Chestionar în vederea vizionării filmului Unde merg elefanții. Răspunde cu Da sau Nu.
- Cred că titlul unui film nu trebuie să descrie intriga sau mesajul filmului.
- Îmi plac abordările neconvenționale în cinematografie.
- Copilul din mine iese la joacă în fiecare zi.
Dacă ai răspuns Da la majoritatea întrebărilor, ia-ți bilet la Unde merg elefanții pentru că tu ești cea / cel pentru care regizorii Cătălin Rotaru şi Gabi Virginia Şarga au făcut această bucurie de film. Nu pot, nici nu știu să-l numesc altfel. Este un film făcut de dragul cinematografiei, care sfidează așteptările aproape oricărui cinefil intrat în sală nevinovat și ieșit… năucit de o experiență cum nu ai prea des. Cu atât mai puțin în spațiul românesc, unde bugetele sunt minuscule, iar obiectivul general este să obținem totul (glorie, bogăție, posteritate!) cu cât mai puțin. “Unde merg elefanții” nu vrea totul, iar lucrul acesta e limpede încă de la primele scene ale filmului, care te amețesc și te zgâlțâie, cât să realizezi că nu ești acolo ca să stai confortabil.
Despre fericirea de a trăi (dincolo de convenții – ale vieții ori cinematografiei)
Unde merg elefanții este un film curajos care sfidează convențiile, disrupe imaginile pe care te-ai obișnuit să le vezi pe marile ecrane și le umple de culori, pe care poate le-ai uitat sau nu prea le mai folosești, pentru că-s “prea de copii”. Carina Lăpușneanu își face intrarea în cinema-ul românesc cu un rol provocator, în care stă cu prezența unui adult, dar cu toate dulcegăriile și candoarea copilărei.
Mi se pare teribil de greu să vorbești despre fericirea de a trăi, fără să devii chiar fără voia ta siropos, patetic sau doctor în științe umaniste, însă acest film reușește să o facă prin personajele care nu au nicio secundă de pierdut cu explicații, motivații, supralicitări, replici de umplutură sau scene “moarte”. Tata, mama și copilul (deși nu asta sunt cei trei protagoniști din Unde merg elefanții, dar hai să le zicem așa, ca să avem totuși câteva repere) se întâlnesc ca-n viață (random), undeva într-o breșă a timpului care fuge cu viteză nepermisă. Rămân împreună, în acest surogat improbabil de “familie”, atât cât le permite farsa numită viață. Puțin, dar semnificativ. Copilul, pe nume Leni, e bolnav de probabil cancer, dar, cu excepția unor mici “scăpări” regizorale, nimeni din film nu spune asta. Drama e pentru alte animale, nu pentru elefanți. În rest, vedem viața, o trăim, în cea mai mare parte ne jucăm cu ea, prin ochii și dorințele unei fetițe carismatice care nu mai are nimic de pierdut… Nu. Care are tot de pierdut. Nu. Prin ochii fetiței căreia nu-i pasă că va pierde, atâta vreme cât încă poate să se joace.
M-am tot gândit înainte să scriu cronica… Oare ce descrie cel mai bine Unde merg elefanții? Răspunsul este că pune copilăria pe marele ecran ca niciun alt film românesc, exact așa cum este ea – liberă, onestă, plină de culori, o joacă rareori neîntreruptă de dramele și dramoletele adulților. (Vă spune asta cineva care a văzut sute de filme de festival, respectiv genul de filme greu de încadrat într-un gen, deci am o perspectivă destul de bogată asupra cinematografiei și a experimentelor ei cu imaginea, scenariul, regia etc.)
Desigur, filmul nu o are doar pe Leni (Carina Lăpușneanu), ci și pe Mami și Tati care se îndrăgostesc unul de altul, în timp noi toți ne îndrăgostim fatal de micuța care ne joacă pe degete și joacă pe degete – în multe sensuri – realitatea cu care adulții nu știu ce să facă și sfârșesc prin a o strica de tot (realitatea, viața, filmul). Leni, ca în #leniafostaici, grafitti-ul cu care își marchează prezența în (și plecarea din) lumea-celor- vii-dar-nu-chiar, face singurul lucru cu adevărat adult: merge mai departe. Și ne ia și pe noi în acest puzzle minunat despre copilărie, prietenie, dragoste, fiecare pe rând şi toate laolaltă.
Unde merg elefanții are alegeri regizorale surprinzătoare, o imagine grozavă, semnată de Adrian Pădurețu (care vă va ameți, dar și cuceri, dacă-i permiteți) şi actori foarte talentați. Pe lângă cea mai mică actriță mare de la noi (Carina), îi mai avem pe fermecătorul Ștefan Mihai (Tata în această cronică, în film “Personajul fără biografie”) și pe draga de Alice Cora Mihalache (Mama, în cronică și pe ecran). Și pe minunatul Richard Bovnoczki, așa-zis scenarist, care intervine ocazional în propriul film pentru a cere opiniile personajelor sau a le opri de la gesturi inutile, prea dramatice și nepractice. Nu e singura intervenție a echipei de filmare, filmul e presărat cu mai multe astfel de întâlniri ale ficțiunii cu realitatea, de parcă cele două n-ar sta niciodată despărțite. Căci nu stau.
În cinematografie există racorduri (legături) între imagini, între sunete, între costume și machiaje, între personaje și între poveștile lor. În Unde merg elefanții există și racorduri între culori. Simona Pădurețu le-a dat invizibililor elefanți o “identitate vizuală” care-ți rămâne pe retină și în minte prin combinații la fel de curajoase ca întregul (film).
Mai scriu o dată, pentru cine n-a avut chef de chestionar. Acesta nu e un film pentru marele public, ci pentru cei care stau mai către margine și cârcotesc la gogomăniile și clișeele din filmele pentru marele public. E un film pentru cei cărora le place subtil, nonconformist, sensibil. Pentru cei care văd dincolo de poveste și de canoane și care se lasă zgâlțâiți de camera de filmat, de regie, de personaje, de viețile lor fragile și eterne.
La fel ca Leni, filmele românești n-au viață lungă la cinema. Nu așteptați prea mult ca să-l vedeți. Așa dispar elefanții de pe marele ecran și nu se mai întorc niciodată… Șo pe ei!
Dă-i înainte cu Răsfoiala
CINEMA Paul Mescal va juca rolul Shakespeare în ecranizarea Hamnet, de Maggie O’Farrell
rasfoiala.com 