Cu Tăcerea vine prima mi-am întărit ideea că literatura română de azi merită explorată, că se scrie mult – e atât de uşor de observat – şi că se scrie bine – dacă ai răbdare sa cauţi puţin. Cu această carte, Ioana Maria Stăncescu îi va cuceri probabil şi pe cititorii ca mine, care n-au apucat încă să-i răsfoiască primul roman (Tot ce i-am promis tatălui meu, premiat la Festival du Premier Roman Chambery 2021).
Tăcerea vine prima e cartea familiilor zbuciumate în care pare că am crescut cu toţii, e povestea pe marginea căreia stăm şi privim personajele, dorindu-le să evadeze din tarele şi constrângerile existenţei lor pe care o asemuim – dureros uneori – cu a noastră. Dar cartea aceasta e mai cu seamă mărturia legăturilor indestructibile dintre generaţii întregi de femei, o cutie de rezonanţă a feminităţii ce reverberează prin timp.
De fiecare dată când cumperi o carte via Răsfoiala, generezi un mic comision care ne ajută să ne continuăm munca. Cu doar un click, spunem împreună lumii că Noi Credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
O matrioşkă a generaţiilor
În descrierea cărţii se vorbeşte despre “trauma familiei contemporane” şi despre “blocajele de comunicare dintre mai multe generaţii de femei”. Pe măsură ce o parcurgi, descoperi însă mult mai mult. Evocarea traumei – la nivel de familie, comunitate sau societate în întregul ei – e, într-adevăr, una dintre constantele literaturii române recente. Într-o lume nevindecată, care procesează încă durerile vechi, se scrie despre ele atâta timp cât acestea rămân nerezolvate. Literatura, cinematografia, arta în general, sunt formele de purificare a societăţii, de eliberare de traumele trecutului. Tăcerea vine prima ilustrează încercarea Ioanei Maria Stăncescu de a depăşi simpla descriere a unei realităţi fără ieşire şi de a căuta alternativele, pentru că unul dintre scopurile literaturii e să ofere căi, opţiuni de a face faţă provocărilor existenţei.
Autoarea ne duce mai întâi într-o lume a familiei în care trauma se rostogoleşte de la o generaţie la alta, o familie pe care o ştim prea bine pentru că am trăit în ea sau i-am fost martori: abuzul, divorţul, singurătatea, înstrăinarea, tăcerea grea a lucrurilor niciodată spuse – toate se prăvălesc în pagină prin vocile şi gesturile personajelor.
Dora, protagonista, trăieşte alături de fiica ei adolescentă, sub spectrul amintirii unei căsnicii eşuate, în umbra unei mame şi a unei bunici care au trăit – şi i-au transmis – propriul amar existenţial. Patru chipuri de femei, privite din toate unghiurile, cu asperităţile şi frumuseţea lor aparte, o “matrioşkă a generaţiilor”, cum frumos spune scriitoarea Veronica D. Niculescu.
Volumul oferă pagini răscolitoare despre maternitate, despre dificultatea relaţiilor dintre generaţii, despre procesul de conştientizare prin care trecem atunci când părăsim copilăria, apoi nonșalanța tinereții şi devenim părinţi; despre înţelegerea retroactivă a gesturilor şi atitudinilor celor care ne-au dat viaţă; despre constatarea dureroasă că repetăm tipare din care am sperat și ne-am dorit să ieşim. Dora e un personaj măiestrit, pe care îl admiri pentru străduinţa de a trăi conştient, de a înţelege ce i se întâmplă. Spre deosebire de bunica şi de mama ei, Dora refuză tăcerea, ea alege să spună. Este eroina care depăşeşte statutul de spectatoare a propriei vieţi, care îşi analizează fricile, anxietatea, frustrările şi eşecurile, succesele şi bucuriile cu compasiune de sine. Iar compasiunea de sine e temelia pentru compasiunea faţă de ceilalţi.
