Cartea lui Ciprian Iftime, Zanzibarezul. Jurnalul unui lunatic în Zanzibar, te seduce cu promisiunea unei aventuri pe un tărâm exotic, îţi aprinde imaginaţia şi îți alimentează planurile pentru următoarea vacanţă de neuitat. Da, poţi citi volumul ăsta şi ca pe un ghid de vacanţă, dar ce mi s-a părut mie mai relevant, în timpul lecturii, este frământarea, căutarea de sine. Povestea de viaţă, cu alte cuvinte.

Zanzibarezul, aliasul din mediul online al autorului, dă și titlul volumului de memorii al românului plecat departe în căutarea succesului. Însă fiecare călătorie are doza ei de imprevizibil, iar la capătul ei, te vei afla pe tine, inevitabil, schimbat de cele trăite, un altul – la fel și Ciprian. Știi cum se spune, călătorim nu doar pentru a ajunge departe, ci și pentru a ne regăsi. Dacă te paşte un dor de ducă, pe care îl vei descoperi între pagini sau dacă vei afla în lectură inspiraţia cu care să-ţi hrăneşti propriile visuri și speranțe, mărturisirea lui Ciprian necenzurată şi autentică îţi va trezi cu siguranță curiozitatea, uimirea şi empatia.

Zanzibarezul îţi poate da un pont despre insuliţa pe care  ies cele mai instagramabile fotografii, te poate îndruma spre barurile din care poţi procura o stare de detașare de sine, ştie locul secret unde poţi înota cu delfinii (deşi pe ăsta nu ţi-l va spune:). Dar Jurnalul unui lunatic în zanzibar nu (prea) e despre turism, așa cum sugerează subtil și subtitlul. Este și o călătorie, uneori nocturnă, alteori întunecoasă de-a binelea, în sens figurat, către propria țară interioară, în care Ciprian se întâlnește cu amintiri și dureri vechi, recuperează trăiri tulburătoare, le caută limpezimile, navighează în apele învolburare ale vindecării.

“Dar cum ar fi să pleci în vacanţă fără aşteptări, cu o minte limpede, curată, să primeşti tot ce vine fără să interpretezi, fără să compari sau să măsori; cum ar fi să trăieşti adânc ancorat în momentul prezent, fără prejudecăţi şi fără să încerci să anticipezi ce o să descoperi prin prisma experienţelor trecute, ale tale sau ale altora? O călătorie trebuie să fie 20% plănuită şi 80% spontană.”

Zanzibarezul

Mzungu, rătăcitorii fără ţintă

Localnicii africani îi numesc pe turiştii albi care le invadează plajele – mzungu, un termen ce desemnează o persoană ce rătăceşte fără rost, fără ţintă. Când a aterizat pentru prima dată în Zanzibar, probabil că şi Ciprian purta “aura” albilor, oameni care adesea aduc după ei stresul, fricile şi deriva emoţională a lumii complicate în care trăiesc. Oameni care caută să surprindă cu telefoanele şi aparatele lor de fotografiat fiecare şopârlă, ramură de palmier sau limbă de nisip de pe plajă, atât de preocupaţi să înregistreze experienţa, încât uită s-o şi trăiască.

Numai că Ciprian nu era acolo pentru turism. Da, avea un contract să coordoneze un resort împreună cu iubita lui (ce job de vis!), dar adusese după el, la 6.000 de kilometri de România, o biografie ce nu-i dădea pace: o familie destrămată, o adolescenţă pe cont propriu, o facultate fără viitor, legături lipsite de substanţă cu cei din jur, un sentiment total incert asupra a ceea ce poate, sau trebuie să însemne acasă.

Personajul care ni se destăinuie în carte nu purta în rucsac doar obiectele puţine ale unei vieţi nelegate de nimeni şi de nimic, nu doar visurile multe împachetate pentru o călătorie de poveste. El purta cu sine neîmpliniri vechi, iubiri pierdute, povara conştiinţei că undeva, în trecutul îndepărtat, există o lipsă pe care azi parcă nimeni şi nimic nu o poate remonta.

În Zanzibar, Ciprian caută rezolvări în felul lui: muncă pe rupte, idile erotice pasagere, alcool, droguri, distracţie, iarăşi muncă. În capitole scurte şi alerte, ne povesteşte ce gust are viața trăită într-un paradis de la capătul lumii. Detaliile administrative ale unei afaceri în turism, frumuseţea sălbatică a locurilor şi cultura unică a comunităţii, surprizele plăcute şi imprevizibilul vieţii în Africa. Dar printre mărturiile despre ce se petrece împrejur, Ciprian vorbeşte şi despre existenţa dinăuntru, despre gândurile şi sentimentele unui tânăr care îşi caută sensul într-o nesfârşită călătorie. Mi-a plăcut mult cum face distincția între turist și călător, între satisfacţie și fericire, însănătoşire și vindecare. E impresionantă această mediere constantă, pe care probabil cel mai mulți oameni o trăiesc, amintirile din trecut, nostalgiile şi regretele care se confruntă cu hotărârea de a exista în prezentul imediat, în care bucuria e tangibilă.

Mi-au plăcut anumite concepții pe care le împărtășește, despre lume şi cum se folosește, un soi de filosofie de uz personal care are în centru străduinţa de a fi mai bun, în vreme ce îţi recunoşti propriile neajunsuri. După cum, deopotrivă, am citit despre lucruri și comportamente cu care nu am rezonat. Le-am judecat imediat, pentru că – ce să vezi? – suntem atât de pricepuți să îi judecăm pe alţii, şi o facem cu o satisfacţie aproape răutăcioasă, răsplătind greşit sinceritatea și vulnerabilitatea celuilalt.

