Cea de-a doua seară FILIT 2024, a adus-o pe scena teatrului ieșean Vasile Alecsandri pe scriitoarea spaniolă Clara Uson, autoarea unor romane inspirate de femei reale, ale căror vieți și morți au fost predestinate de bărbații alături de care au trăit. Răsfoiala vă prezintă un fragment din discuția cu Marina Constantinescu, care s-a purtat în jurul temelor literaturii Clarei Uson și a actului de creație.

Cred că scrisul meu vine din pasiunea mea pentru Cehov. El i-a scris unui prieten: Dacă vrei să scrii o poveste grea, teribilă, nu ai nevoie de voci plângăcioase în fundal. Spune-o așa cum este și păstrează distanța. Astfel, și eu mă îndepărtez (n.r. de poveste), când scriu. În romanele mele există această distanță ironică, dar nu mereu și nu în cazul tuturor personajelor.

Marina Constantinescu Aș vrea să vorbim despre laboratorul de intimitate al creației dumneavoastră. Întotdeauna plecați, în romanele dumneavoastră, de la o realitate la care avem acces și noi. Translatați, transformați o informație, o știre, într-o sută de povești.

Așa este, ultimele romane pe care le-am scris, cel puțin trei dintre ele (al patrulea iese abia anul viitor, deci îl las deoparte) au fost scrise pornind de la fapte reale care mă urmăresc, mă obsedează. Toate sunt despre personaje feminine, femei reale, sunt construite în jurul lor. De exemplu în Asasinul timid este vorba despre o femeie care moare tragic. Titlul provine de la o afirmație a lui Cesare Pavese, din jurnalul său, scris înainte de a-și lua viața, în care spunea că toți cei care se sinucid, comit omucidere. Eu am schimbat această expresie și am spus că ei nu comit doar sinucideri, ci sunt asasini. În toate romanele mele, cineva se sinucide. Un personaj, două, trei, patru. Albert Camus credea că singura întrebare relevantă în filosofie este dacă să te sinucizi sau nu, dacă viața merită sau nu să fie trăită. Exagerez puțin, dar asta e ca și cum în fiecare zi ne-am pune întrebarea: Azi să mă sinucid sau nu? Nu e cazul majorității, dar este adevărat pentru mine. Și evident, în fiecare zi îmi răspund, da, hai să mergem mai departe.

Am scris această carte (n.r. Asasinul timid) care pleacă de la povestea reală a unei actrițe care a trăit în anii 70. Era o perioadă în care noi, generația mea, considera că filmele erotice erau o exprimare a libertății. Eram la sfârșitul franchismului și începutul democrației și credeam că faptul că vedeam sâni pe ecran era o promisiune a libertății. E ridicol, dacă te gândești. Dar pe atunci eram ceva de genul – uau, vedem țâțe pe bulevard. Însă pentru această actriță… faptul că a apărut în astfel de filme a dus la moartea ei tragică.

Care ar fi combinația dintre a face un discurs avocățesc și a duce lucrurile în ficțiune. În romanele dumneavoastră totul pleacă de la o documentare foarte solidă, de la o voluptate a adevărului, o rigoare în a aduce faptele în paginile dumneavoastră. (n.r. Clara Uson a profesat ca avocat, înainte să scrie.)

Atunci când te ocupi de oameni reali și toate personajele mele au un istoric real care este semnificativ, în vreme de război sau de tranziție, este musai să fii corect. În romanele mele, eu nu pot să inventez lucruri, scriind despre evenimente adevărate. Dacă ar fi să scriu despre fenicieni, de exemplu, aș putea scrie orice vreau eu. Nu e ca și cum vreunul dintre ei se va ridica din mormânt ca să mă contrazică. Dar atunci când abordezi perioade istorice recente, iar acei oameni sunt încă în viață – nu personajele mele, ele au murit, trebuie să respecți faptele. Când am scris romanul Fiica estului, tatăl Anei, Ratko Mladić era în viață și era cel mai vânat criminal al lumii. Deci, când este atât de recent, trebuie să redai faptele cu acuratețe.

Ați avut nevoie de curaj ca să mergeți la procesul lui de la Haga.

