La ultimul sondaj făcut înainte de Bookfest, mulți dintre cei care ne citesc aveau volumul Prinţesele roşii pe lista de lectură. Pe bună dreptate, deoarece Lavinia Betea e una dintre autoarele cu reputaţie în studiul comunismului şi dezvăluie mereu în cărţile sale perspective puţin cunoscute ale istoriei noastre recente. În cartea publicată în colecţia istorie – autori români a editurii Corint, avem parte deopotrivă de o analiză ştiinţifică riguroasă, dar şi de o lectură captivantă, accesibilă publicului larg.

Prințesele roşii e o incursiune în intimitatea câtorva dintre urmaşii elitei comuniste de la noi şi din spatele cortinei de fier, cu o introducere în viețile private ale ideologilor originari, Marx, Engels ori Lenin. Cartea dărâmă câteva mituri, de la cel generic că „aşchia nu sare departe de trunchi”, până la unele foarte specifice. Îmi amintesc cum, copil fiind, m-au marcat destul de puţine lucruri la Revoluţie, dar am păstrat ani de zile amintirea vie a uneia dintre “informaţiile” deseori vehiculate la televizor la începutul anului 1990. E vorba de acuzaţia, strigătoare la cer la acea vreme, că fiica Ceauşeştilor, Zoia, socotea porţiile de hrană ale câinilor săi folosind un cântar din aur masiv. E unul dintre miturile acelea specifice de care am pomenit şi care sunt demontate în această carte. Şi nu e singurul.

Familia, bat-o vina

Ipoteza de plecare a autoarei este aceea că apartenența la o familie din vârful puterii politice nu te face neapărat privilegiat în viața personală, după cum nici emblema genetică şi familială nu explică la modul absolut rebeliunile odraslelor ultragiate, suferințele clamate în memorii ce fac deliciul consumatorilor de cancanuri, ori destinele problematice ale celor ce se nasc în faimă.

Mi s-a părut genială trimiterea pe care Lavinia Betea o face la unul dintre cele mai recente şi mediatizate exemple: prințul Harry, „rezerva” la tronul Regatului Unit, a făcut un documentar şi a publicat o carte de memorii, totul pe un eşafodaj de marketing ce pretindea că mezinul Regelui Charles a fost marginalizat şi nedreptățit permanent de membrii familiei sale (regale).

“Intrată în Guiness World Records drept cea mai rapid vândută carte de non-ficţiune din istorie, Spare nici măcar n-a fost scrisă de autorul declarat. Adevăratul scriitor, J.P. Moehringer pe numele său, laureat al unui Premiu Pulitzer pentru jurnalism, s-a specializat în genul memoriilor. A compus la persoana întâi şi viaţa tenismenului Andre Agassi, şi a lui Phil Knight, cofondatorul Nike. Ghost writer-ul Moehringer a concentrat nodul atât de diferitelor biografii pe copilăria marcată de relaţia deficitară cu tatăl. Povestea lui, adică. Şi, în bună măsură, a multora care scrutează la maturitate adâncul din fântânile sufletului, conflictul dintre generaţii fiind deopotrivă o forţă a evoluţiei omenirii şi a autonomiei adolescentului. Agrementată cu lecturi mai mult sau mai puţin aprofundate de psihanaliză, tentaţia vinovată din inconştient a “uciderii tatălui” rafinează scheletul acestor scrieri. Colportorii şi consumatorii de “senzaţionale dezvăluiri” din viaţa celebrităţilor l-au transformat astfel pe mezinul actualului rege Charles al Marii Britanii şi al regretatei prinţese Diana într-un simbol al furioşilor marcaţi de “toxicitatea” familiei originare. Dacă “răul cel mare” înseamnă, în cazul de faţă, a fi al doilea şi nu primul născut, iar “cuibul şubred” e tocmai Casa Regală a Marii Britanii cu istoria, tradiţiile, bunurile şi privilegiile sale, reiese că oricine are dreptul, dacă nu chiar obligaţia, de a atribui familiei sale cauza eşecurilor personale şi a visurilor neîmplinite.” (p. 12-13)

De aceea, autoarea îşi încheie introducerea cu o dedicaţie de o fină ironie adresată deopotrivă genitorilor şi progeniturilor care pun pe seama familiei neajunsurile vieţii:

“Dedic (…) această carte deopotrivă iubitorilor de istorie şi interesaţilor de psihologie. Îi am în vedere pe toţi aceia care se încredinţează pe ei şi pe ceilalţi că mama ori tata, dacă nu ambii părinţi le-au distrus viitorul.
Dar mai ales pe părinţii frustraţi sau nefericiţi că nu sunt ascultaţi, onoraţi sau mândri de copiii lor.”

Prinţesele roşii, p. 17

În spatele cortinei

Printre „prințesele roşii” în ale căror biografii ne poartă autoarea se numără:

