Miniromanul lui Giorgio Bassani, Ochelarii cu ramă de aur, nu e întâmplător reeditat de Pandora M (traducere de Rodica Locusteanu) la mai bine de şase decenii de la prima apariție. Cartea din colecția Anansi e o bijuterie clasică a literaturii italiene din secolul XX şi o lectură obligatorie din seria faimosului autor al Grădinilor Finzi – Contini.
Ochelarii cu ramă de aur e o fotografie în sepia a unei epoci – Italia anilor 1930 – şi o descriere, pe cât de concisă, pe atât de impresionantă a felului insidios în care se instalează în comunitate ceea ce norma socială defineşte ca fiind inacceptabil. Volumul e un portret, direct de la sursă, al marginalizaților din vremurile în care „toleranța”, „drepturile minorităților” sau „libertatea individului” erau doar expresii de dicționar.
De fiecare dată când cumperi o carte via Răsfoiala, generezi un mic comision care ne ajută să ne continuăm munca. Cu doar un click, spunem împreună lumii că Noi Credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
Vocea colectivă
Mi-a atras atenția artificiul literar al vocii colective a comunității prin care Bassani prezintă personajul principal. În 1930, în oraşul italian Ferrara soseşte medicul Fadigati, un bărbat pe care observațiile, bârfele şi insinuările membrilor nenumiți ai comunității îl transformă în noua atracție locală. Elegant, rafinat, realizat material şi profesional, Fadigati îşi tratează pacienții într-un cabinet modern şi primitor despre care toată lumea vorbeşte. Il dottore Fadigati, un holtei ajuns la maturitate, e partida perfectă şi femeile roiesc în jurul său la seratele şi balurile unde este invitat de protipendanda oraşului.
Portretul său impecabil, completat cu fiecare scenă de acest narator impersonal format din pacienți, vecini, comeseni, notabilități locale nu are aparent vreo fisură socială, cu excepția faptului că medicul nu pare să încline spre niciuna dintre frumusețile feminine din jur, nu pare atras de niciuna dintre tinerele aristocrate sau latifundiare gata de măritiş ale oraşului şi nici măcar – cum fuseseră alți colegi de breaslă – de superbele asistente medicale din clinică. Iar Fadigati mai are o trăsătură stranie: la cinematograful pe care îl frecventează ca un împătimit al filmelor, medicul nu ocupă vreo lojă potrivită rangului, ci se amestecă cu plebea, în rândurile pline de fum de la parter. Acolo, în întunericul întrerupt de luminile marelui ecran, ochelarii cu ramă de aur ai doctorului sclipesc câteodată, prevestitor. Hm, îşi spune comunitatea atotştiitoare, e ceva straniu cu bărbatul acesta.
Noua normalitate
O a doua reuşită a autorului e capacitatea de a descrie, fie şi doar prin sugestii şi referințe nevinovate, modul pervers în care fascismul se instalează, încet dar decisiv, în viața societății. Oamenii vorbesc cu admirație despre Mussolini, şi nu atât despre virtuțile sale de lider absolut, cât referindu-se la calitățile sale umane deosebite. Apartenența la partidul fascist e o poziție râvnită, fiindcă aduce ascendență socială. În partid intri pe bază de invitație, primeşti funcții destinate doar noii elite şi ai face bine să nu ratezi prilejul unic de a te aşeza pe partea corectă a istoriei în desfăşurare.
Înțelegem, din sugestiile lui Bassani, că teroarea absolută a unui regim totalitar cucereşte o societate oarbă, incapabilă să discearnă realitatea. Dintr-o sumă de lucruri inacceptabile social, cum ar fi, de exemplu, celibatul prelungit, orientarea sexuală incertă, apartenența la o altă etnie, sau un regim al cărei ideologie striveşte individul şi libertatea, atunci când unul ajunge acceptabil, ierarhia tuturor celorlalte se rearanjează. Societatea se îmbibă cu ideile fasciste şi îşi va arunca toată forța distrugătoare a prejudecăților înspre cei rămaşi neînregimentați. Ei vor decădea, ei vor deveni noua plebe, noua pleavă. Ei sunt anormalii.
Empatia dobândită (spoiler!)
Am spus despre Ochelarii cu ramă de aur că e o bijuterie literară. Asta şi pentru că, pe lângă talentul de a opera cu personaje colective şi luciditatea cu care descrie căderea în totalitarism a unei societăți naive, Giorgio Bassani ilustrează, cu un rafinament psihologic genial, cum funcționează empatia. La un moment dat, zvonurile şi bârfele despre medicul Fadigati se transformă în realitatea implacabilă a descoperirii că omul este homosexual. Un scandal umilitor îl privează de toate favorurile simbolice ale comunității, devine subiect de batjocură şi oprobiu public, e pe veci decăzut din grațiile unei societăți care nu (-și) iartă (iluziile).
Este momentul în care naratorul colectiv nenumit se transformă într-un narator individual. Povestea e continuată, la persoana întâi singular, de un tânăr student de origine evreiască. La fel ca Fadigati, naratorul devenit „anormal”, „nepotrivit”, resimte constrângerile şi disprețul crescând al semenilor săi. Zvonurile unei noi legi pe care regimul de la Roma urmează să o emită împotriva evreilor sunt pe cale să devină realitatea halucinantă a marginalizării, persecuțiilor, spectrul îngrozitor al întemnițării şi exterminării. O vreme, cei doi, medicul demascat ca homosexual şi studentul descalificat ca evreu, vor fi prieteni, în virtutea suferințelor împărtăşite.
Asta mi s-a părut a fi teza lui Bassani. Din martor detașat al unui cor de huiduieli, celălalt (străinul) devine părtaşul empatic al aproapelui, dar asta se întâmplă abia în secunda în care trăieşte pe pielea lui respingerea, abuzul, teama, ruşinea. Cartea lui Bassani, un testimonial de la chiar unul dintre autorii persecutaţi pentru originile lor, este şi o lecție despre incapacitatea societății de a cultiva empatia, despre judecata ei strâmbă şi un avertisment că libertatea tuturor e în pericol atunci când libertatea unuia e amenințată.
Dă-i înainte cu Răsfoiala:
RECENZIE Malnata, Beatrice Salvioni. În lumea plină de compromisuri tragice a adulților
rasfoiala.com 