Dacă majoritatea scriitorilor români tineri au deja ceva fire albe pe la tâmple, Remus Boldea chiar vine din “noul val” al literaturii române, generaţia de autori născuţi după ’90 şi care au debutat în ultimii ani. Interesul pentru teme umane universale, umorul presărat cu melancolie, reflecţiile existenţiale descărcate de gravitate şi deghizate în glume nevinovate – astea sunt lucrurile care te atrag în povestirile lui Remus. Literatura lui îţi dă ocazia să-ţi aminteşti, să te reîntâlneşti cu tine, să te retrăieşti. Te lasă să închizi adultul în dulap şi să mai laşi o vreme copilul care ai fost să zburde.
Am aşteptat, nu ştiu de ce, aproape doi ani ca să-i citesc cartea de debut, A râs şi tata. Nu faceţi ca mine, bucuraţi-vă de această lectură reconfortantă, iar până deschideţi volumul, faceţi cunoştinţă cu Remus Boldea în acest nou interviu din seria FILIT Iaşi 2024.
De fiecare dată când cumperi o carte via Răsfoiala, generezi un mic comision care ne ajută să ne continuăm munca. Cu doar un click, spunem împreună lumii că Noi Credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
Ai părăsit, ca mulţi dintre noi, oraşul natal pentru studii şi o viaţă continuată mai apoi în Capitală. Totuşi, locurile copilăriei se regăsesc din plin în povestirile tale. Cum a fost pentru tine să te adaptezi în Bucureştiul zgomotos şi în ce relaţii mai eşti cu Motrul natal?
Am o relaţie de la distanţă cu Motru, acum ajung acolo doar de două-trei ori pe an, de sărbători. Părinţii sunt singurul liant pe care îl mai am cu oraşul meu natal. Prieteni nu mai am, majoritatea au plecat, sau cei care au rămas sunt nefrecventabili (n.r., râde). În general, din Motru se pleacă în două oraşe: în proporţie de 70% spre Timişoara, iar cei cu stomacul mai tare, sau care suportă zgomotul mai bine, la Bucureşti. Şi eu fac parte dintre cei care s-au dus la Bucureşti. Pentru mine Timişoara nu a fost niciodată o opţiune pentru că e, practic… un Motru mai mare. Când am plecat în Bucureşti să mă înscriu la facultate, mi-a plăcut foarte mult şi aveam deja nişte prieteni acolo şi deci aveam un sprijin, nu eram singur. Asta dacă nu mi-aş fi făcut prieteni, dar n-a fost cazul, pentru că mi-am făcut prieteni în Bucureşti, iar unele prietenii au rezistat, altele nu. Mi s-a părut un şoc Bucureştiul când am venit la facultate, în sensul că eu stăteam la cămin la Kogălniceanu şi eram foarte speriat – n-avem smartphone la început – mi-era frică să nu mă rătăcesc. Atât de provincial eram (n.r. râde) că vreo lună de zile n-am părăsit zona căminului.
Şi, una peste alta îţi place în Bucureşti?
Da, îmi place foarte mult, nu mă imaginez trăind altundeva în România, poate aş putea trăi o vreme în altă ţară, dar în România – nu în alt oraş decât Bucureşti. Aici am prietenii, îmi place agitaţia, îmi plac chiar şi chestiile naşpa din Bucureşti, pentru că mă inspiră, este foarte ofertant.
Studiile tale de filosofie ar fi indicat o personalitate mai introspectivă, înclinată spre reflecţie pe chestiuni existenţiale. Din proza ta respiră însă un umor şi o candoare de adolescent. Ai vrut să te întorci peste timp la cine erai atunci, sau refuzi încă să pui figura de om matur în ceea ce scrii?
Îmi amintesc că T. O. Bobe a scris despre A râs şi tata pe Facebook şi zicea acolo că “tipul ăsta scrie atât de omeneşte, încât nu zici că a făcut facultatea de filosofie sau vreo facultate în general”, citez din memorie. Asta am luat-o ca pe un compliment, a şi fost un compliment pentru că cineva îl întrebase în comentarii dacă recomandă cartea, iar el a spus da. Asta a fost o mare temere a mea, pentru că nu-mi place să fiu un tip pretenţios şi să mă ascund în spatele unor cuvinte greu de înţeles pentru majoritatea oamenilor. Tendinţa multora e să se complice foarte mult când spun ceva; pentru mine frazele sunt pur funcţionale, adică mă interesează stilistica, mă bucur când îmi iese o frază bună, dar în general pentru mine cuvintele sunt un instrument de a spune lucruri până la urmă simple. Asta are legătură şi cu scurtul meu periplu în scenaristică, pentru că acolo lucrurile trebuie să fie foarte la obiect, trebuie să descrie foarte clar o acţiune.
