Romanul Fiica Estului, al autoarei spaniole Clara Usón, e probabil cea mai tulburătoare poveste pe care am citit-o în ultimii ani. E o carte intimă, ce însoţeşte gândurile şi frământările unei tinere femei care îşi caută identitatea, sfâşiată între loialitatea pentru familie şi adevărul ce nu mai poate fi ignorat. Şi e o carte dramatică, la scară istorică, ce urmăreşte naşterea şi destrămarea Iugoslaviei şi relatează tragediile trăite de popoarele sale.

Am citit această ficţiune istorică atât ca pe o poveste palpitantă de familie, de dragoste, de viaţă şi de moarte, cât şi ca pe un excelent manual de înţelegere a lucrurilor teribile ce s-au petrecut, nu demult, în Balcanii de lângă noi. Avocată – înainte să devină romancieră – Clara Usón face în Fiica Estului o impresionantă pledoarie în numele celor ce nu (mai) pot vorbi, în numele vieţii jertfite pentru iluziile unei istorii repetitive, din care eşuăm neîncetat să învăţăm.

Fiica Estului – tragedie antică în vremuri moderne

După ce am terminat cartea, înainte să am conversaţia cu autoarea, mi-am spus că Fiica Estului seamănă cu tragediile antice ale lui Sofocle şi Euripide, în care eroina îşi pune capăt vieţii când nu mai poate accepta pierderea, nedreptatea pământească, conştiinţa împovărată până la disperare. Clara Usón mi-a confirmat imediat:

“Punctul meu de plecare a fost povestea reală a Anei Mladic, am citit despre ea în The Times cu mulţi ani în urmă şi am fost impresionată de această tragedie. O poveste asemănătoare tragediilor Greciei antice – aceea a fiicei unui erou naţional, fiică ce se confruntă cu descoperirea teribilă că tatăl său este de fapt un criminal de război. Ea nu poate trăi cu acest adevăr devastator şi se sinucide. Şi nu o face oricum, ci cu o armă de colecţie, pe care tatăl ei o primise în dar de la colegii lui de la Academia Militară. O armă cu care generalul Mladic spunea că va trage pentru a sărbători numai atunci când i se va naşte primul nepot. Dar a fost arma cu care şi-a luat viaţa propria lui fiică. În fapt, prin actul ei, Ana i-a transmis tatălui său un ultim mesaj, nu prin cuvinte, ci prin gestul extrem care spune: arma aceasta care trebuia să celebreze o nouă viaţă este arma care curmă viaţa.”

Ana Mladic era o tânără de 23 de ani, studentă în ultimul an la medicină, pregătită să devină chirurg cardiovascular şi să-şi dedice cariera salvării vieţilor semenilor săi. Era inteligentă, frumoasă, plină de viaţă, dintr-o familie privilegiată, fiica unui erou naţional al vremurilor sale, generalul Ratko Mladic, comandantul armatei sârbilor bosniaci. Dar, pe fondul izbucnirii conflictului din Balcani dintre sârbi, croaţi şi musulmani, aparenta existenţă idilică a Anei dezvăluie o reţea complicată de contradicţii şi minciuni. Tatăl iubit ca un idol absolut, izvorul de protecţie şi autoritate al familiei se dovedeşte a fi un criminal odios, supranumit “Măcelarul din Balcani”.

Întreaga lume a Anei Mladic se prăbuşeşte sub povara adevărului de necrezut. Iubirile ei eşuează în conflict şi despărţiri dureroase; prieteniile se sting în prăpastia afilierilor şi opoziţiilor etnice, religioase, de limbă. Orizonturile se închid în dileme pe care autoarea le foloseşte pentru un portret psihologic demn de cea mai mare literatură. Ana Mladic trăieşte în Fiica Estului ceea ce trăieşte Antigona în tragedia omonimă a lui Sofocle sau, mai aproape de vremurile noastre, ce trăieşte Apostol Bologa în Pădurea spânzuraţilor: o inadecvare insuportabilă, o neconformitate totală între realitatea de zi cu zi şi principiile, credinţele şi năzuinţele proprii.  

Când nimic nu mai are noimă, unde voi găsi rostul de a exista? Când nu mai ştiu cine sunt, cum voi afla puterea de a merge mai departe? Când tot ce cunoşteam se dovedeşte o iluzie, cum voi şti să mă aşez de partea adevărului şi să fac ce trebuie? Mereu când citesc poveştile unor indivizi pe care Istoria îi surprinde în toată vulnerabilitatea lor, îmi pun aceleaşi întrebări (extrem de grele) şi să-mi imaginez răspunsuri, căi de a acţiona. Şi asta e o funcţie vitală a literaturii pe care autoarea o activează, aceea de a ne pune “în papucii celuilalt”, de a ne ajuta să trăim lucruri imposibile în timp ce citim, de a ne întări cu un dram de înţelepciune în faţa arbitrariului existenţei. Trăind frământările unui personaj fictional(izat), găsim răspunsuri la propriile noastre frământări.

