Ficțiune, realism magic, familie
Pedro Páramo, de Juan Rulfo, precedă mult mai binecunoscutul Veac de singurătate al laureatului Nobel pentru Literatură, iar acesta din urmă i-a recunoscut meritele în prefața uneia dintre edițiile mai recente ale romanului. Gabriel Garcia Marquez, un admirator entuziast al acestei cărți și, la vremea respectivă, un scriitor nu celebru din America Latină, obișnuia să spună că poate recita textul romanului de la început până la sfârșit și înapoi.
De fiecare dată când cumperi o carte via Răsfoiala, generezi un mic comision care ne ajută să ne continuăm munca. Cu doar un click, spunem împreună lumii că Noi Credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
Un personaj în căutarea originilor sale, printre oglinzi mișcătoare
Romanul de debut, scurt și intens, al lui Juan Rulfo îl are protagonist pe tânărul Juan Preciado, un personaj întristat care călătorește spre locul natal al mamei acum pierdute, în mijlocul unui ținut de nicăieri, situat la granița dintre aici și Dincolo. Băiatul este în căutarea tatălui, care nu l-a recunoscut niciodată, faimosul și infamul Pedro Páramo. Cartea te cucerește din primele pagini cu dialoguri minimaliste și pline de miez:
– Să nu-i ceri nimic. Doar ce-i al nostru. Ce avea obligația să-mi dea și nu mi-a dat nicicând. Fă-l să plătească scump uitarea în care ne-a aruncat, fiule.
– Așa am să fac, mamă.
Iată, la vedere, influența lui Rulfo asupra lui Garcia Marquez, scriitor care a preluat mai târziu în literatura sa folosirea contradicțiilor. În proza aparent sumară a lui Rulfo sunt atât de evidente: nu îi ceri nimic… doar tot ce ni se cuvine și ceva în plus. Tehnica, pe care Garcia Marquez a desăvârșit-o, arată nu doar lipsa de consistență și coerență care caracterizează uneori “declarațiile de integritate” ale oamenilor, dar creează umorul savuros atât de necesar pentru a estompa dramatismul scenei – în literatură și dincolo de ea. Iar cititorul se va regăsi, în confortul lecturii, nejudecat de niciun ochi critic, cu propriile contradicții. Cu propriile gânduri și fapte doar aparent ilogice, în esență ilustrări frapante ale vitezei trăirilor noastre, ale emoțiilor copleșitoare care pot trece, în doar o câtime de secundă, de la calm și indiferență la dispreț și revoltă.
Intrarea lui Juan Preciado în satul despre care nu știi ce să crezi, e vis, iluzie sau realitate paralelă, pare că nu se va sfârși fericit. Tânărul umblă pe ulițele care par pustii ca printr-un labirint al unei lumi misterioase. Pleiada de personaje care vin în întâmpinarea rătăcitorului fiu are rolul de a introduce cititorul în lumea vrăjită a (literaturii) Americii de Sud, tărâmul magic în care morții și viii coexistă într-o competiție eternă a repetării și retrăirii greșelilor care le-au adus nefericirea, durerea, moartea. Un purgatoriu pe pământ, o viață după moarte tulburată și tulburătoare pentru viii care apar pe drumul pe care morții se căznesc zadarnic să uite sau întoarcă pe dos greșelile trecutului.
– Și de ce pare totul atât de trist?
– Vremurile-s de vină, domnule.
Călătoria lui Juan este o călătorie a doliului după mamă, a dorului de ea, impregnată de tristețea despărțirii implacabile și împinsă de speranța recuperării amintirilor împărtășite, prin crearea unor noi legături (supranaturale) cu locul din care se trage și, speră el, desăvârșită de întâlnirea cu tatăl neștiut. Acel bărbat de departe care, întreaga sa viață, a fost doar un fragment de imaginație, îmbrăcat în ranchiuna femeii trădate. Mama. Pe care Juan o duce acum (în spirit) înapoi acasă, să-și încheie socotelile cu vii și morții. Și ea. Și el.
