Răsfoiala are bucuria de a vă prezenta un fragment din Inimă neagră, de Silvia Avallone, roman proaspăt publicat de Editura Nemira. După o experiență intensă și inedită în care scriitoarea italiană s-a familiarizat cu lumea tinerilor deținuți din Bologna, s-a născut acest roman care abordează cu mult curaj și cu delicatețe deosebită teme sociale actuale.
De fiecare dată când cumperi o carte via Răsfoiala, generezi un mic comision care ne ajută să ne continuăm munca. Cu doar un click, spunem împreună lumii că Noi Credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
Fragment din “Inimă neagră”, de Silvia Avallone
Așa că am condus agale pe drumul abandonat, încetinind la fiecare serpentină mai abruptă, dintre munți. Asfaltul mâncat de toate zăpezile căzute de-a lungul anilor, barierele de protecție deformate, panourile șterse, pentru că în zonă nu existase niciodată vreo lucrare de întreținere.
Când am ajuns la răscruce, am luat-o la dreapta. Îmi înghețase spatele. Din acel punct se terminau cătunele, fermele izolate și începeau munții cei goi. M-am adâncit în ei, amintindu-mi fiecare pas, fiecare râpă, nu cu memoria: cu mușchii și cu nervii.
Da, acceptasem. Că Emilia nu-mi fusese de folos pentru a mă căsători, a-mi întemeia o familie, a fi asemenea părinților mei. Ci pentru a reface această călătorie.
Când am ajuns, am oprit Seat-ul în centrul parcării pustii.
Îmi luase patruzeci de minute. Am calculat că aveam la dispoziție un sfert de oră, nu mai mult, pentru că după, voiam să merg să-l iau pe Martino de la școală și să-i pregătesc prânzul.
Am deschis portiera, am înfipt ambele picioare-n pământ. Am privit golul în ochi.
Hotelurile, restaurantele, casele de vacanță cu două etaje, cu balcoanele lor drăgălașe din lemn, acum de un alb scorojit, invadate de mucegai. Multe dintre ele fuseseră construite prin anii ᾿60, însă valoarea lor scăzuse dramatic după masacru. Apoi, mai sus, telecabinele, crestele impracticabile, pădurile de pini. În fine, dominând micul sat uitat de lume, telefericul care ducea spre muntele Stella.
Totul era acolo.
Prăfuit, închis, inaccesibil.
Şi parcă mai mic, m-am gândit eu.
Am lăsat mașina descuiată, cheile în contact, telefonul mobil pe scaun și m-am îndreptat singur, fără formalități, spre pajiștile presărate cu șofran. Mi-am ridicat privirea și am zărit telecabinele care supraviețuiseră, încă atârnate de cer, ruginite, cu geamurile opace sau sparte, cuiburi de păsări pe scaune. Nu mi-au provocat nici groază, nici teamă. Doar o fărâmă de milă și de tandrețe.
Muntele Stella devenise de neatins dacă nu mergeai pe jos, dacă nu erai dintre puținii care aveau forța să o facă. Lacul său glaciar de pe culme devenise din nou un mister, ca la începuturi.
M-am oprit sub stâlpii telecabinei dezafectate pentru totdeauna de sigiliile sechestrului. Am tras adânc în piept aerul irizat de lumină, parfumul de primule, viața care se pregătea să răsară din pământ […]. Pentru că tot răul din lume nu putea face nimic împotriva unei mici pietre prețioase încăpățânate, împotriva voinței sale mărunte, dar tenace.
Mi-am deschis buzele și am șoptit: „Fir-ar a dracu’ de viață!“
Apoi, mai tare: „Fir-ar a dracu’ de viață! Eu încă trăiesc!“
[…]
M-am lăsat să alunec, alergând pe panta blândă a muntelui, cu brațele larg deschise, asemenea copilului de unsprezece ani care fusesem. Iarba era umedă și moale: era nouă. Parfumată cu șofran galben pastel și primule roz și albastre. Acesta era raiul, m-am surprins gândindu-mă. Râzând de cât de paradoxală era viața. Împiedicându-mă de o piatră și rostogolindu-mă, cu tulpinile și polenul plantelor care îmi intrau în gură, în nas, în păr. Terminând cursa la rădăcina unui fag.
M-am ridicat din nou, ud fleașcă, stupefiat. Ca și cum tocmai mă născusem.
M-am curățat cât am putut de bine și am urcat repede pe pajiște, spre parcare: aveam pe cineva de care trebuia să am grijă acum, care nu făcea parte din trecutul meu.
Gen: Ficțiune
Autoare: Silvia Avallone
Traducătoare Irina Pricop
Editura: Nemira
Colecția: Nemira Fiction
An apariție: 2025
Editie: Necartonata
Format: 200 x 130 mm
Nr. pagini: 336
Despre autoare
SILVIA AVALLONE s-a născut la Biella, în 1984. A scris o culegere de poezii, Il libro dei vent’anni, și patru romane: Acciaio (câștigător al premiului Campiello Opera Prima și finalist al premiului Strega, adaptat într-un film cu Michele Riondino și Vittoria Puccini în rolurile principale și pus în scenă de compania de teatru elvețiană L’outil de la ressemblance), Marina Bellezza, Da dove la vita è perfetta și Un’amicizia (O prietenie). Autoarea scrie articole pentru publicațiile Corriere della Sera, La lettura și 7. Cărțile sale au fost traduse și publicate în 25 de țări.
Dă-i înainte cu Răsfoiala
Top 7 cărți despre noi începuturi și vieți recâștigate
ÎN PREGĂTIRE Memoriile lui Anthony Hopkins WE DID OK, KID, vor fi publicate peste câteva luni
8 MARTIE Răsfoiala celebrează scriitoarele contemporane din România
rasfoiala.com 
Un gând despre “FRAGMENT Inimă neagră, de Silvia Avallone”