Una dintre revelaţiile lecturilor mele din ultimul an a fost cel mai recent roman al Ioanei Stăncescu, Tăcerea vine prima. Am vrut să o cunoaştem pe autoarea care ne oferă imagini rare ale sinelui feminin într-o literatură de atmosferă în care gândurile, senzaţiile şi sentimentele sunt cele care creează acţiunea. Ocazia a venit la ultima ediţie FILIT Iaşi.
Ioana ne-a vorbit cu sinceritate şi umor despre drumul ei spre literatură, despre ce au înţeles bărbaţii din ultima ei carte şi despre cărţile care o inspiră să scrie. Tot ea ne-a oferit poate cel mai onest răspuns la întrebarea legată de cartea pe care ar salva-o de sfârşitul lumii şi ne-a oferit “un gând bun şi o îmbrăţişare mare” pentru un cititor Răsfoiala căruia îi vom dărui volumul Tăcerea vine prima.
De fiecare dată când cumperi o carte via Răsfoiala, generezi un mic comision care ne ajută să ne continuăm munca. Cu doar un click, spunem împreună lumii că Noi Credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
Dorinţa ta de a scrie datează demult, din adolescenţă. Cum s-a produs declicul? Pentru că iată, avem două romane de Ioana Stăncescu în doar trei ani, unul premiat internaţional şi altul care este excelent primit de către cititori.
Povestea este aşa: eu eram în clasa a X-a, la liceul Gheorghe Lazăr, şi acolo era un cenaclu. Şi mie îmi plăcea de un băiat de acolo. Iniţial am crezut că la acel cenaclu te duci să asculţi recenzii. Şi m-am trezit că mi-au spus: săptămâna viitoare debutezi. Şi eu nu aveam nimic scris. Eram atât de îndrăgostită, încât nu mi-am pus problema că trebuie să plec de la cenaclu, ci m-am apucat repede să scriu şi eu ceva. Am scris două poezii şi… s-a lăsat cu nişte aplauze şi m-am trezit într-un an de zile că am publicat nişte poezii, am debutat undeva, parcă la suplimentul pentru tineret la România Literară, o nebunie de genul acesta.
După asta, tatăl meu a murit, eu am decis să dau la facultate la franceză, m-am luat cu studiile, m-am luat cu viaţa, am lăsat-o moartă cu scrisul. Când s-a născut fiica mea, care acum are 19 ani, după doi ani în care existenţa mea se desfăşura într-un perimetru extrem de sufocant – un apartament minuscul şi un parc mic – am simţit că o iau razna şi atunci mi-am făcut un blog. Acum, privind în urmă, cred că am avut o depresie pe atunci, dar nu o depresie post partum, ci o depresie cauzată de faptul că nu mă mai regăseam în propria mea viaţă. Mi se părea că bebeluşul acela mi-a luat viaţa cu totul şi eu am rămas fără nimic.
Aşadar, mi-am făcut un blog, se numeşte aşa-şi-aşa, el mai există şi acum, dar nu am mai scris nimic pe el, l-am abandonat după ce a apărut prima carte. Iniţial am scris acolo chestii despre parenting, dar până la urmă m-am plictisit să dau sfaturi – şi nici nu mi se pare că mi se potriveşte acest rol – şi, cumva, am virat către literatură. La un moment dat, în viaţa mea, am avut un an sabatic, un an în care practic nu am lucrat şi am început să ţin un fel de jurnal. Cam aşa a început povestea primului roman.
