De la Confiteor de Jaume Cabre, apărută tot la Grupul Editorial Trei, n-am mai citit o carte care să mă încânte așa cum a făcut-o Mereu cu gândul la ea, de Jean Baptiste Andrea. Am avut, pe parcursul lecturii, tentative repetate, excesive, de a transcrie pasaje, imagini fermecătoare din carte, pe care mi le-am refuzat – mulțumindu-mă cu faptul că i le-am împărtășit lui Realdo. Altfel aș fi terminat cartea la anul și la mulți ani. Am transcris în schimb astăzi, pentru tine, la final de recenzie, câteva.
De fiecare dată când cumperi o carte via Răsfoiala, generezi un mic comision care ne ajută să ne continuăm munca. Cu doar un click, spunem împreună lumii că Noi Credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
“Mereu cu gândul la ea”, la Marea iubire
Romanul care a convins juriul Goncourt în 2023 este seducător pe două planuri, cel al intimității și cel al vocației protagonistului ei. Se deschide în sens invers cronologic cu ultima zi din viața sculptorului Mimo (Michelangelo) Vitaliani care, de pe patul morții, ne destăinuie povestea celor două mari iubiri ale sale: Viola și sculptura, deopotrivă arta și obiectele ei care străbat secolele cu frumusețea lor fără seamăn.
Sau să fie mai multe, iubirile lui Mimo? Căci ne scrie și despre iubirea de mamă, despre dorul de nestins de căminul trupului ei, iar în cuvintele lui găsim și iubirea pentru locurile în care își petrece anii cei mai dulci, pentru libertatea irecuperabilă a acelor ani în care începe să devină un om al lumii. Fiecare dintre protagoniștii din Mereu cu gândul la ea își poartă aripile maturizării, Viola la propriu, Mimo la figurat, cu aroganța și convingerea copilăriei, crezând că-i vor înălța deasupra lumii, deasupra faptelor ei nedrepte și oamenilor ei mici.
Din fericire a apărut un fluture. A intrat la Modane și s-a așezat pe geam, între mine și munții care defilau. S-a luptat puțin cu sticla, apoi a renunțat și nu s-a mai clintit. Nu era un fluture frumos, cu splendoarea de culori și de aur pe care le vedeai primăvara. Era doar un fluture mediocru, cenușiu, bătând ușor în albăstrui dacă îl priveai printre gene, o falenă amețită de lumina zilei. Un moment m-am gândit să-l torturez, ca toți puștii de vârsta mea, apoi mi-am dat seama că, dacă mă uitam fix la el, singurul element liniștit dintr-o lume agitată, îmi trecea greața. Fluturele a rămas acolo ore în șir, trimis de o putere prietenă, ca să mă calmeze și probabil atunci am intuit prima dată că nimic nu-i cu adevărat ceea ce pare, că un fluture nu e doar un fluture, ci o poveste întreagă, ceva enorm înghesuit într-un spațiu foarte mic, fapt ce avea să fie confirmat de prima bombă atomică peste câteva decenii și, poate într-o mai mare măsură, de ceea ce eu, pe moarte fiind, las în urmă în subsolul cele mai frumoase abații din țară.
Fiecare dintre aceste iubiri ale sale are locul ei în povestea în care Mimo, deși este “mereu cu gândul la ea”, mărturisește atât de multe alte ipostaze ale creșterii sale – despre calitatea sa de fiu, despre cea de protejat al unei familii bogate, despre cetățenia sa artistică și alegerile ei îndelung disputate și tot așa până ziua sfârșitului și a începutului mărturisirii, ziua în care va lăsa lumii tot ce a fost al său. Dacă viața și întâmplările ei neprevestite de nimeni și nimic îi vor îngădui.
Bătrânul Michelangelo ne duce înapoi în copilăria micului Mimo, unde vom găsi unul dintre cele mai frumoase pasaje ale acestei cărți atât de frumoase. Conștientă de repetiție, nu o evit, pentru că nicio laudă adusă romanului lui Andrea nu e mare.