Iar în ce priveşte puntea dintre mine cel de acum şi cel despre care povestesc în A râs şi tata, împart foarte multe lucruri cu acel narator, mi-e foarte drag de el. Îmi sunt dragi toate instanţele alea, pentru că sunt laturi ale personalităţii mele, chiar dacă nu sunt sută la sută eu, mai e şi ficţiune acolo. Mă uit la băiatul şi la bărbaţii de acolo cu multă duioşie; îi văd ca pe oameni cărora li se întâmplă viaţa, şi când ţi se întâmplă viaţa, se întâmplă foarte multe lucruri contondente, nu doar lucruri bune. Şi mi se pare că personajul meu le ia aşa, naiv, genuin cumva, că e şi o anumită frumuseţe chiar şi în lucrurile tragice.
Gen: Ficțiune
Autor: Remus Boldea
Editura: Trei
Colecția: Autori Români
An apariție: 2022
Editie: Necartonata
Format: 200 x 130 mm
Nr. pagini: 160
Când am deschis A râs şi tata, eram convins că titlul cărţii e şi titlul uneia dintre poveştile care o compun? De ce nu citim în cartea ta şi o poveste despre cum a râs şi tata?
Iniţial cartea trebuia să se numească „Prieteni”, dar editura m-a îndemnat să caut un altul, mai puţin generic.
Şi mai bun pentru SEO…
Da, da. Şi m-a ajutat un prieten copywriter, Marius. El m-a întrebat despre ce e cartea, aşa în două vorbe, iar eu am răspuns că nu ştiu exact, dar cred că e o carte la care se poate râde, cel puţin din când în când, numai că taică-meu nu a râs. O bucată din carte (e vorba de povestirea Măsurători) o publicasem pe Facebook şi în Revista de Povestiri şi a fost prima poveste scrisă de mine pe care a citit-o tatăl meu, iar asta e o proză la care în general lumea râde, fiindcă e pitorească, haioasă, dar el nu a făcut-o. Mi-a spus, în schimb: “Băi, e prea cam ca în viaţă!”
Şi atunci Marius mi-a dat sugerat titlul „Povestiri la care a râs şi tata”, iar eu i-am zis că parcă sună mai bine doar „A râs și tata”. Şi asta a fost. Nu am vrut să pun titlul uneia dintre povestiri anume, fiindcă îmi place ca în titlul unei cărţi să cuprind în câteva cuvinte esenţa ei.
Până la urmă a citit tatăl tău cartea?
A citit, da.
Şi a râs?
Şi chiar a râs.
Ai spus într-un interviu, dar şi prin vocea unuia dintre personajele tale, că nu aveai cărţi în casă în copilărie. Cum ai început să citeşti?
La mine dragostea de lectură a venit pe filiera golăniei. La modul că în Motru exista pe vremea aceea un grup de tineri, liceeni şi nu numai, care chiuleau de la şcoală, fumau, aveau probleme cu părinţii, ascultau mai multe tipuri de rock extrem. Nu-mi explic, dar am fost fascinat de ei, pur şi simplu am încetat să mă mai joc cu copiii de la scara mea şi mi-am zis, măi, eu aş vrea să fiu ca ăştia. Şi am început să umblu cu ei.
Şi ei citeau.
Ei citeau. Deşi n-aveau neapărat note bune, dar citeau. Camus, Sartre, Cioran! La mine a fost cum e în adolescenţă, un fel de mimetism, eu voiam să fiu ca oamenii ăştia. Şi m-am apucat să citesc. În plus apăruseră în anii aceia, 2008 – 2009, colecţiile literare de la Jurnalul Naţional şi de la Adevărul, şi am început să cumpăr şi să colecţionez cărţile acelea.
Când am început să citesc, nu m-a prins din prima, am insistat însă foarte tare, până când am descoperit nişte autori de categorie B, gen Sven Hassel, Stephen King (deşi Stephen King numai de categorie B nu e), Dan Brown ş.a.m.d. Atunci am simţit pentru prima oară plăcere citind, erau chestii diferite faţă de ce făceam la şcoală. Mi se pare foarte important să avem o literatură de masa, care să nu fie foarte elitistă, la standarde de Nobel, dar nici ultima speţă de cărţi. Ceva care să îl obişnuiască pe tânăr să stea cu cartea în braţe şi să-şi plimbe ochii pe fraze, până când găseşte ce-i place şi descoperă că lectura chiar produce plăcere.
Aşa am început eu să citesc, iar la un moment dat am ridicat nivelul un pic. Am citit într-o vară Dan Brown, dar şi Thomas Mann, şi Stephen King, şi Faulkner.
Apropo de asta, cine sunt marii scriitori pe care îi citeşti cu admiraţie?