De fapt nu era chiar un jurnal, era mai mult despre ceea ce simţeam eu. Îmi place foarte mult să pun “carne” pe ceea ce mă sperie, ca o formă de exorcizare. Mai mult decât atât, fiind fată de actriţă, sunt foarte extrovertită cu propriile mele frici, cu propriile mele sentimente. Nu am subiecte tabu, putem acum să vorbim despre ce vrei tu. Pot eventual să nu răspund, sau să mint, sau să îţi spun pe jumătate realitatea, dar nu am o problemă cu niciun fel de subiect. Şi, deci, m-am trezit că am scris vreo treizeci de pagini, o poveste în care mă gândeam că voi scrie despre mine, dar am ajuns să construiesc o altă lume. Am o prietenă, Mara Wagner, ea însăşi scriitoare, am sunat-o şi i-am spus: Mara, îţi trimit un fişier, citeşte-l şi spune-mi te rog şi mie ce părere ai (noi citindu-ne blogurile, una alteia). Ea m-a sunat şi mi-a spus: măi, Ioana, tu scrii o carte. Iar eu: aoleu, scriu o carte?!
Aşa a început povestea primului roman, dar să ştii, eu scriu foarte greu. Adică, da, văzut din afară e un roman premiat, ş.a.m.d., dar acel roman – a durat patru ani scrierea lui, am scris un prim draft, l-am trimis la edituri. Ţin minte şi acum, m-am dus la un fel de atelier de scriere din cadrul unui târg de carte, o şedinţă gratuită de atelier de scriere cu Florin Iaru. La sfârşitul atelierului, Florin a întrebat dacă avem întrebări. Eu, foarte mândră am zis da, am eu o întrebare, aş vrea să ştiu, dacă avem deja un manuscris, ce facem mai departe cu el? Florin mi-a zis, ai lista cu editurile de la târg, trimite-l.
Şi l-ai trimis la mai multe edituri?
La momentul ăla nu ştiam cum se face, am trimis la toată lumea. Nu mi-a răspuns nimeni, ba da, am primit un singur refuz, în rest nu mi-a răspuns nimeni nimic. Am fost destul de dezamăgită, doar că în toată această perioadă de aşteptare, după vreo şase luni, am reluat la citit romanul şi mi-am dat seama că nici pe mine nu m-a impresionat, nici mie nu îmi plăcea. Şi pentru că am aproape treizeci de ani de presă în spate, m-am gândit, adică mi-am dat seama ce nu era bine, era foarte patetic. Era o scriere din aceea… exact cum nu vrei. O scriere “terapeutică”. Şi am zis nu, e o tâmpenie ce am făcut aici, dar totuşi subiectul continua să mă intereseze, dar nu-mi plăcea cum este scris. Mi-am dat seama că ar trebui să las personajul acela să se poarte natural, chiar dacă într-o manieră cumva condamnabilă, dar să fie natural.
Am rescris romanul, l-am mai lăsat şase luni. Când l-am recitit, era mult mai bine, numai că nu era suficient de bine. Am învăţat multe în acel mic atelier de scriere cu Florin Iaru, chiar am prins nişte idei, deşi n-am avut la dispoziţie decât o oră. Şi abia al treilea draft a fost acceptat de cei de la Editura Trei.
Gen: Ficțiune
Autoare: Ioana Maria Stăncescu
Editura: Trei
Colecția: Autori români
An apariție: 2020
Editie: Necartonată
Format: 200 x 130 mm
Nr. pagini: 304
Literatura ta e foarte personală. Mama şi fiica ta sunt personaje dens reprezentate în ceea ce scrii. Aţi avut discuţii despre cum sunt ele reflectate în cărţile tale?
Absolut deloc. La prima carte nici măcar nu am spus celor din jur că scriu o carte. Familia mea a aflat în momentul în care am semnat contractul. Şi chiar am întrebat-o pe maică-mea, am sunat-o şi i-am spus: mama, o să public o carte, vrei să îţi trimit pdf-ul? Trimite-mi produsul finit, vino cu exemplarul şi cu autograful, mi-a răspuns ea.
Am mare noroc să fim trei generaţii de femei în domenii artistice, şi nu doar asta, dar şi pasionate de asta. Mama mea este actriţă, fiica mea este studentă la regie – şi atunci există o foarte mare înţelegere pentru produsul artistic, la modul că ne certăm, eu şi cu fiică-mea, iar ameninţarea la noi în familie este “o să iau replica asta şi-o s-o pun în următoarea carte”. Şi din momentul ăla devine totul foarte tolerabil.