N-am regăsit niciodată dulceața primăverilor de la Pietra d’Alba, când zorii durau toată ziua.
Pietrele din sat captau acel trandafiriu și îl transmiteau către orice putea să-l reflecte, geamuri, obiecte metalice, particule de mică din aflorimente, izvorul miraculos, chiar și ochii locuitorilor. Și acel trandafiriu se stingea doar când ultimul om adormea, întrucât chiar și la căderea nopții, supraviețuia în privirea îndreptată uneori de un băiat spre o fată, sub lumina felinarelor. A doua zi totul reîncepea. Pietra d’Alba, Piatra zorilor.
Francezul are un simț al proporțiilor strălucit și reușește să scrie un roman de dragoste siropos, astfel încât să nu-l însiropeze prea mult, distrăgându-ți constant atenția cu o descriere plină de splendoare, cu autoironie și umor ori cu pasaje despre meșteșugul pietrei și instantanee din politica vremurilor, despre amestecul vieții statului în vieților celor care trăiesc sub granițele sale și în vecinătatea lor.
“Am nimerit fără să știu în plin futurism. Lumea nu însemna altceva decât viteză, viteză a pașilor, a trenurilor, a gloanțelor, a schimbărilor de noroc sau de alianțe. Însă toți acei oameni, toată acea masă umană cumva se împotrivea vitezei din răsputeri. Corpurile se bucurau, se îmbulzeau vagoane, în tranșee, spre un orizont de sârmă ghimpată. Însă, între două mișcări, între două elanuri, ceva urla vreau să mai trăiesc puțin”.
Te îndrăgostești pe nesimțite de Mimo, care primește din naștere toate condițiile să eșueze și se încăpățânează să nu facă acest lucru, ba mai mult, să cucerească rând pe rând locuri, oameni și culmi pe care destinul, la fel de încăpățânat, i le tot așază înainte. Cu atât mai tare te îndrăgostești cu cât este pitic, deci face parte din clasa ființelor care de regulă scapă din raza privirilor, pe care, în cel mai bun scenariu, le primește ca pe ceva “de sus”, ceva venit de la nivelurile superioare. (Cum reușeste el totuși să crească atât de mare în ochii noștri?)
În seara aceea, în patul meu, la lumina unui felinar, i-am scris maică-mii. Îi scriam în fiecare zi ca să-i povestesc viața mea. Apoi ardeam scrisoarea. Nu-i trimiteam decât una pe lună. Nu voiam să se neliniștească, ea care mă numea “voinicul meu” în primele rânduri ale scrisorilor ei. Își făcea și așa destule griji pentru mine, pentru bani, pentru ce mâncam sau nu mâncam. Fiecare scrisoare de la ea avea un scris diferit fiindcă, la fel ca tata, maică-mea era analfabetă și trebuia să ceară ajutorul cuiva. Potrivit ultimelor vești, părăsise Savoia și plecase în nordul Franței, unde găsise de lucru la o fermă. Proprietarii sunt amabili. O să pot curând să-mi iau vacanță. Eu îi răspundeam: Zio se poartă bine cu mine, strâng bani ca să te aduc aici. Ne mințeam unul pe altul cu dragoste.
Dar Mimo primește, pe lângă toate relele, un îndemn matern și-o determinare deosebită de a îndrăzni acolo unde mulți ar renunța fără măcar să încerce. Cu Viola care nu va fi niciodată a lui cu totul, cu vocația învierii pietrelor, cu sfidarea convențiilor sociale ori politice. Este răzvrătitul suprem ale cărui fapte deschid uși, ambiții, perspective, revoluții.
Mi-a întins mâna și eu am luat-o. Așa, pur și simplu trecând dintr-un singur pas peste abisurile de nepătruns ale convențiilor, peste impedimentele sociale. Viola mi-a întins mâna și eu am luat-o, și chiar în clipa aceea am devenit sculptor. Bineînțeles, nu am fost conștient de schimbare. Însă exact atunci, din palmele noastre unite, în acea cabană de arbuști și de bufnițe, mi-a încolțit intuiția că există ceva de sculptat.
