Ficţiune, proză scurtă, povestiri iniţiatice
Pe cine iubeşti mai mult?, debutul în volum al Mihaelei Buruiană (da, chiar ea, traducătoarea atâtor cărţi faine ce ne-au trecut prin mâini) e o colecţie de povestiri care te uimesc cu vâltoarea de emoţii şi trăiri ce răscolesc amintirile cititorului. Acele amintiri ale vremurilor copilăriei spre care ne întoarcem, tot mai melancolici, pe măsură ce trec anii. Acele amintiri ale tinereţii în care am ales drumurile vieţii, acele vremuri în care am hotărât (sau ne-am zbătut, sau am refuzat) să devenim “oameni mari”. Acele amintiri ce umplu desaga fiecăruia cu lucruşoare frumoase, cu bucurii, cu pierderi, cu regăsiri şi cu inevitabilele regrete.
Mihaela mijloceşte întâlnirea cititorilor cu ei înşişi în cartea ei cu proze mici ce vorbesc despre lucruri mari. M-am oprit adesea din lectură ca să rememorez amintiri proprii, să retrăiesc evenimente ascunse în intimitatea sufletului, să mă redescopăr pe mine. Lucrul acesta se va întâmpla, probabil, cu oricine citeşte povestirile, căci sunt în ele atâtea detalii familiare, atâtea trăiri împărtăşite cu care inevitabil rezonezi.
De fiecare dată când cumperi o carte via Răsfoiala, generezi un mic comision care ne ajută să ne continuăm munca. Cu doar un click, spunem împreună lumii că Noi Credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
Candoare, fără prejudecată
Pe cine iubeşti mai mult? a circulat o vară, o toamnă şi o iarnă între apartamentul nostru din oraş, căsuţa de la ţară şi înapoi. Cartea a dobândit parcă o voinţă proprie şi s-a ascuns o vreme, am rătăcit-o şi n-o mai găseam în niciuna dintre cele două biblioteci, încât au trecut trei anotimpuri peste lectura mea. La fel, poveştile din ea te poartă în tihna satului şi înapoi în febra metropolei, oferindu-ţi de fiecare dată un prilej să-ţi reaminteşti cine ai fost, ce locuri te-au locuit, cu ce oameni te-ai întovărăşit.
Am trăit deci, citind, şi la propriu şi la figurat: tihna vieţii la ţară, cu natura pe care o respiri în toţi porii; după-amiezile de la oraş, când în spatele blocului se naşte un microunivers familiar; greutăţile şi încremenirile sufleteşti şi mentale ale lumii satului; tăvălugul şi luminile orbitoare ale metropolei; vorba molcomă, palma grea, îmbrăţişarea grăbită, râsul tineresc, iubirea fierbinte, despărţirea friguroasă.
M-aş fi aşteptat, de la cineva care e traducător literar profesionist, la un stil foarte studiat, îmi imaginam că după ce rescrii atâtea cărţi în propria limbă te contaminezi cumva de frazarea preferată, iei cu împrumut (din) vocile care ţi-au plăcut. Mihaela Buruiană reuşeşte însă să se facă auzită prin propriul stil, să transmită candoare autentică. Vocea ei nu judecă, nu împovărează cu sentinţe, nu urcă strident. Ci, în cuvinte aproape şoptite, reţinut, melancolic, te face să simţi şi să vezi:
“Cunoaşte drumul ca în palmă, dar pe jos e alunecos, iar lumina, slabă. Un picior îi fuge pe gheaţă şi bărbatul zdrobeşte o înjurătură între dinţi. Paul îl cuprinde cu dreapta de mijloc, iar umărul stâng i se lasă sub braţul greu. Nu îi e de cine ştie ce ajutor – dacă ar fi să alunece Ticu, l-ar strivi sub el – , dar măcar încearcă. Şi mai e ceva. Astea sunt singurele momente în care stau aproape îmbrăţişaţi; în care, preţ de câteva minute, câteva zeci de metri, îi simte căldura, îi atinge bătăturile din palmă, îi poate privi în voie barba ţepoasă, îi ascultă respiraţia greoaie, regulate. Nu are un nume pentru starea asta, ştie numai că teama şi supărarea de mai devreme s-au topit şi că, dacă acum l-ar întreba cineva “Pe cine iubeşti mai mult?”, parcă s-ar codi un pic.
Păşesc încet, cu zăpada scârţâind sub tălpi, cu întunericul cerului cuprinzându-i treptat, până când din ei mai rămân doar două siluete sumbre, una înaltă şi lată, alta mică şi subţire. Mai sunt trei case, două, una. Urcă poticnit drumeagul, intră în curte şi în urma lor poarta se închide cu un zdrăngănit. Fulgii cad iar muţi. Dincolo de fereastra luminată gălbui se mai aud o vreme voci şi clinchet de linguri, apoi se lasă, pe rând, tăcerea, întunericul, uitarea.”
N-ai nicio scuză
Fragmentul de mai sus e citat din povestirea “Umbre”, în care un băiat e trimis la cârciuma din sat să-l aducă acasă pe tatăl beţiv, mânios, distant. Frământările şi suferinţa unui copil, speranţele lui nerostite de a se apropia de tatăl său – sunt prezentate în cuvinte simple, de observator ce respectă intimitatea personajelor sale. E doar o mostră din povestirile care mi-au plăcut atât de mult pentru ritmul cumpătat, respiraţiile dintre rânduri şi imaginile care mi-au declanşat propriul flux al conştiinţei.
Autoarea îţi permite să trăieşti tu însuţi/ însăţi toate scenele în care te regăseşti. Şi pe cele fericite, şi pe cele triste. Abuzul, singurătatea, bucuria candidă, jocurile (de copii şi de adulţi), testele de maturitate, fricile mici şi mari, indeciziile, răzgândirile – toate astea răzbat din paginile cărţii şi te îndeamnă să le primeşti şi să le descifrezi cu sufletul.
Genul acesta de literatură, pe care îl mai întâlnim la câţiva dintre scriitorii noştri tineri, propune teme universale, experienţe şi trăiri care ne unesc în familiarul (literar şi fizic) al timpurilor noastre. E genul de literatură din acele cărţi pe care le-aş încadra la categoria inventată de mine – “n-ai nicio scuză”. Fiindcă nu-ţi trebuie anvergura unui cititor versat, pretenţiile unui literat ca să te bucuri de aceste poveşti şi romane. Nu trebuie să te înarmezi cu răbdare şi cu un dicţionar ca să le citeşti. Ele grăiesc pe limba copilului care ai fost, a adolescentului nesigur pe care l-ai uitat, al omului matur la care te uiţi uneori, în oglindă, ca la un străin. Şi-ţi dăruiesc, de fapt, un timp cu tine, pentru tine.
Gen: Ficțiune
Autoare: Mihaela Buruiană
Editura: Nemira
Colecția: n’autor
An apariție: 2023
Editie: Necartonata
Format: 200 x 130 mm
Nr. pagini: 232
Dă-i înainte cu Răsfoiala
TOP Bestsellers cărţi de ficţiune în România în 2024
ANIVERSARE Matei Vişniec: “Sunt omul care îşi are rădăcinile în România şi aripile în Franţa.”
Recenzie Silex, de George Cornilă. Scânteia care aprinde totul.
rasfoiala.com 
Un gând despre “RECENZIE Pe cine iubeşti mai mult?, de Mihaela Buruiană. Darul întâlnirii cititorilor cu ei înşişi.”