RECENZIE Tăcerea, Don DeLillo. Despre umanitatea și unitatea care se șterg din noi.

Tăcerea de Don DeLillo este un mini-roman pe care l-aș asemăna cu o pilulă dulce – amăruie sau cu o poțiune care ar trebui să ne trezească, ca pe Frumoasa Adormită, din somnul rațiunii. Sau poate nu vrea deloc să ne trezească, ci doar să observe și să consemneze cum am ajuns să ne purtăm, să ne vorbim unii celorlalți. Am ajuns să ne purtăm Bizar. Foarte bizar.

De fiecare dată când cumperi o carte via Răsfoiala, generezi un mic comision care ne ajută să ne continuăm munca. Cu doar un click, spunem împreună lumii că Noi Credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.

Despre oameni, atunci când legăturile fragile dintre ei nu mai sunt susținute de Rețea

În duminica Super Bowl a anului 2022, o profesoară ieșită la pensie, soțul ei și un fost student care citează obsesiv din Einstein, își așteaptă prietenii cu care au plănuit să urmărească cel mai faimos eveniment mediatic al Americii de Nord. Cuplul care se lasă așteptat, trece printr-un accident aviatic la sosirea pe aeroport, iar reîntâlnirea minuțios pregătită se transformă într-o piesă de teatru absurd. Dispozitivele care astăzi mediază relația noastră cu lumea – toate dispozitivele, de la centrala termică la modem și telefon – sunt cuprinse de o pană bruscă și inexplicabilă, la care oamenii reacționează cu o stranietate care tulbură.

Am citit repede și greu Tăcerea. Repede pentru că are sub o sută de pagini, greu pentru că, pe alocuri, se destramă ca o țesătură învechită și cască goluri. Probabil aproximativ jumătate din carte constă în enumerări obositoare, necaracteristice unei proze tipice, citate și… publicitate. Chiar în situația în care sunt voite și sigur că așa sunt, am resimțit nevoia unei compensații sau măcar mai multor fraze care să respecte convențiile narative și care să facă ceva mai substanțial cu subiectul important al acestei cărți, înstrăinarea. Sunt tipul de cititoare care apreciază nonconformismul în literatură, dar aici nu mi se pare că este vorba de creativitate, ci de o sărăcie voită a stilului, de încăpățânarea de a transcrie în semnul lingvistic – respectiv în lipsa ori în vria lui – sentimentele de anxietate și stinghereală. Lucru imposibil.

Avem două personaje care au trecut printr-un eveniment traumatic, sunt într-o oarecare stare de șoc și apoi niște personaje care nu prea au ce să-și spună, asta pot să înțeleg, dar pe narator nu-l oprește nimeni să le (și ne) ajute. Explicația economiei de cuvinte și a frazării elementare este planul lui DeLillo de a crea și stilistic o metaforă pentru anomie, poate pentru bătrânețe? Deși neprecizate, vârstele personajelor par să fie undeva înspre sau peste cincizeci de ani. Cuvintele din Tăcerea seamănă cu cele ale oamenilor care abia au început să învețe o limbă și se încurcă în topica ei necunoscută sau cu ale celor care au uitat-o. Se rătăcesc și se împuținează, devin repetitive și prescrise unui registru îngust, absurde pe alocuri și pline de clișee. Câteva pagini bune unul dintre personaje, studentul, recită din memorie reclame și comentarii tipice ale unui meci de fotbal american. Omul încearcă cumva să acopere plictiseala și anxietatea generate de ruperea de la fluxul înainte neîntrerupt de informații și imagini cu acest monolog straniu care te face să te simți stânjenit, deplasat. L-ar putea salva un alt personaj care s-ar prinde în jocul maimuțărelii cronicarilor de fotbal și ar comenta împreună meciul, situația. Scena ar deveni comică. Dar asta nu se întâmplă.

Nu mai știm să trăim, ce să ne spunem unii celorlalți, dacă nu există niciun ecran (vorbitor) în preajmă ca să intermedieze relația cu oamenii din jur? Asta apare să vrea să ne spună De Lillo cu Tăcerea, care seamănă mai degrabă cu o piesă de teatru decât cu proza și din care nu mă îndoiesc că vor ieși spectacole extraordinare care vor umple sălile. Acolo, pe scenă, ar trebui să stea această scenetă despre cuvintele pe care le-am pierdut în scrollul infinit (și despre evenimentele la care nu știm să participăm, dacă nu sunt filtrate de ecrane). Pe scena unui teatru (sau într-un film) nonverbalul actorilor, mult mai grăitor decât semnele lingvistice, elementele de scenografie, muzica și întunericul vor reuși să redea golurile și bruiajele care sunt adevărații protagoniști în proza sumară a lui DeLillo.

Ce faci când Tăcerea cuprinde viața? Mai știm cine suntem, dincolo zgomotul omniprezent din ecrane?

M-au neliniștit sărăcia și deversările controlate de cuvinte lipsite de sens din vorbirea personajelor lui DeLillo, incapacitatea lor de a fi prezente și interesate de viața lor și de a celor din apropiere. Nu vreau să cred, așa cum pare a sugera textul, mai exact lipsa unui text coerent, suculent, că am ajuns deja la nivelul la care, în lipsa tehnologiilor care ne sufocă viețile cu informații nesolicitate și imagini amenințătoare, am fi ca sălbaticii abia ieșiți din junglă, incapabili de comunicare, simpatie, bucurie… incapabili de o conversație banală, dar autentică.

Remarcabile și hipnotice în Tăcerea sunt câteva motto-uri și fraze care vor rămâne în memoria cititorului, prin frumusețe și profunzime.

Să numeri înapoi din șapte în șapte în viitorul care se conturează prea curând.

Sfinții și îngerii bântuie în miez de noapte prin bisericile pustii, uitate de roiurile de turiști înmărmuriți din timpul zilei.

Să nu uităm să ne spunem că încă suntem în viață.

Deasupra lor tronează citatul din Einstein care deschide romanul lui DeLillo și conține o posibilă cheie de descifrare a acestui text tulburător :

Nu știu cu ce arme se va lupta al treilea Război Mondial, dar în cel de-al patrulea Război Mondial se va lupta cu pietre și bâte.

Fraza lui Einstein, care revine de câteva ori în roman, mi-a creat în minte, pe parcursul lecturii, imaginea unei omeniri sălbaticite, care s-a îndepărtat atât de mult de propria umanitate, de ceea ce o diferențiază de animale (limbajul conștient și coerent) și care, alege în mod absurd să se întoarcă la instinctul primar, și inevitabil, la uneltele și armele epocii de piatră. Urâtă imagine, cea a omului despuiat de mii de ani de pretinsă civilizație. Și în același timp… dacă ne amintim de susținătorii lui Trump care au luat cu asalt Capitoliul cu coarne pe cap și bâte în mâini, pentru a-l forța înapoi în funcția pierdută pe fostul președinte al SUA… Revizitând amintirea MAGO (Make America Great Again), surâd și mă liniștesc. Omenirea n-a fost și nu va fi niciodată egală cu cei rudimentari și mai mai ușor influențabili oameni.

Gen: Ficțiune, Apocaliptic
Autor: Don DeLillo
Editura: Trei
Imprint: Anansi. World Fiction
Traducătoare: Alexandra Coliban
An apariție: 2024
Editie: Cartonata
Format: 210 x 140 mm
Nr. pagini: 96