Eu vin aici în locul ei. Cu ochii cu care a privit, căci mi i-a dat ca să văd: Acolo, trecând de portul Los Colimotes, e priveliștea foarte frumoasă a câmpiei verzi, ușor îngălbenită de porumbul copt. De acolo se zărește Comala albind pământul, luminându-l la vreme de noapte. Glasul îi era tainic, aproape stins, ca și cum vorbea pentru sine. Mama.
O sumă de tălmăciri ale apropiaților lui Pedro Páramo – vechilul fermei, Fulgor, părintele Rentería, mama lui Juan Preciado, Dolores, Eduviges, Damiana, Susana, femei pierdute, folosite, regăsite, bărbați fără chip la care Pedro are datorii imposibil de plătit și morții de mâna (acoliților) lui – se întretaie cu povestea venirii pe lume a nedoritului Juan, aflat în căutarea unui loc al împăcării, care străbate anevoie ulițele bântuite de spectre aflate în căutarea aceluiași loc iluzoriu. Poate cineva o să se îndure să i-l povestească, dezvăluie, arate pe îndelete pe bărbatul din care și la care vine cu speranța întemeierii unei vieți noi. Se vor îndura, însă, ca în orice călătorie cumsecade, tatăl căutat nu va fi tatăl visat.
Ce veți găsi în cartea lui Juan Rulfo e un tip de literatură neasemuită, care stupefiază (în sensul bun), care te strunește, te obligă să stai deasupra cuvintelor care frapează, să le sondezi, să le asimilezi mai bine. E un stil hipnotizant, cu comparații și metafore năucitoare, pe care îl veți regăsi sau mai bine zis întrezări pe Gabriel Garcia Marquez. Dar ucenicul creatorului lui Páramo nu a pastișat literatura acestuia, ci a preluat și impregnat cu “acel ceva” unele elemente stilistice și altele care țin de imaginar, de miturile și poveștile din vechime ale Americii de Sud.
Apa picura din olane, făcând gaură în nisipul din ogradă. Suna: pic, pic și apoi iar pic, în mijlocul unei frunze de dafin care se învârtea, ricoșând într-o fisură dintre cărămizi. Furtuna se domolise. Vântul clintea din vreme în vreme crengile unui granado, scuturând în ploaie deasă picături strălucitoare care se imprimau pe țărână și apoi se topeau în ea. Ghemuite ca-n somn, găinile își scuturau brusc aripile și o luau spre ogradă, ciugulind grăbite râmele pe care ploaia le scosese la lumină. De cum se risipiseră norii, soarele făcea pietrele să lucească, irizând totul în culori, bea apa din pământ, se juca cu văzduhul, dând strălucire frunzelor care jucau în vânt.
| PROMOȚIILE ZILEI | |
 | Târg de Crăciun |
 | -15% EXTRA la 1000 de titluri |
 | Black Days |
 | În ajutorul lui Moș Nicolae – 77% reduceri |
 | 3+1 Chrismas Spice & everything nice |
 | Târgul ofertelor online |
 | Nou roman de Narine Abgarian |
Oricât de mult ai vrea, este imposibil să povestești satisfăcător despre romanul Pedro Páramo (poate de aceea Garcia Marquez l-a învățat pe de rost!), pentru că poveștile se petrec cel mai mult în planul celor care nu mai sunt, decât în lumea reală, care fuge de lângă tine în fiecare clipă ca imaginile dintr-o cameră cu zeci de oglinzi mincinoase. Ai nevoie de un efort susținut de atenție la ce se petrece cu planurile narative. Este prima oară când găsesc într-o carte publicată în al treilea deceniu a noului mileniu un tabel explicativ. Nu e vorba de obișnuita notă de subsol sau bibliografia în care ți se explică ceva din context sau se lămurește un termen. Ci de comentarii complexe cum ni se dictau la școală: aici autorul vrea să arate cutare lucru, această figură de stil semnifică x, criticii sunt de părere că etc. Toate acestea nu înseamnă că veți citi cu greutate romanul, dimpotrivă. Veți aluneca în el ca într-un vis, fascinați de fiecare scenă, de fiecare personaj, de fiecare imagine pe care o întâlniți. Pentru că Rulfo era zgârcit și prețios. Avea un talent magistral de a sădi în foarte puține cuvinte imagini și stări complexe.