 “Când văd un erou, îmi vine să o iau la fugă.”

Clara Usón focalizează în capitole alternative experienţele individului (Ana Mladic, iubitul Dragan, prietenul Danilo) şi cele ale societăţii şi naţiunii  văzute la scala istoriei (capitolele numite “Galeria cu eroi”) prin care descrie momente şi evenimente cu încărcătură ce acoperă vremuri îndelungate – de la o bătălie între sârbi şi otomani de acum şapte secole, la Sarajevo sub asediu acum trei decenii . Autoarea împrumută vocea cronicarului istoric, schimbă persoana naratorului şi calcă repetat graniţele ficţiunii şi realităţii pentru a-şi pune în scenă opera. Nu mai ştii exact ce e faptă şi ce e imaginaţie – poate şi pentru că istoria războiului din Balcani a învins până şi cele mai distopice ficţiuni.

Răzbate de peste tot scepticismul (cinic, sarcastic uneori) pe care Clara Usón îl resimte faţă de orice mesaj care îşi propune să ne separe în  “noi” şi ei “, care fabrică inamicul văzut mereu în Celălalt, care propune eroi umflaţi din cuvinte şi armate oarbe care îi urmează în neant. Am înţeles înverşunarea asta a scriitoarei când mi-a povestit că, trăindu-şi tinereţea în apogeul mişcării separatiste din Ţara Bascilor, a început să urască naţionalismul care sacrifică vieţi tinere, distruge familii şi desfigurează comunităţi peste tot în lume. Iată deci, de ce vorbesc aşa personajele din Fiica Estului:

“Cu o puşcă în mână le dau clasă acestor lunetişti închipuiţi care se ascund în casele goale din Sarajevo şi la adăpost, fără niciun pericol, trag cu puştile lor cu lunetă în oricine trece pe stradă şi primesc cincizeci de mărci pentru fiecare cadavru. Eu, Darko, am ucis mai mult de o sută de musulmani şi nimeni nu mi-a dat vreo recompensă, nici eu nu am cerut-o. Sunt un patriot adevărat, eu omor gratis!”

“Glorificarea a tot ceea ce era autohton, contemplarea extatică a micului şi neînsemnatului nostru buric au fost ca un virus care s-a răspândit rapid şi a infectat pe toată lumea (…) Era ca în filmele de groază în care, brusc, protagonistul realizează că iubita lui, tatăl ei, mama lui, nepoţelul, blânda lui bunicuţă, bătrânul lui profesor, toţi, fără excepţie, sunt zombi şi el este singurul necontagiat, drept urmare trebuie să fugă cât mai repede, să scape, să se pună la adăpost, dar spre deosebire de eroii filmelor tipice cu zombi, eu nu am luptat cu toate forţele împotriva hoardelor de morţi vii, ci m-am acomodat cât am putut, am devenit simpatic.”

“Evreii nu mă consideră de-al lor pentru că mama este sârboaică, iar iudaismul este matriarhal. Pentru sârbi sunt evreu, pentru că tata era evreu, iar numele meu de familie este evreiesc. Puteam să mă consider bosniac, dar ce fel de bosniac eram eu? Dacă nu eram sârb, croat, musulman sau evreu, nu aveam ce căuta în niciuna din categoriile recunoscute; eram, sunt un ostali, un străin şi aceasta este identitatea cu care mă simt cel mai bine. Străin este cel care se află în trecere şi nu se angajează în nimic, căci nu-l privesc intrigile politice, religioase sau sociale din ţara de reşedinţă, nu se aşteaptă de la el să sărute drapelul sau să cânte, emoţionat, imnul; străinul este din afară, visitator, chiar invitat, până când, deodată, intervine ceva: o criză economică, un conflict politic, care îl transformă în Celălalt, diferitul, duşmanul, vinovatul de toate, suspectat mereu.”

Fiica Estului este, în diferitele sale straturi, un roman de dragoste, o tragedie de familie, dar şi o reflecţie profundă la avertismentele pe care istoria nu încetează să ni le transmită. Un apel profund la umanitate şi o dovadă că literatura mărturiseşte adevărul şi înfăptuieşte dreptatea, vindecând rănile, fie şi cu pagini de carte în loc de bandaje.

Cumpără cartea
	Vezi prețul
	Vezi prețul

Dă-i înainte cu Răsfoiala

Vezi alte articole din categoria Ficţiune istorică

EXCLUSIV Clara Uson: Scriu ca să-i mulțumesc mamei mele, dincolo de moarte. Nimeni nu știe cât de greu a fost pentru mine, pentru familia mea.

TOP Bestsellers cărţi de ficţiune în România în 2024