Scenele în care eroul nostru mic și uriaș descrie statuile ratate cărora ar vrea să le redeseneze chipurile, posturile și gesturile, ideile care îl farmecă, cele pe care le sculptează el însuși sunt atât de convingătoare, de vizuale, încât pare greu de crezut că nu sunt transcrieri ale pasiunii proprii, care transformă ființe omenești în legende. Desigur, ne putem imagina că scriitorul a stat de vorbă îndelung cu un sculptor, mai mulți, poate are unul în familie, că a petrecut săptămâni în șir citindu-le memoriile, documentându-se despre tehnici și unelte prin biblioteci, străbătând Luvrul și Galeriile Uffizzi ori că sculptura e una dintre vocațiile sale amânate pentru altă viață. Oricare dintre ele ar fi adevărată – poate toate – Andrea vorbește despre actul creator în sculptură cu atât de multe detalii specifice, cuvinte străine, inventivitate și dragoste încât trezește în orice iubitor de artă un dor irepresibil de a mângâia cu privirea curgerea, durerea, absența pe care imaginația sculptorilor le imprimă celui mai puțin maleabil și primitor material artistic. Un scurt elogiu pentru Brâncuși, cu care imaginarul Michelangelo petrece câteva ore, va sfărâma chiar și inimile de piatră ale cititorilor români și francezi (căci Brincusì e și al lor) care nu cedează așa de ușor.
Nu e de lăsat uitării detaliul că Jean-Baptiste Andrea a lucrat mare parte din viață ca regizor de film și are, față de alți scriitori, exercițiul repetat al creării unui cadru adecvat fiecărei scene, avantajul vastei experiențe într-un domeniu în care imaginea, lumina și întunericul, decorurile, liniștea și sunetele creează încă o poveste, dincolo de cuvinte. Poate acesta e primul motiv pentru care frumusețea acestei cărți cucerește cititorul parcă și mai mult decât istoriile de viață ale personajelor. A nu se citi aici cumva că stilul lui Andrea, un amestec ademenitor de erudiție, autoironie, umor, tandrețe și detașare (de muribund!) n-ar contribui la venirea pe lume a unui roman strălucit. Sunt iar foarte conștientă că voi fi suspectată de exagerări și prea mare adorație, dar puțin îmi pasă, citiți cartea și decideți mai apoi cine a exagerat, anunțați-mă de verdict, în orice caz. Îl face strălucit finalul pe care, evident, n-o să vi-l dezvălui, la fel cum absolut nimic din ce veți citi în carte nu-l anunță, insinuează, pregătește și trădează. Tocmai de aceea are impactul pe care îl are, pentru că tot ce te conduce acolo și primul (falsul) final cataclismic care îl precedă, care te cutremură din toate încheieturile, te devastează, iar apoi te lasă ca după un seism neiertător vorbind singur (da, știam eu că nu se poate termina cu bine, la naiba cu prozele voastre dramatice și personajele moarte din pagina unu și căsătoriile între familii dușmane etc etc), te lasă plin până la refuz de tristețe, gol de orice urmă de speranță, vine de nicăieri …
Gen: Ficțiune
Autor: Jean Baptiste Andrea
Editura: Trei
Colecție Fiction Connection
An apariție: 2024
Editie: Cartonata
Format: 200 x 130 mm
Nr. pagini: 464
| Cumpără cartea | |
 | Vezi prețul |
 | Vezi prețul |
 | Vezi prețul |
 | Vezi prețul (-30%) |
Dă-i înainte cu Răsfoiala
EXCLUSIV Top cele mai bune cărţi ale anului 2024 în Occident
FRAGMENT Mereu cu gândul la ea, Jean – Baptiste Andrea. Roman distins cu Premiul Goncourt 2023.
rasfoiala.com 