La invitația editurii Nemira, care lansează astăzi, 18 martie 2025, Răsăritul în ziua extragerii, noul prequel al seriei Jocurile Foamei de Suzanne Collins, Răsfoiala are privilegiul și bucuria să fie singura publicație românească care prezintă astăzi, în exclusivitate, cronica mult așteptatului roman.

Nu este o întâmplare, ci o conspirație venită probabil direct din Panem. La începutul anului, le povesteam prietenilor noștri pe Facebook, cum m-au găsit Jocurile Foamei, în 2008. A venit peste mine, tot înaintea lansării cărții, pe email, un fragment din roman, pe care l-am citit uimită, căci era prima experiență de acest fel. M-a arestat. Nu pot să vă spun în ce stare de surescitare am fost până au apărut cărțile – pe care, cum altfel?, le-am devorat. Exact la fel m-a găsit acest prequel nou, ani mai târziu. Ca pe un Cititor Ideal. Dacă și tu ai stat ca pe ace, mergi înainte cu îndrăzneală de Învingător, căci vei găsi în Răsăritul în ziua extragerii aceleași trăiri intense și plăcerea lecturii de la începuturile Jocurilor Foamei.

May the odds be ever in your favour!

De ce crezi că soarele va răsări și mâine?

Jocurile Foamei, de Suzanne Collins, ocupă un loc fruntaș în topul celor mai citite distopii din toate timpurile și, cum am mărturisit deja, în inima mea de cititor. Asta a determinat un paradox în receptarea romanului Răsăritul în ziua extragerii și în substanța acestei cronici. Nu mă voi putea abține să laud cartea, dar nici nu pot s-o iert că m-a rănit. Înainte de a face un scurt și lipsit de spoilere rezumat, uite ce a declarat scriitoarea despre tema cărții:

M-am lăsat inspirată de ideea lui David Hume cu privire la „supunerea implicită” și, așa cum spunea el, de „ușurința cu care mulțimea este guvernată de câțiva”. Povestea a oferit, de asemenea, oportunitatea unei analize mai profunde în privința utilizării propagandei și a puterii celor care controlează narativul. 

Întrebarea „Ce este și ce nu este real?” mi se pare tot mai presantă în fiecare zi.

Cartea începe cu un motto din filosofia lui Hume, care frapează prin inedit și configurează limitele în care personajele își construiesc destinele, își planifică și duc la bun sfârșit intențiile.

Că soarele nu va răsări și mâine este o propoziție la fel de inteligibilă și
cu nimic mai contradictorie decât afirmația că va răsări.

Este un îndemn la meditație către cititorii ale căror vieți sunt afectate de condiții grele care par insurmontabile de a-și reconsidera perspectiva. Este misiunea nobilă a literaturii distopice de a disloca din mentalitatea colectivă prejudecăți instaurate de tirani cu scopul de a controla. Ideile sunt reflectate și repetate în roman, prin cântece și versuri culese din literatura universală sau create pentru Jocurile Foamei:

Floare de lângă picioarele mele,
Ce-n lan de porumb crești, îndrăzneață,
Combina-i aici, pleacă-ți capul,
Capul apleacă,
Capul apleacă,
Combina-i aici, pleacă-ți capul,
Ca să mai vezi înc-o dimineață.

Ce se întâmplă în “Răsăritul în ziua extragerii”?

Ne aflăm în ajunul Jubileului Pacificării. La împlinirea a cincizeci de ani de la finele războiului care a zguduit ținutul Panem, Capitoliul cere ca Districtele să trimită de două ori mai mulți tineri, ca Tributuri, pentru Jocul care le va aduce tuturor moartea – mai puțin unicului Învingător. Cel care dezvăluie ce se petrece în culisele Jocurilor, acolo unde mulțimea nu poate vedea sau pătrunde, este Haymitch Abernathy, băiatul care peste ani va deveni mentorul jucătorilor din Districtul 12. Până atunci însă, el decide să se arunce în Arenă de bunăvoie, nu doar ca să joace, cât să dejoace mașinăria infernală și planurile celor care conduc de jumătate de veac Jocurile Foamei.

