Ficțiune literară, Dragoste, Memorie

Sper ca Silex, cel mai recent roman al lui George Cornilă, să dispară cât mai repede din librării. La fel să se întâmple cu a doua şi cu a treia ediţie. Cartea, devenită astfel o raritate mult râvnită, să nască o isterie în masă, să devină obiect de colecţie, marfă de contrabandă.

Atât de bun e acest al şaselea roman al lui George Cornilă. O poveste multidimensională a sinelui multiplicat în timp, a identităţii schimbătoare, a pierderii şi regăsirii neîncetate a individului în propriile amintiri (reale şi ficţionale). Un roman erudit – aşa cum citeşti, de pildă, la Cărtărescu sau la Bogdan-Alexandru Stănescu, o enciclopedie a memoriei – cum s-a încumetat să imagineze Gospodinov în Refugiul timpului, dar mai cu seamă o carte atât de umană… cum citeşti doar la George Cornilă. Silex m-a bucurat cu unele dintre cele mai frumoase pagini despre copilărie, prietenie, iubire, paternitate şi condiţia scriitorului – citite în multele cărţi care mi-au trecut prin mână.

Scânteia care aprinde totul

Despre silex, Wikipedia şi Dex online spun aşa: Silex – s.n. varietate de cuarţ microcristalin sau criptocristalin, un subtip de silicolit. În vorbirea populară mai este numit cremene. Societăţile umane primitive au folosit silexul pentru confecţionarea de unelte. Lovit cu obiecte din fier, produce scântei. Lovit cu un amnar, este folosit la aprinderea focului.

În romanul Silex, personajul principal – scriitor-iubit-soţ-tată –  îşi foloseşte metaforic amintirile fragmentate în urma unui accident pentru a aprinde câte o scânteie din care îşi poate recompune memoria. Fiecare nouă scânteie declanşează un flux de reflecţie asupra trecutului, o nouă rescriere a propriei identităţi. But there’s a catch, cum ar spune americanii, e un şpil: amintirile adevărate ale omului se amestecă indiscernabil cu amintirile imaginare ale scriitorului.  Iar imposibilitatea de a discerne între ele este intriga cărţii, după cum la fel de bine poate fi intriga vieţii. Fiindcă mai întâi suntem ceea ce ne amintim, iar apoi – când trecutul devine tot mai mare şi greu, iar viitorul tot mai mic şi firav – suntem ceea ce ne imaginăm despre noi.

“Toate astea mi le amintesc. Cine îmi poate spune că nu s-au întâmplat? Şi cum aş putea să-i cred?”

Nu ai cum să nu-l însoţeşti pe autor în călătoria prin memorie şi să nu-ţi redescoperi / rescrii / reinventezi propria ta copilărie, primele iubiri, prieteniile care au supravieţuit timpului, lumina din ochii femeii alături de care respiri tihna, sau copilul zglobiu, noul vostru univers pe care îl creşteţi, vrăjiţi din prima zi.

Înţesat cu poveşti-în-poveşti, călătorii aproape şi departe, înainte şi înapoi – Silex permite o fluiditate a spaţiului şi a timpului în care te reîntâlneşti cu dublul tău, cu geamănul care a rămas captiv în alt timp, la o altă vârstă, uitându-se la tine cel de acum, prin caleidoscopul înşelător (şi înduioşător) al memoriei.

O să regăseşti atmosfera magică a propriilor locuri natale; o să ciocneşti un pahar cu prietenii ce vor locui mereu într-un colţ preţuit al sufletului tău; o să îţi aminteşti primele iubiri şi apoi pe cea care le-a întrecut în intimitate şi tandreţe pe toate; o să retrăieşti clipele imposibil de replicat când ţi-ai văzut copilul în toate ipostazele care îţi umplu şi acum inima de bucurie. George Cornilă împarte cu tine scânteia care aprinde totul.

Dincolo de literatură, Silex e şi un joc de antrenament al memoriei care te invită să te plimbi prin propriul multiplex al amintirilor – ştiu că mie mi s-a întâmplat să îmi regăsesc amintiri personale, pe care le uitasem, citind, iată, cartea unui autor care îmi era practic necunoscut înainte să fi citit acele pagini. Aşa că romanul are şi o dimensiune “funcţională”, ca să nu zic chiar terapeutică.

