înţeles că sunteţi cel mai sau printre cei mai…

-Luaţi, luaţi loc.

-De la bărbat la bărbat vă spun, trase scaunul mai aproape, simplu şi direct: cum mă excit, cum intru în erecţie, cum simt dureri în tot corpu. În membre mai ales. Aici, de exemplu, -n degetu mare, da, şi în palma cealaltă. Sau în genunchi şi-n umăr sau numa-n umăr…Pauza-l făcu şi pe medic să se încrunte. Şi nu trece decât dacă ejaculez. (…)

-Şi durerile astea, cum…

-Cu nişte înţepături aduc. Destul de insistente, de pisăloage-s. Morar, apropo de ceilalţi, m-a trimis la hematolog. Şi hematologu la neurolog.

Doleac se scărpină.

-Neuroendocrinologică, vă spun io,-i problema. Nu-i specialitatea mea, dar puteţi, pe unde mai mergeţi, să spuneţi c-o zis Doleac. De un adenom, nu-i exclus, sa fie vorba. Hipofizar.

-Tumoare deci?

-Remeneu o să vă spună. Da nu vă panicaţi. C-aţi fi crăpat până acuma, dacă era malign.

-Operaţie?

-Asta numa specialistu decide. Uneori, nici nu-i nevoie, că răspunde la tratament.

-De la ficat nu poate fi, că un preot…

Doleac se întunecă.

-Ce preot?

-Un prieten, de fapt…

-N-are nicio treabă cu ficatu. Neuro-, înco-o dată, -endocrinologică-i cauza. RMN ar trebui neapărat să faceţi, numa să vă dea un specialist trimitere. Hipotalamus, hipofiză – în zona aia…

-Deci îs, cum s-ar zice, cu capu?

Tudor Creţu, Maluri

Condiţia aproape tragicomică îi provoacă o frenezie a încercărilor de vindecare, dar şi modalităţi obscure de alinare. Edi Cristea “se caută” pe la o mulţime de specialităţi medicale, la bionergeticieni escroci, la yoghini dubioşi, merge la preot, la vraci şi vindecători, dezvoltă obsesia că una dintre fostele sale iubite i-a făcut farmece sau l-a blestemat.

Deși probabil n-o să empatizezi cu Edi Cristea, aşa cum ai făcut-o cu suferindul pensionar din Moartea domnului Lăzărescu, tribulații personajului sunt însă ceva familiar pentru fiecare dintre noi. Cum este și condescendența medicilor care îi spun lui Edi că nu pare să aibă nimic, că toate analizele i-au ieşit cum trebuie. Numai că el are nevoie, în periplul său kafkian, de o soluţie, chiar dacă asta înseamnă să se dea pe mâna vindecătorilor de ocazie.

---

---

Poate soluția e să nu te mai gândești. La vindecare.

Autorul nu face nicio sugestie, lasă în sarcina cititorului să găsească dezlegarea straniei poveşti care frizează absurdul. Edi Cristea părăseşte uneori oraşul – la propriu sau prin intermediul amintirilor – pentru tihna primitivă a satului natal. Departe de metropola unde cei mai pricepuți medici şi cele mai avansate dispozitive medicale au eşuat în a-i diagnostica și ameliora suferința, eroul din Maluri găseşte un soi de alinare în ritualurile vindecătoarei satului, în partidele de pescuit pe malul râului fără nume şi chermezele cu prietenii din tinereţe.

Acolo, la ţară, Edi e supranumit “Ministrul”, este respectat în comunitate, e mentorul intelectual al copilului Iliuţă din vecini, vine cu un soi de aură mistică a învăţatului de la oraş. Înapoi în metropolă e doar un funcţionar cu o existenţă banală, angajat în conflicte prozaice cu alţi funcţionari, un pacient inclasificabil, care deranjează cu supoziţiile şi insistențele. E un anonim într-un oraş al nimănui – şi poate chiar aici, în acest haos aparent controlat este originea eşecului de a se bucura de plăcere – şi în forma ei cea mai simplă, primară.