Nu pot intra în analiza romanului fără să v-o prezint pe Lenore Dove, iubita lui Haymitch al cărei nume va face orice iubitor de poezie să se gândească instantaneu la rima și umbra lui… Nevermore. O dată cu apariția Lenorei, realizez că se poate ca această carte din Jocurilor Foamei să-mi placă mai tare decât primele, pentru că… Cine și-ar numi personajul Lenore Dove, dacă n-ar vrea să aducă un omagiu unuia dintre cele mai faimoase poeme narative din literatura lumii, Corbul de Edgar Allan Poe? Dacă nu-l cunoașteți, vă îndemn s-o faceți, înainte de a citi romanul, căci sunt strâns legate. Poezia lui Poe a căpătat faimă și popularitate datorită muzicalității ei, te bântuie la fel ca personajele ei – Lenore și Nevermore. Iar fanii Jocurilor Foamei știu deja, din primele volume, că păsările și cântecele au o importanță aparte în poveste, sunt personaje distincte care conduc uneori acțiunea.

Și apropo de acțiune, iată tot ce-mi mai permit să dezvălui din carte: urmează o ediție plină de cruzime și de tensiune a Jocurilor, cu o Arenă la fel de malefică precum Creatorii de Joc, din care nu lipsesc personajele consacrate: Snow, Plutarch, Effie, Flickerman și alții – iar către final Katniss și Peeta. Un element nou în roman este insistența pe diferența dintre realitate și reflectarea ei în mass-media și pe instrumentele propagandei care ne alterează percepția. Collins le contrapune inclusiv prin redarea faptelor urmată de descrierea punctuală a imaginilor contrafăcute, difuzate la TV (inclusiv cele despre care se spusese că sunt “în direct”)*.

M-am întrebat, în timp ce citeam, care sunt ingredientele succesului nebun al seriei. Am găsit mai multe explicații, dintre care cred că cel mai important este că Jocurile Foamei răspund unor nevoi ale umanității din ce în ce mai presante, cum sunt:

Nevoia de minimă decență

Jocurile Foamei – toate cărțile, inclusiv cea mai nouă – sunt construite în jurul unor personaje ale căror valori sunt diametral opuse. În tabăra celor buni îi avem pe locuitorii din Districtul 12, oameni decenți care-și văd liniștiți de treburile și viețile lor, muncesc, se bucură cu puțin, se respectă și ajută reciproc. În tabăra de la Capitoliu sunt Snow și acoliții (minus câțiva trădători) a căror caracteristică hiperbolizată este Indecența. Începând cu ținutele, cuvintele și faptele lor și terminând cu torturile orchestrate în Arenă, tot ce ține de regimul politic e lipsit de decență, de bun gust / simț, revoltător. La fel cum sunt transmisiunile și emisiunile despre Jocuri, aranjate din regie, pe ecranele televizoarelor.

Sună cunoscut? Mai știți alte ecrane – din viețile reale – pe care lipsa decenței, încălcarea constantă a intimității celorlalți și imaginile care “vă pot afecta emoțional” sunt difuzate zi și noapte într-o competiție constantă pentru atenția, timpul și banii voștri? Acest mesaj subtextual, dar și explicit pe alocuri, pe care Collins îl transmite cititorilor e fraza mea favorită din Răsăritul în ziua extragerii. El simbolizează puterea ascunsă a celui aparent neputincios. Forța rezilientă pe care nimeni nu i-o poate lua fără consimțământ, oricât de vulnerabil ar fi. Puterea de a continua să se respecte pe sine, atunci când nu este respectat. Puterea de a-și păstra decența, de a păstra încătușate în adâncul inimii sale suferința și tristețea, de a nu permite nimănui să i le ia pentru a-i minți, manipula și supune pe semenii săi:

“Clipa în care ni se frâng inimile? Aceea e doar a noastră”.

Nevoia de modele

Haymitch și a celelalte tributuri cu care el se va alia – Ampert sau Maysilee, întruchipează modelele admirabile, pe care uneori nu le avem aproape, dar le căutăm neîncetat. Sunt oameni obișnuiți, ca tine și ca mine, dar care, datorită unui moment în care reușesc să-și depășească limitele devin eroi, chiar și pentru o vreme. Ne inspiră și ne dau curajul de a ne depăși temerile și neîncrederea, de a face pasul decisiv pentru a schimba în mai bine viețile noastre și pe ale celor dragi.