Da, am mers la Haga special pentru că aveam nevoie să-l cunosc, pentru că trăisem cu această persoană atâția ani. După ce a apărut cartea, am văzut-o la TV pe soția sa, care avea acasă ceva asemănător unui magazin de arme și am fost foarte surprinsă de cât de îmbătrânită era. Am petrecut atâta timp cercetându-le viața, documentându-mă despre ei, încât îi simțeam ca și când erau familia mea, deși, în mod evident, nu sunt așa ceva. Așa că m-am dus să văd cum arată Ratko Mladić. Și am stat acolo și m-am uitat la el. Zâmbea. Deși pe moment nu voiam să recunosc, m-am speriat un pic. Așa că am închis ochii. Apoi mi-am zis că nu, nu trebuie să-mi fie frică și trebuie să-i înfrunt privirea. Am deschis iar ochii și m-am uitat la el. Mi-a mai aruncat o privire, apoi și-a mutat privirea către o tânără frumoasă care stătea lângă mine.

Cumpără cartea
	Vezi prețul
	Vezi prețul
	Vezi prețul

În romanele dumneavoastră există o tensiune a schimbării de perspectivă, a relațiilor rebele între copii și părinți. Vorbeați de o tinerețe care credea într-un anumit tip de libertate, după Franco, dar lucrurile poate că nu au fost chiar așa. Dar generația dumneavoastră, și dumneavoastră, în ceea ce scrieți, v-ați prezentat un punct de vedere complet diferit.

În romanul meu Asasinul timid protagonista este o actriță care se sinucide. Spuneam acolo că ea a avut o relație cu regele Spaniei sau asta spuneau zvonurile vremii. În timp ce făceam documentarea pentru roman, am realizat că eu fusesem contemporană cu această actriță care își luase viața și care jucase într-un film în care se îndrăgostea de un bărbat suficient de bătrân încât să-i fie bunic și apărea goală în multe scene, pentru că așa cerea scenariul. Atunci m-am întrebat, eu oare ce făceam în vremea aceea. Și m-am hotărât să spun și povestea mea. M-am folosit pe mine ca personaj pentru a spune povestea generației mele sau a unora dintre cei din generația mea. Mă refer acum la cei care erau tineri atunci când s-a terminat dictatura și aveam acel sentiment al unei speranțe infinite, un orizont de posibilități nesfârșite și iluzia că lucrurile vor fi mult mult mai bune. Am decis că primul lucru pe care trebuia să-l facem era s-o rupem cu trecutul. Și totodată cu părinții noștri – pentru că ei reprezentau trecutul. Ne era rușine de trecutul nostru, de această perioadă de dictatură și vroiam să fim europeni. Iar ca să fim europeni trebuia să petrecem la greu. Aveam un sentiment al urgenței petrecerii. A trebuit să încercăm și droguri, pentru că toată lumea făcea asta. Și pentru că multe petreceri încep așa de fericit, dar se termină rău, deodată ne-am trezit că trebuia să mergem la înmormântările părinților și bunicilor noștri, dar și la cele ale prietenilor noștri. Deci într-un fel cartea mea este ca o cronică a acelei generații care nu a trăit să-și spună povestea.

De ce v-ați schimbat profesia de avocat cu cea de scriitor?

Pentru că nu sunt o persoană foarte pragmatică. Dintotdeauna mi-am dorit să scriu. Să inventez povești, precum cele pe care le-am citit cândva. Pentru că viața reală este, după cum știm cu toții, plictisitoare. Scriu pentru că astfel pot trăi mai multe vieți.

(În avocatură se plătea mai bine. Am încercat, dar, după cum se vede, n-a funcționat.)

Cumpără cartea
	Vezi prețul
	Vezi prețul
	Vezi prețul

Dă-i înainte cu Răsfoiala

INTERVIU EXCLUSIV Markus Zusak: Oamenii vin adeseori și îmi mărturisesc, “Datorită Hoțului de cărți, nu-mi mai este frică de moarte.” (partea I)

EVENIMENT Abdulrazak Gurnah, laureat Nobel pentru Literatură, se va întâlni cu cititorii în București și Iași

FILIT 2024 Abdulrazak Gurnah, Colm Tóibín, Zeruya Shalev și Pascal Bruckner printre invitații speciali ai Festivalului de lași