Festivalul Internaţional de Literatură de la Iaşi (FILIT) e locul perfect pentru a cunoaşte oameni speciali şi a lega discuţiile importante despre ce citim, scriem şi cunoaştem. O astfel de conversaţie am avut, pentru prima dată la Răsfoiala, cu prozatorul şi scenaristul Augustin Cupşa.
La aproape două decenii de la debut, Augustin Cupşa s-a remarcat prin literatura construită cu o armonie la care ţine şi pe care o scrie cu gândul la cititorii – anonimi sau iluştri – pe care îi simte alături, la începutul fiecărei pagini. Augustin – care este şi scriitor, şi medic, şi tată – ne-a povestit de ce niciun pacient nu-şi va găsi locul vreodată în cărţile sale şi cum l-a ajutat fiica sa, Ioana, să navigheze în lumea magică a poveştilor pentru copii. Şi, pe cât de cerebral ne-a răspuns de ce rămâne literatura relevantă în lumea distracţiilor de tot felul, pe atât de emoţionantă a fost reacţia sa la cea mai grea întrebare simplă: de ce citeşti?
De fiecare dată când cumperi o carte via Răsfoiala, generezi un mic comision care ne ajută să ne continuăm munca. Cu doar un click, spunem împreună lumii că Noi Credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
Augustin Cupşa, de ce mai e relevantă literatura când ne putem distra şi învăţa la televizor, pe reţele sociale şi platforme de streaming?
Mulţi scriitori au susţinut în ultimul timp că se înlocuieşte o formă de divertisment cu alta, prin film, prin imagine şi că atunci când literatura nu mai are funcţia de divertisment sau funcţia politică, ea cade într-un sertar. Când eu am început să citesc, în foarte multe dintre cărţile care mi-au plăcut am intrat cu efort. Mi-am bătut capul cu ele. N-a fost divertisment, n-a fost o plăcere să citesc Muntele vrăjit sau Doctor Faustus sau Un veac de singurătate. N-a fost o lectură uşoară, a fost un efort, dar a fost cunoaştere. Cunoaşterea mi se pare că e încă în teritoriul literaturii.
Mi se pare că e o discuţie falsă sau e greşit să spunem că trăim într-un secol al imaginii, e de fapt un timp al tuturor lucrurilor care sunt de mii, zeci de mii de ori sau logaritmic multiplicate. Avem şi foarte mult text, nu doar imagine. Dacă ne uităm, de exemplu, la istoria postărilor de pe Facebook, la început erau mici postări, mici anunţuri, mici mesaje. Cu timpul, ele încep să se elaboreze, oamenii fac postări lungi şi, cumva, reproduc nevoia de a crea o poveste. Iar postările care sunt mai bine articulate, mai rotunde, care fac un apel la emoţie, sunt mai citite şi, evident, mai apreciate.
Şi astfel, ca să fii mai relevant literar trebuie să articulezi mai bine, să munceşti pe text…
Aici ajungem la o nouă bifurcaţie a discuţiei, în care eu sunt destul de nemulţumit fiindcă mi se pare că nu se apreciază construcţia şi că foarte multe romane actuale, sau foarte multă proză, e o proză poetică, emoţională, notată la prima mână şi foarte puţin construită. Criteriul acesta al elaborării, pentru mine e nevoie de o construcţie, pentru că atunci când construieşti o arhitectură, desenezi, ai o cupolă, un arc, un picior de pod, există o armonie a construcţiei. N-aş vrea să fiu rigid şi să urmez nişte formule, dar pentru mine e mare nevoie de construcţie. Şi aici văd o problemă, oamenii care muncesc foarte mult la construcţie au cumva de pierdut cu produsul final, pentru că ei consumă foarte mult timp şi resurse, iar la sfârşit sunt judecaţi după emoţie: mi-a plăcut vs. nu mi-a plăcut.
Adesea cititorii se exprimă despre o carte spunând: a fost o călătorie cartea asta, autorul m-a plimbat prin diverse locuri, stări sau emoţii, m-a dus din punctul A în punctul B, sau de la un nivel la alt nivel. Este scrierea cărţii pentru scriitor tot o călătorie?
Din multe puncte de vedere e un drum, un drum împreună, pentru că scriitorul porneşte la acest drum cu un cititor în mintea lui, sau cu mai mulţi cititori pe care îi conştientizează mai mult sau mai puţin. El are permanent senzaţia că se adresează cuiva, că va fi privit sau citit de cineva. E însoţit în această parcurgere sau în această construcţie de cititor. Acum, cititorul se poate simţi cumva luat de mână. Avantajul literaturii care rămâne în timp este că îţi dă foarte multă libertate şi se adresează unor oameni care nu suportă o convenţie sau un cadru strict: de exemplu, eu îţi arăt un film în nouăzeci de minute. Tu n-ai cum să-l vezi în alt timp decât aşa cum l-a făcut regizorul. Cartea – o poţi regla tu, citind, lăsând-o, revenind, recitind şi eşti şi tu participant în ritmul în care desfăşori firul narativ.