Nevoia de divertisment

Dacă te uiți atent la structura Jocurilor Foamei vei descoperi că, o dată ce echivalezi moartea Tributurilor cu eliminarea din joc, nu sunt diferențe majore între regulile Arenei și cele ale multor show-uri de tip concurs, difuzate și ele tot în direct. Prima oară se aleg participanții: oameni simpli, decenți, cu vieți grele (și inimi mari – în cazul posibililor Învingători). Apoi vin Mentorii care-i îndrumă către succes, apoi diverse provocări și etape eliminatorii în care caracterul și agerimea, nu rareori norocul și influențele nevăzute, fac jocurile. Iar în final Învingătorul, mereu unul singur, ia totul.

“Clipa în care ni se frâng inimile? Aceea e doar a noastră”.

Răsăritul în ziua extragerii va frânge multe inimi, în mai multe feluri. Și din acest motiv am ales ca citatul despre inimi frînte să fie subtitlul recenziei. Collins a făcut o alegere curajoasă pentru finalul cărții, despre care pot doar bănui că e posibil să nu răspundă așteptărilor unor fani ai trilogiei. Mie mi-a frânt puțin inima faptul că povestea de dragoste, așa de frumoasă, dintre Haymitch și Lenore, cântată pe versurile lui Poe, este împinsă temporar în fundal, pusă pe pauză, de temele cărora Collins le acordă mai multă atenție și spațiu. Misiunea principală, anunțată din pagina întâi, a cărții este de a educa publicul larg despre necesitatea de a privi și gândi critic ceea ce mass-media prezintă drept adevăr. Având în vedere obiectivul nobil, cumva e de înțeles ca dragostea să fie dată uitării, o vreme.

Probabil că aș fi folosit acum expresia final șocant, dacă n-aș fi terminat recent o altă carte care se termină la fel curajos și adevărat – în sensul că reflectă realist cum va sfârși personajul în “viața reală”. Deci, am primit și descifrat finalul începând cu subtitlul amărui, dar care inspiră demnitate, și terminând cu ideea că sfidarea sistemului opresiv și a tiraniei au un preț pentru care, cel mai probabil, nu suntem niciodată pregătiți, oricât de pregătiți am crede că suntem.

Răsăritul în ziua extragerii este, înainte de orice, povestea unui whistle blower, a băiatului cinstit care iese din rând și riscă totul pentru a demasca impostura și a mărturisi Adevărul. Nu se putea lansa într-un conjunctură mai potrivită decât cea actuală, în care susținătorii Răului (și ai războiului) se declară public, asemenea gardienilor din roman, “Apărătorii Păcii” și solicită să-i credem pe cuvânt, în ciuda dovezilor care-i incriminează.

Este, totodată, o carte despre curaj care vine peste fundalul a sute de mii de voci care ne repetă mieros: nu trebuie să ai curaj, avem noi Cutare Produs care îl înlocuiește sau îl mimează perfect. Este o carte despre vulnerabilitate, mai precis despre ideea că fiecare vulnerabilitate poate deveni atu, când reușim să ne schimbăm perspectiva. Este o carte despre prețul uriaș, de durată, al sacrificiului făcut pentru Bine. O carte de purtat în suflet o vreme, pe care poți s-o lași să-ți îngâne în spatele urechii, ca o păsăre cântătoare, mesajele ei binefăcătoare.

Descoperă întreaga serie Jocurile Foamei.

Dă-i înainte cu Răsfoiala

Top cele mai faimoase distopii din literatura universală

NOUTATE “Spațiul viselor”, autobiografia legendarului David Lynch

ÎN PREGĂTIRE Memoriile lui Anthony Hopkins WE DID OK,KID, vor fi publicate peste câteva luni

*Anumite televiziuni „uită” să elimine marcajul DIRECT sau LIVE pentru a induce ideea falsă a unui eveniment care se petrece la momentul difuzării.