E un soi de nostalgie ce transpare din scenele şi întâmplările ce se petrec dincolo de “maluri” în paradisul rural –  şi cu nostalgia asta rămâi, după ce citeşti cartea. Scriitorul păstrează enigma cu privire la destinul personajului său, doar îl mută, cu tot cu obsesii, de la oraş la sat, şi te lasă să-ţi tragi propriile concluzii.

Aşa cum scriam la început, Maluri nu-i atât despre destinație, cât despre plăcerea călătoriei – literare. Nu-i simplu să te laşi prins în poveste, cartea începe destul de abrupt şi continuă într-o beţie de personaje, întâmplări şi gânduri care te dezorientează inițial şi cer toată atenţia. Dar, dacă vei stărui câteva capitole, te vei delecta cu o literatură luxuriantă. Rareori am citit o proză atât de orală, scenele “galopează” pagină cu pagină, imaginile şi dialogurile sunt savuroase. Ca în acest fragment, ales (aproape) la întâmplare:

Pe drum înspre birt se înjurară mai mult între ei. Zăceau pe băncile de sub teiul strâmb, seară de seară. Bărbaţi nebărbieriţi, cu palmele crăpate, săraci mai toţi, lipiţi. Adiţă puse şi el capăt zilei şi intră-n bucătărioara de vară, o încăpere scundă din scânduri văruite. Se aşeză pe butuc şi îşi puse o răchie. Şapca şi-o agăţă de genunchi. Îndepărtă capacul de pe oala verde şi rupse un dărab de pâine. Răzui insistent ultimele rămăşiţe de fasole. Asta-i era, de ceva vreme, cina: lua cu pâinea ce rămânea de la prânz, curăţa, practic, blidele.

Rebegitul: – O jumică-ţi beau şi n-am nimica!

-Asta, io n-o mai cred, se răţoi Pătru.

-Nici io, se băgă Miţă.

-Daţi voi marfa şi io o rezolv! Acu-acu! Ia zi, Vicule, nu duce băiatu o…

-Şi azi o dovedit, cum nu, una. Mai pe şestache aşa, da o dovedit-o.

Rebegitul privi victorios în jur.

Miţă: – Şi io duc una la zi. Lucru, mânc, beau câta, mă culc, iar mai bag, da nu aşa, hodoronc-tronc!

Rebegitul râgâi.

-Ia du-te, Vicule, şi-adu un “obuz”. La mine zi să-l treacă, pe caiet!

-Cal de povară, ce-s io, hamal?

-Du-te mă, putrezi-ţi-ar oscioru, şi adu!

Râgâi din nou. Vicu se ridică ofticat şi se-ndreptă spre uşa bodegii. În nici două minute, se-ntoarse cu o sticlă de jumătate. O lăsă pe masa şi plecă.

-Toată o beau, sunteţi atenţi, da, şi mâine cosesc şi grădina.

Tudor Creţu, Maluri

Despre Tudor Creţu

Tudor Creţu a debutat, ca poet, în 2001, cu Dantelăriile Adelei. Au urmat volumele de versuri Obiectele oranj (2005), Fragmente continue. Poeme live (2014) Blesteme & more(2021). Primul roman, Omul negru, i-a apărut în 2008, urmat în 2013 de Casete martor, proiect în derulare din care au apărut până acum două volume.În 2016 publică şi un volum de non-ficţiune, Jurnal fantasmatic.

Romanul Maluri, a apărut în 2023 la editura Vellant, în colecţia Traverse

Tudor Creţu este directorul Bibliotecii Judeţene Timiş şi doctor în literatură.

Dă-i înainte cu Răsfoiala

RECENZIE Miere neagră, Dan Pleșa. Despre libertate, dragoste și literatura vieților noastre

INTERVIU Ana Maria Sandu: Dacă sunt ceva pe lume, sunt cititor profesionist.

ROMÂNIA 105 De ziua națională, împrietenește-te cu 105 scriitori români!