Marisa Abela, actrița care o readuce pe Amy Winehouse celor care-i iubesc muzica, și regizoarea Back to black, Sam Taylor-Johnson, și-au dorit ca filmul, un tribut adus muzicianei, să-i facă pe oameni să iasă din cinematografe vrând să-i asculte cântecele. Și au obținut exact ce și-au dorit. Pleci din sala de cinema cu inima frântă. Cauți și găsești alinare acolo unde a găsit și Amy, în cântecele ei, în muzica în care stă pentru eternitate dorul de ce n-a putut trăi.
Vreau ca oamenii să-mi audă vocea și să-și uite toate necazurile pentru cinci minute.
Back to Black (2024), în regia lui Sam Taylor – Johnson, cu Marisa Abela, Eddie Marsan, Leslie Manville și Jack O’Connell în rolurile de principale, intră în cinematografe în 12 aprilie 2024.
Nimeni n-o poate juca pe Amy Winehouse
Tocmai de aceea, regizoarea nu și-a propus să găsească o sosie lui Amy, o cântăreață extraordinar de talentată care să-i replice stilul muzical, ci o femeie cu o personalitate copleșitoare ca a ei, o adevărată forță, plină de sine, convinsă de unicitatea și de scopul ei. Iar țelul lui Amy nu a fost doar muzica – despre asta este Back to black, despre visele omenești, simple, care-i hrăneau muzica. Despre Amy din culise, care înțelege intim comportamentele autovătămătoare ale bărbatului pe care-l iubește și le practică ea însăși, într-o concurență demențială cu el și cu propria instanță sabotoare, până la sfârșit.
Cariera ei muzicală, aflăm din film, s-a desfășurat în siajul vieții mai degrabă decât viața în siajul carierei. Amy voia să trăiască ca să-și scrie, mai apoi, cântecele despre viață, nu crea cântece pentru a trăi (din ele). Dar a compus – de nevoie – și pentru a supraviețui durerii pierderii, iar cel mai bun album îi conține sentimentele notă cu notă. Apreciat de critici și de fani, Back to black, albumul, este emoție în stare muzicală. Back to black, filmul este despre emoțiile care au transformat-o pe micuța evreică din Camden, Londra, într-un icon al anilor 2000, adulată de fani, dincolo de orice granițe.
Chiar în acei ani, de altfel cei mai buni pe care i-a trăit, mai precis în 2002, se deschide acțiunea filmului, cu o Amy pe cale de a deveni cunoscută, preocupată însă de alte lucruri decât faima și beneficiile ei. De muzica ei, în care se regăsește așa cum o va cunoaște mai târziu lumea toată (fascinantă și inconfundabilă), de iubiții pe care-i schimbă cam des, de tatăl și bunica pe care-i iubește foarte mult, de bețiile prelungite care o lasă intoxicată și leșinată. După o sumă de aventuri neimportante, Amy dă, într-o bună și teribilă zi peste Blake, bărbatul de care se îndrăgostește atât de pătimaș (spoiler alert), încât nici când o părăsește pentru fosta, nu se va opri din a-l iubi și din a cânta tânguitor și aprig despre suferința ei.
Amy simte la maxim și nu vrea să se oprească.
Acesta e rezumatul perfect al vieții lui Amy Winehouse (ce nume predestinat!). Amy e îndrăgostită de plăcerile și neplăcerile vieții ei atât de tare, încât preferă să piardă tot, decât să cenzureze ceva, oricât de mic, din ceea ce simtecântă (nu le-am lipit accidental, tot ce simte ea se transformă în muzică), spune, cere sau speră. Și nu vrea să se oprească – din băut, din iubit sau din suferit (nooo, nooo,noO!). Amy a trăit la o singură viteză, una amețitoare, cu o pasiune incendiară care a consumat-o de vie ca pe o materie fragilă, așa cum a fost. O combinație năucitoare și năucitor de improbabilă de forță creatoare și devastatoare. Un foc care se mistuie pe sine.
Părăsită de bărbatul pe care-l consideră jumătatea ei masculină, de dublul în care se oglindește cu toată ființa ei, cu pasiunea pentru muzica veche (pe care tinerii de vârsta lor n-o mai ascultă), cu indiferența pentru norme și pentru ce e trendy (de la haine la păr, la bijuterii și stil de viață), cu autenticitatea și tatuajele care îi spun povestea, cu spiritul inflamabil și nesățios, Amy nu vrea și nici nu poate să se oprească din a vorbi lumii despre durerea ei, despre durerea iubirii trădate care te trimite înapoi la negru. în întunericul cel mai deznădăjduit.
He goes back to her and I go back to black.
El se întoarce la ea, iar eu mă întorc la negru.
Marisa Abela, cu corpul ei puțin și părul ei mult, așa cum erau trupul și stupul de albine care au devenit marca personalității grandioase a lui Amy, reușește performanța de a o readuce la viață pe artistă așa cum era. Foarte mândră, intimidant de sigură pe ea, deborbând de creativitate și de nerăbdarea de a se arăta lumii – impulsivă și haotică, intransigentă vizavi de muzica și de dorințele ei.
Eu nu cred că am fost pusă pe acest pământ doar ca să cânt. Vreau să fiu soție, vreau să fiu mamă.
