ficţiune, crimă-mister, artă
Mă număr printre fanii Paulei Hawkins, aşa că Ora albastră a intrat pe lista mea de lectură, dar abia de curând am reuşit să o parcurg. După hit-ul absolut Fata din tren (2016), toate celelalte romane ale ei din categoria crimă-mister-thriller au apărut în timp record şi la noi: În ape adânci (2017), Focul mocnit (2021), Unghiul mort (2022) şi recent Ora albastră (2024).
Britanica Paula Hawkins a lucrat o vreme la The New York Times (unde scria articole despre…business), apoi ca jurnalistă freelance pentru câte o publicaţie ici-colo. În 2006, pe când avea 34 de ani, s-a apucat să scrie cărţi de finanţe personale pentru femei, apoi de parenting, apoi romane de dragoste sub pseudonim. Nu i-a prea reuşit, iar un deceniu mai târziu era falită, fără un loc de muncă şi fără perspective. A împrumutat bani de la părinţi pentru o ultimă încercare. A scris Fata din tren în şase luni, cartea s-a vândut în zeci de milioane de exemplare, s-a ecranizat la Hollywood, iar restul e istorie. Marca Paulei Hawkins sunt poveştile în care se petrec lucruri întunecate, violente, care ascund vinovăţii, abuzuri, dependenţe şi o luptă disperată a personajelor pentru adevăr, izbăvire şi libertate.
De fiecare dată când cumperi o carte via Răsfoiala, generezi un mic comision care ne ajută să ne continuăm munca. Cu doar un click, spunem împreună lumii că Noi Credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
Crimă da, mister da, thriller – mai puţin
Nu pot să spun că Ora albastră e un thriller în adevăratul sens al cuvântului. Asta nu înseamnă că te adoarme, dar tensiunea creşte gradual, faptele şi spusele personajelor îţi dau de gândit, începi să investighezi în minte şi să îţi imaginezi ce s-ar fi putut întâmpla, apoi te laşi furat(ă) de peisaje şi atmosfera ce începe să transpară dintre pagini…
Vă propun ca, înainte să deschideţi cartea, să încercaţi să ghiciţi dinainte cam pe la ce pagină o să vă prindeţi “cine-i criminalul”. Fiindcă vă promit că o să vă prindeţi, dacă începeţi să derulaţi investigaţia mentală de care pomeneam mai sus.
Asta i-au reproşat fanii înrăiţi Paulei, că dom’le de ce nu îţi taie răsuflarea fiecare pagină, de ce nu e “thriller sufocant”, că de ce te trezeşti că te-ai oprit din citit şi-ţi fuge mintea hai-hui. Păi uite de-aia, că nu e tocmai thriller. E cu o crimă (sau mai multe, vă las să aflaţi), e cu mistere, dar nu-ţi ridică tensiunea capitol după capitol.
Ce îţi oferă, în schimb, Paula Hawkins în Ora albastră e o scenografie şi o poveste care îndeamnă la reverie şi stimulează imaginaţia. O insulă mareică (adică legată printr-o fâşie de pământ de uscat, o fâşie de pământ care e acoperită de ape la fiecare flux) găzduieşte casa unei artiste celebre şi o mulţime de secrete rămase nelămurite. Vânturile reci ale mării care sparg valuri în coasta scoţiană şi malurile insulei te fac să te zgribuleşti şi să cauţi adăpost. Îl vei găsi, poate, în spatele stâncii care ascunde un pericol neştiut; în cabinetul unei asistente medicale din satul vecin, singura confidentă a celebrei artiste şi singura care ştie adevărul, dar refuză să îl mărturisească. Sau poate în casa impunătoare a negustorilor de artă în care se dezvăluie un soi de triunghi amoros şi interese meschine ce duc, toate, înapoi la casa de pe insulă.
Te vor mira / intriga/ incita fragmentele pe care le descoperi încet-încet: o bucăţică de os (uman?) într-un tablou; fragmente de ceramică ce sugerează un moment de violenţă maximă; cuvinte criptate într-un jurnal pe care toată lumea îl credea pierdut.
Te va urmări, obsesiv, senzaţia asta pe care autoarea reuşeşte să o transmită fără cuvinte: urmează să vină o furtună, şi furtuna aceea e posibil să măture totul. Marea va creşte şi va îneca ultimul drum de acces către lume, va îngropa într-o apocalipsă lichidă orice urmă a adevărului, va trage totul în adâncurile tăcute. Şi de fiecare dată când vei închide cartea înainte să o termini, te vei gândi la toate astea.
Iată-mă, încerc să vă povestesc cum se “simte” Ora albastră fără să vă descriu nimic din acţiunea cărţii. Sper că mi-a reuşit şi v-am făcut curioşi. Nu vă poticniţi în descrierile de pe diverse site-uri, sunt înşelătoare, deschideţi cartea şi pătrundeţi voi înşivă în atmosfera unică creată de Paula Hawkins.
“Nu l-a îmbrăţişat, dar a zâmbit, iar zâmbetul lui s-a întins şi ea a simţit…nu încântare, pentru că ar fi fost prea puţin complicat, ar fi fost mai pur. Ce a simţit a fost mândrie, lipsa ruşinii.
Aşa se simte sfârşitul singurătăţii, şi-a spus ea. Era parcă sfârşitul ostilităţilor: cu lumea, cu ea însăşi. Era ca începutul posibilităţii. Marginile dure ale lumii ei au început să se îmblânzească, graniţa care o despărţea de oricine altcineva a început să se rupă.”
“Dacă încerca să-şi amintească – ceva ce rareori îşi dădea voie – avea o aparenţă de vis, în absurditatea lui. N-avea absolut nicio noimă: mergeau, era o zi frumoasă, au stat pe un deal, s-au uitat la o casă, şi-au mâncat sendvişurile, s-au ţinut de mână, au discutat despre cum e să te dai la fund, s-o iei de la capăt. Apoi era întuneric, vântul bătea printre copaci, marea era furioasă, iar ea era îngheţată, murdară, speriată. Singură. Între aceste două stări de-a fi părea să nu se afle nimic, niciun pod, niciun drum pe istm.
Marea se retrăsese şi erau împreună, marea a crescut şi el era mort.”
Gen: Ficțiune
Autoare: Paula Hawkins
Traducătoare: Alexandra Fusoi
Editura: Trei
Colecția: Fiction Connection
An apariție: 2024
Editie: Necartonată
Format: 200 x 130 mm
Nr. pagini: 352
Dă-i înainte cu Răsfoiala
Interviu Ioana Maria Stăncescu: “Afli foarte multe despre tine, citindu-i pe alţii.”
Top 20 cele mai bune cărţi de limbă spaniolă ale secolului 21
rasfoiala.com 