Am citit autobiografia actriței Demi Moore, Din suflet, provocată de mărturisirea pe care a făcut-o la Gala Premiilor Golden Globe, după ce a primit trofeul pentru cea mai bună actriță, pentru performanța extraordinară din filmul Substanța (2024). În cazul în care v-a scăpat, Demi a declarat că, în urmă cu foarte mulți ani, un producător i-ar fi spus că nu va fi niciodată mai mult decât o “actriță popcorn”, respectiv genul de actriță distribuită mai degrabă în filme comerciale.
Mulți cinefili s-au întrebat, după ce au văzut filmul, dacă a fost aleasă de regizoarea Coralie Fargeat pentru că, așa cum arată evidențele, a fost obsedată de propriul corp, de frumusețea lui. Se pare că nu. Fargeat a declarat că n-a fost singura, nici prima ei alegere. Dar a fost scris în stele. Hai să vedem, răsfoind memoriile actriței, dacă Demi s-a identificat cu femeia din Substanța, filmul care i-a adus primul premiu din cariera cinematografică de peste patruzeci de ani.
De fiecare dată când cumperi o carte via Răsfoiala, generezi un mic comision care ne ajută să ne continuăm munca. Cu doar un click, spunem împreună lumii că Noi Credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
“Cum e să fii vândută de mama ta pentru 500 de dolari?”
Prima parte din autobiografia lui Demi m-a dezamăgit, pentru că aproape tot ce citeam, inclusiv propoziții anume și frazarea, semăna tulburător cu primele pagini din memoriile lui Matthew Perry (Friends, iubiri și marele lucru teribil). Mesajul esențial era că cititorul este martorul confesiunii unui om care n-ar trebui să mai fie în viață și că “doar o minune” a scăpat-o din ghearele neiertătoare ale morții. Exista, în urmă cu niște ani, o emisiune – documentar care se chema I shouldn’t be alive. Cam așa ceva și cu memoriile starurilor. Pe scurt: tot ce i se putea întâmpla mai rău unui om mi s-a întâmplat chiar mie. Și am fost și bolnav când eram mic. Acum, nu fac aceste observații pentru că nu le resimt ori înțeleg suferința (dimpotrivă), dar trebuie să spun că se “vede” mâna editorilor americani care aplică pe text o rețetă de autobiografie de succes, al cărei mobil este să te prindă în ghearele neiertătoare ale narațiunii. Cel puțin în cazul meu, sentimentul că citesc o poveste deja citită, m-a făcut să privesc cu suspiciune mărturisirile. Cartea lui Demi, scrisă din suflet, pare prelucrată cu multă și constantă grijă pentru propria imagine. Deși nu se ferește să ne povestească cum au rănit-o și dezamăgit-o oamenii apropiați, când vine vorba de propriile greșeli… face economie.
Pentru c-au început să-mi placă spoilerele (mea culpa), fac ce pot să nu scriu decât puține lucruri despre marile (și realele!) păcate ale părinților ei. Durerea de a fi crescut de adulți care nu-ți arată respect, grijă și protecție determină decisiv modul în care-ți vei scrie propria istorie despre sine, iar aici nu mă refer (doar) la autobiografie, ci la povestea lăuntrică, profundă, de viață pe care fiecare își fundamentează credințele despre sine, oameni, viață.
Cum e să fii vândută de propria mamă pentru 500 de dolari?
Sunt cuvintele pe care un bărbat de trei ori mai în vârstă i le-a adresat lui Demi Guynes, fata de cinsprezece ani pe care o violase în urmă cu o săptămână, considerând probabil că răul făcut deja nu era suficient de mare. Și de ce să n-o întrebe cum este să fii vândută de mama ta, dacă fata nu murise imediat după viol și nici nu mersese la poliție?
Chiar așa? De ce nu mersese la poliție? Iată:
Când ești abuzat sexual într-o societate care îți spune permanent că a-ți recunoaște victimizarea te face pe tine suspectă, te face pe tine o mincinoasă și o târfă care merită să i se pună viață la microscop ca s-o vadă toată lumea – ghici ce? Păstrezi secretul. Și, la fel ca în cazul oricărei traume, negarea este o reacție umană naturală. Lucrurile pe care nu le putem suporta, lucrurile care sunt prea înfricoșătoare sau destabilizatoare, sunt suprimate de psihic, până vine ziua în care putem să le confruntăm.
Impresia mea este că, din fraza (pe care violatorul lui Demi a repetat-o ca pe un supliment de tortură post viol și care s-a gravat și agravat în memoria ei ca adevăr semnificativ despre sine) a venit pe lume o femeie aparent adultă care n-a avut nicio obiecție, atunci când i s-a spus din nou, repetat, că este nimic altceva decât un corp pentru care se plătește. Paradoxul acestei suferințe e că există mereu peste timp, peste viață, și o proverbială parte bună a lucrurilor. Partea bună din această poveste tristă despre Demi este că, datorită felului în care se raportează la corpul ei, a fost prima femeie care a făcut fotografii nud gravidă pentru coperta unei reviste, deschizându-ne astfel ochii și mințile asupra frumuseții femeii însărcinate.