Dimineața mi-a stins amintirile.
Drumul suia și cobora: Suie sau coboară, după cum te duci sau vii. De te duci, suie; de vii, coboară.
Apa curgea fără răgaz, torențial, cu bășici fără șir.
– Săptămâna viitoare te duci la Aldrete. Îi spui să pună gardul la loc. A intrat pe terenurile de la Media Luna.
– A măsurat bine. Știu sigur.
– Păi, zi-i că a greșit. C-a socotit prost. La nevoie, dărâmă gardurile.
– Și legile?
– Ce legi, Fulgor? De acum înainte, legea o facem noi.
Despre fiecare carte pe care o citim se spune că este o întâlnire cu o lume nouă. În cazul romanului Pedro Páramo, lumea nu e doar nouă, ci și uimitoare prin fiecare particularitate a narațiunii – frazare, stil minimalist, perspectiva profund intimă (pare ca naratorul vorbește despre oameni, viață și moarte din cele mai adânci crevase), relațiile fragile dintre personaje și realitate. Nu e o lume străină de noi, cititorii, ci adesea explorată prin romanele și povestirile altor autori hispanici și sud-americani. Nu o vom găsi însă nicăieri în forma șlefuită ireproșabil pe care i-o dă bijutierul Rulfo.
Satul nostru e plin de ecouri. Par ascunse în golurile din pereți sau sub pietre. Când mergi simți că îți calcă pe urme. Auzi trosnete. Hohote. Unele foarte bătrâne, parcă ostenite de atâta râs. Și voci tocite de mult ce au fost folosite. Toate se aud. Cred c-o veni și ziua când sunetele astea s-or stinge.
Așa îmi spunea Damiana, în timp ce străbăteam satul.
Lumea creată sau recreată de Juan Rulfo în Pedro Páramo este una primordială și marginală, încremenită în trecut, măcinată de violente conflicte civile între băștinași, condusă de stăpâni de pământuri autodeclarați. Indivizi aroganți și lipsiți de morală care profită de vulnerabilitatea și de naivitatea celorlalți, pentru a acumula avere și putere, reafirmând neîncetat o perspectivă machistă asupra femeii și rolului ei în familie (ușurător – reproducător). Femeile există ca să servească (bărbații). Este o lume în care răul triumfă adesea mai sonor decât binele, în care personajele proeminente și admirate sunt bărbați barbari care domină tot ce e viu, vegetal, animal ori omenesc, fără a-și pune vreo clipă la îndoială legitimitatea propriilor fapte.
În viață, dar nu în moarte:
Pământul ruinat îi stătea pustiu în față. Căldura îi încingea trupul. Ochii abia i se mișcau, săreau de la o amintire la alta, ștergând prezentul. Brusc i se oprea inima și părea că se opresc și timpul și aerul vieții.
Măcar de n-ar mai fi altă noapte, se gândea.
Căci îi era frică de nopțile care îl burdușeau cu strigoii întunericului. Să stea închis cu strigoii lui. De asta îi era teamă.
Știu că peste câteva ore Abundio va veni cu mâinile însângerate să-mi ceară ajutorul pe care i l-am refuzat. Și n-am să mai am mâni, ca să-mi acopăr ochii și să nu-l văd. Va trebui să-l aud, până când vocea i se va stinge odată cu ziua, până când vocea îi va muri.
Gen: Ficțiune
Autor Juan Rulfo
Traducător: Ileana Scipione
Editura: Curtea Veche Publishing
Colecția: Byblos
An apariție: 2022
Editie: Necartonata
Format: 200 x 130 mm
Nr. pagini: 164
| Cumpără cartea | |
| Vezi prețul |
| Vezi prețul (-40%) |
 | Vezi prețul |
 | Vezi prețul |
| Vezi prețul |
Dă-i înainte cu Răsfoiala
RECENZIE “Ne vedem în august”, Gabriel Garcia Marquez
rasfoiala.com 