Am spus că romanul oferă mult mai mult decât evocarea traumei şi a neputințelor de comunicare dintre femei pentru că această modelare lentă a compasiunii de sine îi permite eroinei să “rezolve” conflictul mocnit cu propria mamă. Ultimele pagini redau un episod emoţionant de rupere a tăcerii care asurzeşte sentimentele. Sunt pagini ce fac posibilă apropierea între scriitooare și cititori şi promit speranţa. Ioana rupe zăgazuri şi ne lasă cu promisiunea unui happy end. Este tocmai acel ceva care lipseşte din multe încercări foarte reușite de literatură contemporană, care însă îi alungă pe oameni spre ultimul serial de pe Netflix & co. – acolo unde nu contează că povestea e proastă, atâta vreme cât “ghinili” învinge.
Marii absenţi
E teribil, ca bărbat, să citeşti cartea asta şi să înţelegi cum absenţa stă la baza oricărei drame familiale. Bărbaţii lipsesc aproape cu desăvârşire din poveste. Ei sunt judecaţi în lipsă pentru păcatul capital de a se fi expulzat voluntar din contractul în care aveau minima obligaţie de a fi Prezenţi.
Ne place să ne împăunăm cu epitete: cap/stăpân al familiei, bărbat în casă, cocoş, gospodar, tătuc, etc., dar adesea eşuăm lamentabil. În carte, bunicul abuziv şi violent e demult îngropat şi nu-i îngrijeşte nimeni mormântul. Iubitul egoist şi indiferent din liceu e o amintire urâtă de jumătate de pagină. Tatăl şi soţul – la rândul lor dispăruţi în vieţi paralele, lăsând în urmă căsnicii şi copilării îndoite dureros, sub forma unui mare semn de întrebare. Îi declarăm pe toţi dispăruţi şi vinovaţi la tribunalul femeilor care-şi deapănă poveştile solidare, exersând balanţa perfectă între fragilitate şi putere. Vocile femeilor se întrepătrund, spun de prea multă vreme aceeaşi poveste, iar povestea trebuie să se schimbe.
Până şi bărbatul care are să vină, cel bun, cel frumos, cel statornic, este – mare parte din carte – doar o promisiune, doar o relaţie „online”. Dar autoarea face o ultimă magie şi reconciliază realitatea și ficţiunea într-o sugestie de final ce ne oferă libertatea propriilor alegeri. Un gest de reverenţă pentru cititori. Dar, dacă eşti din tabăra cealaltă, a „masculilor feroce”, şi ai citit cartea cu dorinţa de a înţelege (improbabil, dar cine știe…), vei rămâne cu un nod în gât. Poate te vei strădui mai mult să fii acolo, mai ales când Acolo înseamnă femeia despre care ai pretins că o iubeşti şi copilul căruia i-ai dat viaţă.
Tăcerea vine prima – fragmente
Aşa cum fac cu orice carte bună, am însemnat zeci de pasaje, redau doar câteva mostre ca să vă ajut s-o puneți pe lista de lectură. Ioana Maria Stăncescu mărturisea într-un interviu că îşi doreşte ca romanul ei să ajungă la cât mai mulţi cititori care să se regăsească în povestea sa. Sunt încredinţat că va fi aşa.
“Doar cine n-are copii este singur”. Vocea mamei. Ori de câte ori prinde a vorbi aşa, în capul meu, simt nevoia să mă duc peste Flavia în camera ei sau pe unde unde-o fi. Voiam să văd ce mai faci, cum mai eşti, i-aş spune, deşi mai corect ar fi: voiam să ştiu că mă iubeşti. Dar nicio mama nu-i corectă.
Când nu doarme, nu creşte şi nu e tristă, Flavia tace. Vocea mea se face vânt şi-i suflă în ceafă, un vânt rece, de iarnă, un crivăţ, aşa iese aerul din mine când bate spre ea, împingând-o cât mai departe, în siguranţă, pe celălalt mal al aceleiaşi ape. “Fac bine!”, îmi spune plictisită, dar ăsta nu e răspuns, asta nu e conversaţie, nu e iubire, nu e nimic.