• Svetlana Allilueva, fiica temutului dictator Stalin, cu un destin aproape neverosimil chiar şi în ficțiune: iubită obsesiv de tatăl ce nu părea să aibă dificultăți în a balansa sentimentele paterne autentice cu cruzimea înfiorătoare a unui lider responsabil de milioane de existențe distruse; tratată ca un „cartof fierbinte” de actorii principali ai Războiului Rece; fugită din URSS, refugiată în SUA (doar pentru a reveni ulterior acasă); celebritate media a vremii, victimă a unor excrocherii orchestrate de un soi de sectă; retrasă într-un azil după ce şi-a „tocat” banii, sentimentele, principiile, perspectivele pe jumătate de Glob
• Lica Gheorghiu, fiica lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi vremelnica vedetă a cinema-ului proletcultist românesc; este şocantă mărturia fiicei sale, Mândra Gheorghiu, nepoata liderului communist, din care reiese voracitatea cu care Lica şi-a croit o viaţă în lux şi celebritate, chiar cu preţul ruperii de propria familie. A fost o personalitate îmbătată de putere, egoistă şi toxică, am plasat-o imediat în universul nefast al Elenei Ceauşescu.
• Zoia Ceauşescu, a cărei biografie m-a impresionat cel mai mult. Dovedind, spre deosebire de mama sa, capacităţi intelectuale şi dezinteres pentru jocuri de culise, fără ambiţii politice, a fost mereu o figură disonantă în familie. Şi-a tratat cu o consideraţie discretă cunoştinţele şi colegii, drept dovadă că acum abundă mărturiile favorabile despre atitudinea şi acţiunile sale. A tras ponoasele pentru că s-a îndrăgostit şi a dorit să se căsătorească împotriva dorinţei părinţilor. Primul ei soţ, Dinu Angelescu, un profesor, a avut mult de furcă cu socrii dictatori şi cu Securitatea care încercau să îl îndepărteze de “prinţesa” regimului comunist. Marginalizat profesional şi urmărit constant de securişti, nu a locuit niciodată împreună cu soţia sa, iar la un moment dat s-a trezit cu actele de divorţ trimise prin poştă. În interviul lui Dinu Angelescu acordat autoarei şi reprodus în carte, impresionează căldura şi tristeţea cu care acesta relatează despre perioada petrecută cu Zoia, apărându-i memoria, chiar dacă mariajul cu ea nu i-a adus decât necazuri.
• După execuţia părinţilor săi, Zoia a fost arestată, împreună cu fratele ei, Nicu. Destinul ei a urmat o curbă descendentă, încărcată de tragism:

“Hărţuielile au continuat. Una dintre manipulările acelor ani au fost conturile lui Ceauşescu din străinătate. Ziarele abundau de supoziţii şi estimări, preluate uneori din presa străină. Aşa s-a întâmplat cu un articol apărut în Le Figaro în toamna lui 1990, reprodus insistent de canalele româneşti, care relua schema conturilor elveţiene alimentate de Stalin pe numele fiicei sale, Svetlana. Zoia a încercat să obţină un drept la replică, negând astfel de surse financiare şi promiţând, în caz că le va găsi cineva, să le doneze statului român. Nu i-a publicat nimeni scrisoarea.

Fata Ceauşeştilor a fost scoasă de sub acuzarea de “subminare a economiei naţionale” abia în 1996. În acelaşi an a murit fratele mai mic, Nicu, într-un spital din Viena, bolnav de ciroză hepatică. Iar ea a fost diagnosticată şi operată de cancer la plămâni. A locuit obişnuit, împreună cu soţul, într-un apartament din zona Cotroceni, refuzând ajutoarele financiare oferite de mai vechi cunoscuţi, acum noi îmbogăţiţi. La sfaturile avocaţilor, a acţionat în justiţie statul român pentru a-şi recupera câteva bunuri valoroase care intraseră în patrimoniul Muzeului Naţional de Artă şi al Bibliotecii Naţionale. Cele mai multe dispăruseră fără urmă.

Zoia nu a scris şi nu a dat interviuri despre părinţii săi, aşa cum a făcut fata lui Stalin. Nu a vorbit niciodată public despre bolile şi suferinţele personale. Deşi ar fi putut cere şi primi onorarii considerabile în acea perioadă când Ceauşeştii erau întruchiparea răului, iar sfârşitul lor sângeros le-a creat o popularitate mondială, ca exemplu de final potrivit pentru dictatori. Nici ea, nici Valentin nu s-au convertit în răzvrătiţi la autoritatea părintească sau sau în disidenţi ai credinţei părinţilor, ca alte beizadele cu care au copilărit. Din când în când , presa difuza ştiri despre acţionarea în instanţă a Ministerului Apărării Naţionale. Zoia şi Valentin solicitau dovada că părinţii lor sunt îngropaţi în Cimitirul Ghencea din Bucureşti. Deshumarea acestora şi administrarea probelor ADN au trenat.

Zoia Ceauşescu a decedat la 20 noiembrie 2006, la 57 de ani. Cu o săptămână înaintea termenului dat în procesul pentru identificarea rămăşiţelor părinţilor săi.

A fost incinerată, conform dorinţei sale.”

Istoria oficială şi istoriile nespuse

N-aş vrea să se înţeleagă că Prinţesele roşii e vreo apologie a unora dintre figurile comunismului – acest coşmar care ne-a debilitat ţara pentru decenii înainte şi după scena faimoasă a elicopterului decolat cu greu de pe clădirea Comitetului Central al PCR. Dar istoria devine Istorie, capătă majusculă, în momentul în care cei care o cercetează pun laolaltă perspective noi, răscolesc arhivele, intervievează supravieţuitorii şi caută să înţeleagă adevărul, dincolo de ceea ce e dezirabil, la modă ori corect politic.

Meritul Laviniei Betea e că a pus toată această muncă la îndemâna cititorilor, dând voce istoriilor nespuse care pun în altă lumină istoria oficială. O muncă ce nu face altceva decât să ne mai dea un dram din ceea ce ne lipseşte adesea, ca popor: mai multă gândire critică.

Dă-i înainte cu Răsfoiala:

LANSARE „Prințesele roșii”, Lavinia Betea

LANSARE “Dincolo nu e nimeni”, roman de Stelian Tănase.

BOOKFEST 2024 TOP bestselleruri la marile edituri