Datorită lui Demi, astăzi, când ne uităm la o gravidă, ceea ce vedem nu este un corp obscen şi diform, ci frumuseţea maternităţii. Vedem nu o femeie fragilă, semi-bolnavă, ascunsă în haine largi, eventual consemnată la domiciliu în aşteptarea recuperării corpului social acceptabil, ci o femeie care e stăpâna propriei maternităţi, liberă să umble cu burta şi cu copilul nenăscut pe unde poate şi vrea, chiar şi (“vai de mine, ce rușine”) în public. Desigur nu ne vom face iluzii că Demi le-ar fi schimbat perspectiva conservatorilor (bărbaţi și femei) asupra a ceea ce ei numesc decență*. Ei vor continua să creadă, aşa cum au crezut şi atunci, că Demi e o târfă care ar face orice pentru bani și care vrea să şocheze.
În ce mă priveşte, Demi e o femeie care se bucură că poate lua singură decizii despre destinaţia (imaginii) corpului ei, iar dacă ea vrea să-l vândă unei reviste (aşa cum a făcut mama ei cu ani în urmă, în numele şi fără consimţământul ei, vânzându-l însă unui bărbat), poate face asta – fără să fie judecată ori umilită. Dar nu, staţi un pic, am greşit. Va fi umilită în continuare, pentru că lumea e încă plină de judecători obscuri şi irelevanţi ai decenţei care refuză să priceapă acest simplu adevăr –
Corpul meu, alegerea mea.
Cariera ei profesională, în care nu s-a ferit să se expună, este poate dovada faptului că, după violul care a predestinat-o să se uite la ea însăşi… refuz să pun aici un adjectiv, Demi şi-a folosit vulnerabilitatea corporală cum a crezut şi putut mai bine, respectiv ca pe un posibil atu. Poate, în schimb, s-a pedepsit. Poate s-a îngrădit. Poate s-a proslăvit. Poate le-a făcut pe toate acestea amestecate. Citind cartea, am ajuns să cred că a fost un sex symbol și pentru că așa a ales, nu pentru că circumstanțele și bărbații din industrie nu i-au permis altceva. Tot din carte, reiese că că e o persoană cerebrală și duplicitară, care ţine mereu în mânecă nişte aşi (o formă justificată de supravieţuire a cuiva care fost abuzat şi trădat repetat). Aşadar, dacă cumva n-a avut de ales, dacă a fost considerată de majoritatea doar un alt The Body (porecla modelului Elle MacPhearson), n-o să aflăm niciodată.
Despre faimosul Indecent Proposal (1993), Demi povesteşte cu plăcere şi subliniază că nu s-a simţit agresată sau jenată de stilul neconvenţional al regizorului Adrian Lyne care, în timpul filmărilor, striga la actori obscenităţi, încurajându-i să trăiască clipa, ca un veritabil realizator de filme porno. Dar. Să-ți valorizezi și valorifici corpul (ca pe un produs comercial) nu poate veni decât cu prețul sănătății – fizice și psihice deopotrivă. Iar materia Sănătate este una la care Demi n-a stat bine niciodată (în ciuda aparențelor, ba chiar din cauza lor!), începând cu chiar primii ei ani de viață.
Mă opresc aici cu dezbaterea despre corpul lui Demi, cu concluzia că, deși Coralie Fargeat nu a scris scenariul The Substance special pentru ea (cum speculau unele voci), greu putea fi găsită vreo altă femeie căreia acest film să-i vină ca turnat. Aproape întreaga carieră, Demi s-a maltratat pentru a arăta nu cum așteptau bărbații cu care lucra, ci cum considera ea că ar fi standardul perfecțiunii corpului ei.
Printre rânduri, răzbate însă sugestia autoarei (presupun falsă) că n-ar fi fost nevoie să se zbată ca să aibă succes, că totul i s-a oferit pe tavă, că a luat roluri importante fără audiții și, ce mai, la serviciu treaba a mers strună. Posibil că ideea asta să fie (consoli)dată de reziliența ei deosebită. În mai multe pasaje dezvăluie că, în momente importante sau grele, tactica era să se concentreze pe chestiuni și acțiuni concrete cu care putea să depășească criza / faza respectivă (cum fac să obțin asta?). Nu pare genul de om care se lasă doborât de greutățile vieții indiferent de sursa, natura lor, nici cel care se plânge, ci acela care face tot ce îi stă în putință să se adune repede și să plece mai departe cu fruntea sus. Pe de altă parte, problemele ei cu alcoolul și înfometarea, contrazic ipoteza femeii puternice. A fost puternică cum a putut și când a putut. (Nu cu bărbații, nu cu alcoolul.)