Flaviaaa, îmi vine să ţip, dar în loc de asta trântesc uşa, telefonul sau ce găsesc la îndemână, îmi vreau vorbele înapoi, vreau să le adun sunet cu sunet, să le fac cocoloş, să mi le vâr pe gât, să le înghit ca pe pastilele alea care erau să mă omoare, să mă hrănesc cu ele, deşi sunt rele la gust, dar sunt ale noastre, le ştiu, ni le tot aruncăm de la unii la alţii la noi, în familia asta de culegători, de betegi, de muţi şi de fricoşi. În familia asta în care, dacă doare, iei paracetamol şi trece.”
“Când o femeie are ce s-aştepte, e capabilă de multe. Bărbaţii nu ştiu asta. Răbdarea noastră s-a născut odată cu lumea, ţesem cu ea pânze de păianjen, în care am învăţat să prindem şi să ţinem pe loc. Nouă luni are femeia de aşteptat, nouă luni în care nu are nevoie să vadă ca să ştie că iubeşte. Aşa că, da, ne naştem răbdătoare, altfel am fi înnnebunit de mult.”
“Dominic a mieunat ameninţător şi m-a muşcat. I-am dat una peste bot. Deunăzi a muşcat-o şi pe Flavia. Doar că fata nu i-a făcut nimic, nu l-a lovit, nu l-a împins de pe canapea şi nici nu l-a dat afară din cameră. Abia când o să fie mamă, abia atunci o să vadă cum mâna se ridică uneori singură, înainte ca ea să mai poată face ceva şi de-acolo, de sus, de unde va ajunge, va da să coboare rapid, ca o sentinţă. O sentinţă cu atât mai dură cu cât victima e mai neputincioasă, iar mama, mai obosită. Toate mamele stau cu mâna ridicată, doar că nu toate o lasă să cadă şi asta le face bune.
A mea mă ceartă. E felul ei de a rămâne la putere. Durerile, nemulţumirile , tristeţile, visele urâte sau lipsurile, mama le toacă mărunt şi le modelează ca pe nişte găluşte pline cu reproşuri. De ce nu suni? De ce nu vii? De vii fără să anunţi? De ce ai tonul ăsta?
Cât timp e nemulţumită, mamei îi e bine.”
“Nu ştiu dacă mama simte nevoia să fie rea ca să nu fie slabă. Atâta timp cât îşi bagă în cap că eu nu fac bine, ea e acolo să repare. Dacă tot nu mai clădeşte nimic în viaţa ei, îşi ocupă timpul reparând în a mea.”
“Mamele au doar o vârstă. Cea care ne vine prima în cap când ne gândim la ele. A mea are vreo treizeci şi ceva. Tot ce vine peste nu mai e a mamei, ci a femeii cu care mă lupt dintotdeauna, sperând ca-ntr-o zi să fiu mai bună decât ea.”
“Mama nu spune nimic. Prin geamul deschis, odată cu întunericul şi ţânţarii, în cameră dă buzna o muzică grecească şi miros de canalizare. Mama tace. Parc-ar fi tata. Când mă gândesc la părinţii mei, tăcerea vine prima. Doar că tăceau diferit, fiecare în felul lui. Mama scotea sunete în loc de cuvinte – zdrăngănea oale şi capace, fâşâia câte un ziar să cureţe legumele de pe el, troncănea prin cămară, ploscăia cu mâinile prin apa cu detergent, hârşâia cu peria de sârmă arsura de pe fundul cratiţelor, clămpănea cu papucii pe scara blocului -, tata tăcea, pur şi simplu, mic şi nevăzut între pernele de pe canapea.”
Tăcerea vine prima a apărut în 2024 la Editura Trei, în colecţia Autori români.
Dă-i înainte cu Răsfoiala:
FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ „Dragă nemernicule”, Virginie Despentes
rasfoiala.com 
Un gând despre “RECENZIE Tăcerea vine prima, de Ioana Maria Stăncescu. O cutie de rezonanţă a feminităţii”