La prima carte mi-a fost foarte greu, pentru că nu cunoşteam foarte bine cum se scrie, nu făcusem niciodată un curs despre asta, cu excepţia acelui unic atelier de o oră, nu aveam, ca să spun aşa, instrucţiunile de folosire. Scriam şi aveam în cap o voce care îmi spune, măi, dar ce-o să zică mama când o să vadă acolo un cuvânt urât, hai să renunţ la cuvântul ăsta urât, apoi mi-am zis: dar stai puţin, nu vorbesc eu, vorbeşte personajul. La a doua carte am prevenit-o pe mama mea, am sunat-o şi i-am spus: fii atentă, sunt nişte cuvinte licenţioase…Domnul Iaru le acceptă, iar maică-mii îi place foarte mult domnul Iaru.
Există, dincolo de tensiunile dintre ele, un soi de solidaritate de gen spre care tind femeile din literatura ta, o solidaritate a unui fel de suferinţă care se rostogoleşte prin generaţii?
Cred că suferinţele sunt transmisibile în cadrul unor generaţii, indiferent că vorbim de femei sau de bărbaţi. Cred că, de pildă, trauma interzicerii avorturilor în perioada comunistă s-a transmis transgeneraţional, inclusiv la generaţia copiilor noştri. Pentru că, lăsând partea de psihologie, care poate nu este domeniul meu, dar încerc să o iau pe firul logic: dacă eu, ca femeie, mi-am trăit toată sexualitatea de femeie tânără înspăimântată că risc să rămân însărcinată, şi dacă rămân însărcinată poate nu vreau copilul acela, sau poate nu am cu ce să-l cresc, automat dacă voi avea o fiică, o voi educa în funcţie de teama mea. Până la urmă, noi ne creştem copiii nu în funcţie de ceea ce ştim, ci în funcţie de ceea ce ne sperie.
Eu cred că frica este unul dintre lucrurile cele mai puternice în viaţa unui om. Imaginează-ţi scena copilului care iese din casa, iar tu îi spui ai grijă, şi începi să înşiri nu pericolele adevărate, ci ceea ce te sperie pe tine. Aşa că da, cred că teama se transmite transgeneraţional şi mai cred ceva: cred că nu o putem controla. Frica, la fel ca iubirea, iese la suprafaţă indiferent ce faci tu.
Care este mesajul romanului Tăcerea vine prima pentru un cititor bărbat?
Când am scris cartea, nu m-am gândit neapărat ce vreau eu să înţeleagă cititorul din asta. Fac o digresiune: la primul roman am primit un mesaj foarte fain de la un cititor bărbat. Mi-a scris un domn – tind să cred că era un domn mai în vârstă – şi mi-a spus: mulţumesc frumos pentru această carte, în sfârşit am înţeles şi eu ce îmi tot spune nevastă-mea. Mi s-a părut foarte frumos. Cred că pentru cititorul bărbat, pe de o parte aş putea spune că (citind cartea n.r.) ar putea să înţeleagă mai bine femeia, apoi cred că dacă nu caută doar acţiune… (îi va plăcea, n.r.).
Pentru că romanele mele nu sunt romane de acţiune, tocmai de aceea sunt şi uşor de povestit, de pildă: Tăcerea vine prima este despre patru generaţii de femei din vieţile cărora au cam plecat bărbaţii. Şi atunci acţiunea este despre ce gândeşte personajul, nu despre ce face personajul. Dar cred că este o scriitură suficient de acidă şi suficient de ironică şi autoironică, fără patos şi fără emfază, încât merge la orice cititor, nu contează că eşti femeie sau bărbat.
Pot să-ţi spun ce au apreciat bărbaţii la această a doua carte, pentru că am şi prieteni cititori printre ei: au apreciat scenele de sex, pentru ei este interesant, fiindcă în literatură găseşti destul de rar scene de sex văzute din perspectiva unei femei care nu este musai îndrăgostită. În general iubirea domină fizicul, ori pe mine în aceste scene de sex m-a interesant mai mult să descriu cum simte corpul, nu cum simte capul. E o dihotomie între ce simte corpul şi ce simte capul. Şi au mai apreciat umorul, mi-au spus, măi, în sfârşit am râs la cartea asta.