Singurul lucru mărturisit clar despre obstacolele din cariera profesională este că, începând să joace în filme mult mai târziu, a pătruns mai greu în lumea cinematografiei. Și că s-a întâmplat să fie etichetată un produs secundar al celui de-al doilea ei soț, Bruce Willis.
Dacă citești Din suflet ca să afli ce era în sufletul lui Demi în 2019, atunci când a publicat-o, după mulți ani de lucru la carte, probabil vei fi mulțumit, căci subiectul principal este tratat cu minuțiozitate, iar viața ei personală ocupă cel mai mare spațiu. După relația foarte complicată cu mama, în centrul sufletului ei au fost bărbații, începând cu Tom, primul iubit cu care, la șaisprezece ani, a plecat de acasă și terminând cu Ashton, pe care l-a dorit inacceptabil de mult.
Deși cartea este prezentată ca o mărturie despre lupta cu dependența și există în ea fragmente care justifică acest sumar, ea nu mi-a lăsat impresia unei dependente. Am perceput mai degrabă că a trăit unele escapade cu alcoolul, rezolvate destul de repede. Mai mult decât atât, față de Matthew Perry și alte celebrități care au avut probleme groaznice cu drogurile, Demi pare să fi primit la timp un ajutor consistent din partea oamenilor cu care a lucrat și care au susținut-o în scopul și pe parcursul dezintoxicării. Lucru rar și foarte important pentru cariera ei viitoare.
Doar despre cea din urmă cădere (în alcool), petrecută după despărțirea de Ashton Kutcher, mărturisește destul de succint, că i-a afectat puternic familia și viața. Dar și aici, cumva, parcă se aude, din spatele vorbelor înțelepte, o șoaptă: voi sunteți vinovați că eu am greșit. Te debusolează această ambivalență – când pare că și-a înțeles slăbiciunile și greșelile, când ridică un deget acuzator către familia pierdută, la un moment dat: m-ați abandonat! E omenească însă. Demi e o femeie reală, nu un personaj.
Memoriile lui Demi sunt un caleidoscop nefinalizat. Când ai sentimentul că ai reușit în sfârșit să deslușești secvențele, imaginile dispar și rămâi cu senzația că ți-au scăpat detalii importante. De pildă, despre relația cu mama, deși spune de câteva ori că a iertat-o și a făcut pace cu relația lor plină de trădări, nu ne spune dacă / când / cum a confruntat-o referitor la “vânzarea” ei pentru sex.
Apropiindu-mă de finalul cronicii, cred că pot să trag concluzia că, deși se vede influența unui editor, mare parte din carte a fost probabil opera ei. Altfel nu s-ar întrezări adevărurile evidente din unele afirmațiile contradictorii. M-a întristat a fost sforțarea de a încheia aproape-fericit, de dragul aparențelor, mărturia despre o viață încă curs. (Dar înțeleg că cei mai mulți dintre cei care vor fi cumpărat cartea, au cumpărat-o și pentru un final fericit.)
Fără a dezvălui fraza și imaginea de final, cu care Demi vrea să ne asigure de happy-end, pot să vă spun că ea trimite la imaginea unei păsări care, închisă în colivie, predică altor păsări despre libertatea zborului. Dar poate că, opt ani mai târziu, lucrând cu Coralie Fargeat la Substanța, a avut șansa să confrunte întrebări mai dificile. În loc să se justifice în trei sute de pagini, cum s-a preocupat abuziv și nociv de corpul ei, ca să poată avea o carieră, să se întrebe, în liniștea unei întâlniri cu ea însăși, dacă nu cumva s-a preocupat de corpul ei, ca să nu fie obligată să se preocupe de ceva mai Substanțial.
Gen: Memorii
Autoare: Demi Moore
Editura: Rao
Colecția: Memorii
An apariție: 2023
Editie: Necartonata
Format: 200 x 130 mm
Nr. pagini: 288
Dă-i înainte cu Răsfoiala
TOP Cele mai bine vândute cărţi de nonficţiune România 2024
* Femeile și bărbații care numesc și echivalează decența în principal cu ascunderea intimității (corporale, sexuale) sunt egalii scriitoarei Alice Munro, complici ai abuzurilor împotriva femeii. În numele aceleiași decențe, Alice Munro a ignorat întreaga viață abuzurile la care bărbatul pe care-l iubea a supus-o pe fiica ei (e vorba despre tatăl vitreg al fetei). Asta nu poate fi niciodată decență, ci cea mai mare rușine, cea care, odată ieșită la iveală, ni-i arată pe așa-zișii oameni decenți cu chipurile lor reale – monstruoase.
rasfoiala.com 
2 gânduri despre “RECENZIE Autobiografia lui Demi Moore, “Din suflet”. Dar nu din toată inima.”