Sunt foarte multe nume. O să-ţi zic autorii pe care i-am citit aproape integral: Dostoievski, Salinger, Gabriel Garcia Marquez, Mario Vargas Llosa, Cehov, Raymond Carver, Saramago, Jonathan Franzen, Philip Roth, Julio Cortazar, şi dintre poeţi – Walt Whitman îmi place foarte mult. Dintre români, pe Marin Preda l-am citit aproape integral.
Deci tu nu strângeai colecţii literare, ai început să colecţionezi şi integrale de autor.
Da. Mai mult decât atât, la autorii contemporani am început să adun interviuri, biografii, voiam să aflu despre vieţile lor. Când îmi place un autor, îmi place la modul total, în sensul în care vreau să aflu tot ce pot despre el.
Există printre autorii români contemporani cineva care te inspiră în literatura ta?
Da, sunt şi aici foarte mulţi. Mă inspiră şi colegii mei de generaţie, dacă poţi spune că-i o generaţie, şi nu numai. Adriana Jderu, Augustin Cupşa, Iulian Tănase, bineînţeles Mircea Cărtărescu, Ruxandra Burcescu, Bogdan Munteanu (cu care sunt chiar prieten şi care m-a ajutat pe când scriam la carte), sunt atâţia. La poezie, Marius Aldea, care e chiar din Motru şi care a scris un volum de poezie foarte cinematografic, Sinistra, apoi (din nou la proză), Florin Lăzărescu, Marin Mălaicu-Hondrari, Dan Coman, şi mulţi, mulţi alţii.
Tehnologia, reţelele sociale, platformele de streaming – toate oferă acum divertisment şi cunoaştere la un click distanţă. Care mai e rostul literaturii într-o lume în care cunoaşterea şi distracţia ne sunt servite mult mai rapid şi fără consum mental prin alte metode?
Scriitorii scriu pentru că nu pot să n-o facă. Gellu Naum, sau parcă Nichita Stănescu spunea “mă apucă aşa, câteodată”. E ca o boală, te apucă dintr-o dată şi nu scapi de scris. Gândeşte-te că dacă toţi ne-am opri din scris şi ai vrea să citeşti toate cărţile bune care s-au scris vreodată. Tot ţi-ar trebui două sute de vieţi ca să o faci. Asta ne spune ceva despre o nevoie a omului, o nevoie aproape fiziologică de a spune poveşti, o nevoie comună scriitorilor. Nu contează tirajele, recunoaşterea, aprecierea, e vorba de satisfacerea unei nevoi.
Ai un ritual specific sau o rutină după care scrii? Cât de greu sau de uşor îţi este să te aşezi la scris?
Aş vrea să am, încerc să am. Încerc să mă feresc de distrageri (telefon, laptop) şi scriu de mână, am o tabletă pentru scris de mână, de la Remarkable, iar apoi fac corecturile pe laptop. Dar scriu mult mai puţin decât aş vrea, pentru că mie îmi place de fapt foarte mult să citesc. Eu sunt în primul rând cititor, abia apoi scriitor. Deci nu, nu am o rutină bine definită, citesc, am şi job, sunt corporatist, îmi place şi să ies cu prietenii, îmi place să călătoresc, iar printre toate astea, scriu când apuc şi când apare nevoia.
O întrebare la care aştept un răspuns într-o singură propoziţie: de ce citeşti?
Citesc ca să fiu mai puţin singur.
Sau (un răspuns în alt registru) : Citesc pentru că lectura e cel mai frumos mod de a fi leneş.
Vine Apocalipsa şi tu poţi alege o singură carte pentru a fi salvată. Care e aceea?
… Nu ştiu de ce îmi vine în minte Fraţii Karamazov. Am citit-o de trei ori, la trei vârste diferite, şi de fiecare dată mă impresionează. E Totul acolo.
Despre ce vom citi în următoarea carte de Remus Boldea?
Următoarea carte este aproape gata şi o să citiţi despre nişte lucruri care seamănă cu cele din A râs şi tata, dar şi despre unele care nu seamănă deloc cu cartea asta. E o despărţire de A râs şi tata prin A râs și tata.
Despre Remus Boldea
Remus Boldea s-a născut la Motru, în 1993. A absolvit Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti. A publicat proză scurtă în Revista de Povestiri, în cadrul atelierelor Creative Writing Sundays şi în antologia Lucruri mărunte. Copilăria în comunism. Este prezent cu texte și în publicațiile următoare: Scena9, Dilema Veche, Revista Golan, Matca Literă, Familia, Unfinishedlovedstory.ro. Cartea de povestiri A râs şi tata (Editura Trei, 2022) este debutul său în volum.
Dă-i înainte cu Răsfoiala:
INTERVIU Dan Byron: “Citesc ca să fiu bogat.”
rasfoiala.com 
2 gânduri despre “INTERVIU Remus Boldea „Sunt în primul rând cititor şi abia apoi scriitor””