Unii dintre cititorii mei bărbaţi şi-ar fi dorit chiar să vadă mai departe ce se întâmplă cu acea relaţie între cele două personaje. Asta e perspectiva masculină. Mi se pare că cititorul bărbat plasează femeia, sau mai bine zis plasează femeia fericită numai în contextul unei iubiri împlinite. Fie că la mijloc e un bărbat, sau un copil (ca sursă a acestei fericiri, n.r.). Ori cred că e timpul să schimbăm un pic perspectiva asta. Cred că fericirea nu are treabă cu altcineva, indiferent că e vorba de o femeie sau de un bărbat. E vorba, de fapt, de relaţia pe care o avem cu noi. Pe mine nici măcar nu m-a interesat ce se întâmplă mai departe cu Dora şi cu Toma (protagoniştii romanului Tăcerea vine prima, n.r.), deşi i-am dus însă într-un punct în care cititorul – sper eu – să nu fie dezamăgit.
Gen: Ficțiune
Autoare: Ioana Maria Stăncescu
Editura: Trei
Colecția: Autori români
An apariție: 2024
Editie: Necartonată
Format: 200 x 130 mm
Nr. pagini: 224
| Cumpără cartea | |
 | Vezi prețul |
 | Vezi prețul |
 | Vezi prețul |
Ai scriitori pe care îi admiri şi care ţi-au influenţat, poate, stilul?
Am scriitori pe care îi admir, am scriitori pe care îi iubesc, nu pot să spun că mi-au influenţat stilul. Am fost întrebată la un moment dat ce cărţi am citit şi mi-au plăcut foarte mult. Şi mie îmi plac acele cărţi care mă fac să îmi doresc să scriu. Sunt cărţi pe care începi să le citeşti şi e ceva acolo… începi să simţi că îţi vine şi ţie să scrii. Acelea sunt cărţile care îmi plac foarte mult.
Mi-a mai zis cineva că felul meu de a scrie, felul meu de a trata poveştile, îi aduce aminte mai degrabă de literatura franceză feminină din zilele noastre, decât de literatura din România. Nu ştiu dacă este aşa, e drept că eu citesc multă literatură franţuzească, pentru că fac radio în franceză, e de la sine înţeles. Chiar de curând, cu ocazia evenimentului premiului Goncourt la Bucureşti, vorbeam cu scriitoarea franceză Camille Laurens, căreia, printre altele, i-a fost tradus romanul Fată, la editura Univers, o carte ce prezintă o perspectivă foarte interesantă asupra felului în care limbajul este discriminatoriu la adresa femeilor. Bineînţeles, a fost o muncă de Sisif pentru traducătoarea Sînziana Manta, care a trebuit să găsească echivalentul în română al unor jocuri de limbaj al autoarei. Povestind cu Camille Laurens, i-am spus inclusiv despre cartea mea şi am spus că nu e o carte cu prea multă acţiune. Iar ea mi-a spus: într-o carte nu trebuie neapărat să se întâmple lucruri, ci ea trebuie să te facă pe tine să te simţi într-un anumit fel. Şi eu cred că genul ăsta de poveşti îmi plac cel mai mult. Am fost la un curs de scriere creativă cu Simona Antonescu şi ea ne-a întrebat: ce cărţi vă plac mai mult, ce alegeţi, acţiunea sau personajul? Eu cred că mă duc către cărţile personale.
Spuneai că ai scris foarte greu, că a trebuit să te întorci la manuscris de trei ori. Acum ţi-ai format un fel de rutină de scris, ai un program? Cum se împacă programul acesta cu celelalte responsabilităţi?