Dragă mamă

M-am “liniştit” cu judecăţile când am ajuns cu lectura, undeva în a doua parte a cărţii, la capitolul “Dragă mamă”. Pentru mine, a fost cea mai impresionantă parte a jurnalului. Toate frământările autorului – narator, toate neîmplinirile lui sunt tranşate într-o scrisoare adresată femeii care i-a dat viaţă.

Este scrisoare emoționantă despre lucruri și dureri nerostite care se rostesc în sfârşit; o privire scrutătoare asupra demonilor lăuntrici şi a neajunsurilor din trecut, o iertare metaforică rostită în văzul tuturor (cititorilor), pentru că numai printr-o asemenea mărturie asumată, poţi să te uiți în tine și să “treci peste”, acceptându-te pe tine şi pe oamenii din viaţa ta.

Dincolo de aventura în sine a unei vieţi trăite în locuri exotice, cartea lui Ciprian Iftime e mărturia unui efort de creştere şi de maturizare, de a face pace cu sinele tău, de a călători pentru bucuria drumului, nu pentru siguranţa destinaţiei.

Cu siguranță, mulţi dintre cititori se vor oglindi în experienţele și tribulațiile lui. M-am întrebat, când am închis volumul (care se termină abrupt, cu sentimentul unui “va urma”), la ce-i foloseşte Zanzibarezului, care are aproape 150.000 de urmăritori pe reţelele sociale, să scrie o carte? Ce să vrea lumea să citească, atunci când atâtea fotografii spledide spun mai mult despre aventura de acolo decât ar putea s-o facă nişte cuvinte? Răspunsul e în intuiţia mea de la început: Ciprian a vrut să se descopere, a avut nevoie să-şi pună ordine în gânduri și în viață aşternând totul pe suportul primitor al hârtiei, a căutat să înțeleagă “imaginea de ansamblu”.  Şi îi invită și pe cititori să fie părtaşi la povestea care, întotdeauna, oricâte obstacole și deturnări ar exista, merge mai departe. Și întotdeauna te duce către destinații mai importante decât cele pe care ți le-ai propus sau le intuiai la început de drum. Te poate duce chiar la tine.

Zanzibarezul. Jurnalul unui lunatic în Zanzibar – Fragmente

Am citat câteva pasaje din carte, fiecare vorbeşte despre ceva anume, fiecare vă oferă o idee despre povestea lui Ciprian Iftime:

“Africa înseamnă  acceptare şi adaptare. E un tărâm crud, imprevizibil şi perfid. Într-o zi te poate umple de toate bogăţiile şi într-o clipă îţi poate lua tot.”

“Dacă reuşeşti să laşi garda jos şi să-ţi deschizi sufletul, acest loc te zdrobeşte, te fărâmiţează până la stadiul de atom şi te dizolvă în infinitul lui. Nu există un loc mai special decât acesta, cu o încărcătură mai bogată în sentimente şi trăiri. Toată colecţia mea de senzaţii legate de mare, plajă şi natură era reprezentată de acest spaţiu ignorat de om şi de timp.”

“În fiecare zi te uiţi la ceas şi îţi cronometrezi activităţile, îţi faci programul după ceas, iar când te uiţi mereu la oră realizezi cum timpul aleargă în tipare abstracte prin şi pe lângă tine. În acelaşi timp, când trăieşti pe o insulă, mai aproape de natură, timpul e perceput ca o plenitudine.”

“Oamenii de aici, prin simplitatea lor, sunt fericiţi, liniştiţi, împăcaţi. Nu aleargă toată ziua pentru un pumn de bani, nu sunt dependenţi de porno, de televizor sau de jocuri de noroc, nu se îndoapă cu pastile la orice răceală; la ei încă nu s-a inventat jobul de psihoterapeut, nu divorţează la câteva luni după căsătorie şi nu sunt stresaţi sau deprimaţi. (…) Cultivarea de către societate a sentimentului fals că trebuie să ai mereu mai mult ca să fii fericit, te transformă într-un roboţel, sclav al propriilor nevoi imaginare.”

“Maşini şi case vrei să laşi? Trebuie să construim, să confecţionăm, să punem în aplicare lucruri numai în perfectă comuniune cu natura noastră autentică. Dacă nu ne vom opri, vom distruge şi ultimul colț verde din lume şi ultima fărâmă de umanitate din noi.”

“Şamani care intră în transă şi articulează cuvinte ilizibile, înveliţi într-un fum dens, în timp ce încearcă să găsească o cale de comunicare cu lumea spiritelor, viaţa localnicilor care încă depinde de ceea ce le oferă Oceanul Indian, îmbinarea celei mai rigide religii din lume cu cea mai relaxată şi expresivă cultură, un preşedinte care susţine că Iisus îi vorbeşte direct lui, toate sculptează tabloul unui tărâm mistic care a îmbrăţişat globalizarea, dar care refuză o revoluţie a conştiinţei, protejându-şi valorile, cultura şi tradiţiile în acest suprarealism insular.”

“Dar cum ar fi să pleci în vacanţă fără aşteptări, cu o minte limpede, curată, să primeşti tot ce vine fără să interpretezi, fără să compari sau să măsori; cum ar fi să trăieşti adânc ancorat în momentul prezent, fără prejudecăţi şi fără să încerci să anticipezi ce o să descoperi prin prisma experienţelor trecute, ale tale sau ale altora? O călătorie trebuie să fie 20% plănuită şi 80% spontană.”