Abela transpune perfect spiritul năvalnic al lui Amy, incapacitatea ei de a se controla atunci când vine vorba de oamenii și lucrurile pe care le iubește.
Știi ce înseamnă pentru mine “girl power”? Sarah Vaughn, Lauryn Hill. Trebuie să știi asta. Eu nu sunt o amărâtă de Spice Girl!”
îl anunță Amy pe agentul casei de discuri care vrea să-i producă albumul – aceeași care le reprezentase pe Spice Girls. Apoi îi închide telefonul.
Mi-a plăcut enorm nonverbalul ei – gesturile ocazional semi-împiedicate, ușor grăbite, fragmentare (și fragmentate de alcool), mimica, privirea sfredelitoare și obrăznicia cu care-l trimite la naiba, fără urmă de ezitare ori regret, pe oricine-i solicită vreun compromis de la cine este sau de ce este.
La fel cum Jack O’Connell (Amantul doamnei Chatterley) face un Blake fermecător, de care te îndrăgostești inevitabil o dată cu Amy, amuzant și generos, priceput la toate (dar la nimic în realitate), sufletul petrecerii și băiatul care se trezește înaintea ta, să-ți ia croissante de la colț. Ce să ceri mai mult? Loialitate? Cam mult. Revenind la performanța scenică a lui O’Connell, presupun că acesta ar putea fi rolul care-l va ridica din linia filmelor aproape bune. A existat o chimie grozavă între cei doi, iar Jack s-a ridicat la nivelul Marisei, strălucind cu ea și pentru ea, prin ochii ei, așa cum bănuim acum că a strălucit Blake pentru Amy, femeia care l-a iubit prea mult.
La un moment dat, ai impresia că Blake ar fi cauza necazurilor lui Amy, cu iubirea în episoade, cu inconsistența deciziilor, cu delăsarea completă în fața drogurilor și niciun plan sau acțiune pentru viitor. Însă pe măsură ce relația celor doi avansează – dacă se poate spune așa ceva despre un cuplu care se joacă de-a iadul, fie el căsătorit, aflăm că biata Amy nu e chiar inocentă, ba chiar se poate transforma – sub influența substanțelor pe care le consumă fără opreliști, într-o veritabilă agresoare. Tabloidele nu se sfiesc să reflecte și exploateze toate nesăbuințele și nebuniile ei, fapt care a făcut-o pe regizoarea Back to black să declare – paparazii sunt făptașii, nu Blake.
Dar poate făptașii sunt multipli, în frunte cu Amy, care conducea evident tot ce se petrecea cu ea și lângă ea, și care încă o dată a zis nu, nu și nu. Poate asta e nesemnificativul să zicem reproș care i se poate aduce filmului. Că i-a dat cam multă dragoste lui Amy, menajând publicul și fanii de imaginile – foarte multe – cu ea incoerentă și frântă la propriu de alcool și mai știu eu ce… Regia sugerează că întâlnirile ei cu drogurile grele ar fi fost rare și că făptașul principal, alături de paparazzi, ar fi fost alcoolul.
Dar Amy merită toată dragostea.
Pe la jumătarea filmului, am început să plâng necontrolat, dar calm, că doar știam deja cum se termină, la final chiar nu mai avea sens, plus că m-ar fi văzut lumea și se ducea naibii statutul meu de influenceress în ascensiune. Imediat a început și fata de lângă mine să-și tragă mucii intens și regulat, dar ea avea doar o alergie – la de toate, i-a mărturisit prietenei care se panicase oarecum.
În fine, am plâns pentru că m-au făcut distrușii ăștia doi, Marisa și Jack, alias Amy & Blake, care habar n-au avut să (se) iubească pe ei înșiși ori unul pe altul și atunci tot ce le-a rămas a fost să se desființeze. Pe Amy o întreabă, la un moment dat, tată-său, Mitch – un alt rol fabulos interpretat de Eddie Marsan – ce naiba a slăbit așa ca o așchie, iar fata-l minte senină că e o dietă nouă și merci de compliment. Mai zi ceva. Și apropos de roluri turnate mănușă – nu pot să n-o numesc și pe Lesley Manville, care o joacă pe bunica Cynthia Levy, de-ți vine s-o iei acasă de dragă și bună ce e.
Opriți-mă, vă rog, că sunt pe cale să zic tot și nu e elegant, nici interesant. Să zic măcar de muzică… De fapt, mai mult din cauza ei am plâns. Credeam că știu despre ce e muzica lui Amy Winehouse, de unde vine ea și ce caută. Mnu. Până nu-i vezi pe oamenii ăștia cum îți arată, vorba aia, negru pe alb – foarte mult negru pe alb – cum a fost în pielea ei și în preajma ei, nu știi prea multe. Muzica ei – și în special Back to black – este nimic mai puțin decât o teribilă poveste de dragoste, care călătorește la infinit dincolo de inimile în care s-a născut și care continuă să frângă iar și iar inimi noi, ca o făptură neagră și nesățioasă.
Uitați-vă numai în ochii lui Amy când cântă despre sfârșit. Sfârșitul era deja acolo.
rasfoiala.com 