Of, ca să zic aşa: vai de capul meu! Nu am nicio rutină, sunt absolut haotică, nu reuşesc să mă ţin de un program de scris. Chiar şi dacă am un weekend liber în care îmi propun să scriu, se poate întâmpa să mă trezesc dimineaţa, să stau trei ore la calculator, să scriu o frază, apoi să ies cu prietenele la cinema.
Ce am învăţat cu cele două romane este că scriu greu şi că trebuie să-mi acord timp, până la urmă nu-i o cursă. E posibil ca următorul roman să dureze şase ani, şapte ani. Nici nu contează cât durează, important este să iasă bine la sfârşit. Căci dacă iese după doi ani şi e o prostie… Eu nu cred în scriitorii care scot un roman pe an.
Tehnologia, reţelele sociale, platformele de streaming – toate oferă acum divertisment şi cunoaştere la un click distanţă şi poate asta e o explicaţie a scăderii numărului de cititori de cărţi. Care mai e rostul literaturii într-o lume în care cunoaşterea şi distracţia ne sunt servite mult mai rapid şi fără consum mental prin alte metode?
O să-ţi spun de ce. Când am fost la etapa de selecţie Goncourt de la Bucureşti, această întrebare i-a fost pusă lui Philippe Claudel, preşedintele Academiei, şi el a zis o chestie foarte frumoasă: o carte te provoacă să gândeşti, dar în egală măsură o carte necesită timp. Ori timpul este exact problema pe care o avem cu toate platformele astea, unde reacţia este imediată, iar pentru o carte trebuie să ai timp, e ca o relaţie. Şi a mai spus ceva Claudel: să citeşti înseamnă să te confrunţi într-o manieră pozitivă cu celălalt. Cu celălalt din carte, cu celălalt din spatele cărţii. Cred că afli foarte multe despre tine, citindu-i pe alţii.
Dacă vine Apocalipsa şi ai ocazia să salvezi de la distrugere o carte, o singură carte, care ar fi aceea?
A mea!:) Una singură? Atunci cred că pe ultima aş salva-o.
Ultima întrebare, la care te rog să răspunzi scurt: de ce citeşti?
Citesc din două motive: citesc pentru că vreau să scriu şi fiindcă pentru mine cărţile sunt nu numai sursă de inspiraţie, dar şi şcoală. Adică, citesc ca să fur. Idei, descrieri, citesc cu agenda lângă mine, subliniez, îmi notez de unde am luat ideea, căci altfel trec două luni, îţi reciteşti notiţele şi ai tendinţa să spui, uite ce deştept am fost.
Şi, pentru că sunt o persoană care suferă de anxietate, citesc pentru că lectura îmi dă posibilitatea de a evada din mintea mea, ceea ce e esenţial pentru echilibrul meu mental. Este o formă, nu de terapie, ci de a mă închide în altă lume. Nu pot să trăiesc (numai) în realitate. Mi-e foarte greu să trăiesc doar în capul meu.
Despre Ioana Maria Stăncescu
Ioana Maria Stăncescu s-a născut la Bucureşti, în 1975. A studiat literatura franceză şi este jurnalistă a Radio România Internaţional, secţia franceză.
A debutat în 2020 cu romanul Tot ce i-am promis tatălui meu (nominalizat la categoria debut-proză a Premiilor “Sofia Nădejde” 2021; câştigător la Festival du Premier Roman Chambéry).
Al doilea său roman, Tăcerea vine prima (2024) figurează printre cele mai populare romane ale anului votate în comunitatea Nesemnate.ro
A mai publicat în antologii precum: Singure şi păcătoase (Neverland, 2022) şi Retroversiuni: Blocaje. Antologie de proză scrisă de femei (Paralela 45, 2024)
Dă-i înainte cu Răsfoiala:
RECENZIE Tăcerea vine prima, de Ioana Maria Stăncescu. O cutie de rezonanţă a feminităţii
TOP cărți de vacanță, de citit în iarna lui 2024. Selecție de noutăți din toate genurile.
EXCLUSIV Top cele mai bune cărţi ale anului 2024 în Occident
rasfoiala.com 