Silex – fragmente

Există o altă variantă a acestei recenzii pentru Silex, pe care am abandonat-o pentru că era nepermis de descriptivă. M-am hotărât să nu vă dezvălui (alte) detalii din desfăşurarea cărţii, fiindcă v-aş priva de bucuria propriilor (re)descoperiri, în compania lui George. Voi reda, totuşi câteva fragmente disparate, pe tonuri şi teme diferite, ca mici mostre ce incită la lectură:

“Când voiam să mă simt atotputernic, urcam pe Malul Caprei, de unde puteam vedea întreaga Vale a Oreavului, valea primordială, leagăn al vieţii, unde omul neolitic se aşezase spre a-şi construi colibe din blănuri şi fildeş de mamut şi a ciopli statuete de zeiţe planturoase. Aveam sub ochii mei cele patru sate ale străbunilor, totul miniatural, încremenit, timpul îşi ţinea răsuflarea, iar eu eram un tânăr zeu, privind asupra lumii izvorâte din ţeasta sa.”

“Iernile, zăpada ajungea până la pervaz, ţurţuri cât fildeşii de elefant atârnau de la streşini şi rufele îngheţau pe sârmă, de stăteau pantalonii în picioare de unii singuri, iar noi, copiii, mergeam la săniuş pe Vadul Gârlei, croind cu lopata tuneluri prin troiene. Când mă întorceam, îmbujorat, cu chiciură pe fular şi cu zăpadă-n cizme, îmi încălzeam palmele deasupra plitei din bucătăria de iarnă, pe care sfârâiau mere puse la copt, apoi mă jucam cu pisicile ghemuite în firida sobei. Lemne aveam destule, căci la jumătatea toamnei trecuse pe la noi nea Goruneanu, pădurarul, care avea o singură mână, căci în tinereţe îl muşcase o viperă-de-fâneaţă, iar el nu stătuse pe gânduri, ci apucase toporul şi-şi retezase braţul de la cot, ca să nu se împrăştie veninul în restul corpului. Şcolile erau închise, citeam Fram, ursul polar cu picioarele pe teracota încinsă, iar seara ascultam poveştile femeilor din sat care se adunau la noi ca să frământe cozonaci, să cânte doine şi să spună poveşti despre lupii de odinioară.

Toate lucrurile mărunte pe care mi le amintesc din copilăria de la Urecheşti, fiecare greu ca plumbul, alcătuind un tot gigantic, de masa unei găuri negre supermasive. Imensitatea fabuloasă a unei copilării – toate copilăriile sunt imense, doar par mărunte. Pe lângă copilărie, viaţa de adult e doar o anexă. Toate astea mi le amintesc. Cine îmi poate spune că nu s-au întâmplat? Şi cum aş putea să-i cred?”

“-Prin anii ’30, mi-a zis Abel, un flautist australian a salvat un pui de pasăre-liră, pe care l-a îngrijit până când acesta s-a făcut destul de mare încât să fie eliberat. Pasărea stătea cu el în timpul repetiţiilor şi, încet-încet, i-a învăţat melodiile. Întoarsă în sălbăticie, le-a cântat cu sârg. Alte păsări au imitat-o şi acum, atâtea generaţii mai târziu, piesele flautistului încă mai pot fi auzite în pădurile din New South Wales. Nu-i doar o dovadă că natura imită arta, ci e un cerc închis, noi am învăţat de la păsări, ele au învăţat de la noi. Una dintre puţinele dăţi când am dat ceva la schimb. Cred că asta m-ar bucura mai mult decât orice premiu, dragule, să scriu un poem pe care să-l cânte păsările.”

“…asta e memoria, un târg de vechituri, unele mai valoroase decât altele. Majoritatea însă nu mai sunt de trebuinţă nimănui.”

“Trebuie să rămâi liber cu orice preţ, în viaţă şi în operă. Nu trebuie să laşi ca scrisul tău să devină un stat totalitar, căci acolo trăieşti, de fapt.”

“Eu, făcându-i Evei baloane de săpun. Sărea în toate direcţiile, încercând să le prindă. Şi era soare. Şi râdea. Aceasta este o amintire adevărată, nimeni nu mi-o poate contesta. Dacă ar fi să uit tot ce am trăit în rest, aş vrea să mi se lase măcar acest moment.”

Cumpără cartea
	Vezi prețul
	Vezi prețul
	Vezi prețul
	Vezi prețul

Dă-i înainte cu Răsfoiala

TOP Bestsellers cărţi de ficţiune în România în 2024

Interviu Ioana Maria Stăncescu: “Afli foarte multe despre tine, citindu-i pe alţii.”

Știri “Medusa” de Rita Chirian este Cartea de Poezie a Anului 2024. Câștigătorii Galei Tinerilor Scriitori.