Ceea ce scrii tu se adresează cuiva anume, are un anumit public? Ai un portret robot al cititorului care va rezona cu ce scrii tu?
Fiecare experienţă pe care am avut-o cu cititorii – la început au fost criticii literari, apoi s-a liberalizat piaţa aceasta critică şi au început bloggerii, conturile, şi aşa mai departe – mă face să mă gândesc la cititori atunci când scriu. Mă gândesc la un sfat pe care poate l-am primit de la un scriitor, mă gândesc la un scriitor care nu mai există şi dacă i-ar plăcea fraza pe care o scriu. Şi nu am niciun răspuns (pentru cel din urmă, n.r.) , pentru că el nu m-a citit şi nici nu l-am cunoscut niciodată. De exemplu, mă gândesc dacă pagina mea e demnă să fie citită de Heinrich Böll, un autor care îmi place foarte mult. Sau – ce-ar zice Hemingway la asta.
Acesta e cumva standardul tău de calitate, CTC-ul tău mental care îţi spune: asta merge, asta nu merge.
Da. Sau mă gândesc ce ar zice tata, cu el am avut foarte multe discuţii despre literatură, dar cumva ceva l-a oprit să-mi dea un feedback amănunţit, aşa că mai mult mi-am imaginat ce-ar zice el.
Înainte să faci literatură, ai profesat câţiva ani ca medic psihiatru. Cum ai făcut tranziţia asta, ai vrut dintotdeauna să fii scriitor, cum se influenţează cele două?
Cred că ce au în comun cele două este că în ambele trebuie să fii în contact cu oamenii; trebuie să îi asculţi, să îi vezi şi să fii destul de atent la ei. Însă în literatura mea nu a apărut şi nu apare niciodată ceva din practica medicală, nu a apărut vreun pacient… Cred că am avut un personaj medic, într-o proză scurtă – şi acela era un stomatolog. Eu am început să scriu înainte să dau la medicină, medicina fiind cumva un compromis, o formare umanistă pe care mi-o doream, undeva în zona psihologiei, dar am deviat înspre psihiatrie, care e cumva şi mai diversă şi mai complicată. Apoi a fost o negociere cu timpul, să am mai mult timp pentru scris, am tot rupt din partea de psihiatrie ca să-mi rămână mai mult timp pentru literatură. Încă mai practic psihiatria, dar la un nivel mai scăzut, foarte puţin. Am practicat în Franţa, m-am întors, mai am câteva ore de consultaţii pe săptămână, un interval foarte restrâns.
Eşti dedicat literaturii.
Da. Mai am şi alte ocupaţii administrative, dar da.
Te-ai gândit totuşi să scrii despre lumea aceasta a medicilor şi a pacienţilor, să intre în literatura ta pe viitor? Am văzut că ai luări de poziţie în social media, că te preocupă subiecte care se discută despre sănătate, medici, statutul lor, despre percepţiile societăţii asupra lor. Vor ajunge observaţiile acestea şi în literatură?
M-ar interesa medicul ca personaj, dar pacientul niciodată. O dată intrat la mine în cabinet, secretul pacientului rămâne pentru totdeauna acolo şi mi s-ar părea cumva unfair să-l folosesc, chiar şi transformat, atribuit altcuiva. E ca o dublă identitate, aceea e o lume în care funcţionez, iar scrisul e o altă lume. Dar m-a interesat medicul ca personaj. Părinţii mei fiind medici, eu am cunoscut o medicină altruistă, dedicată, gata de sacrificiu. Am crescut cu acest spirit frumos. În schimb, legat de ce am văzut în România din 2000 încoace, nu pot să nu constat că lucrurile s-au schimbat într-un fel negativ. Iar atunci când am luat poziţie, aşa cum am văzut că au făcut mulţi intelectuali, am făcut-o pentru că aşa mă obişnuisem în Franţa, am văzut că trebuie să te implici, trebuie să te lupţi şi fiecare trebuie să fie o parte activă a societăţii. Cumva, m-am întors cu conştiinţa asta în România, că uneori nu trebuie să taci.
Simţi că, fiind scriitor, ai vreo responsabilitate de a forma opinii sau de a influenţa într-un fel cititorii? Crezi că sunt anumite lucruri pe care trebuie să le transmiţi prin ceea ce scrii, să rămână oamenii cu idei care să le folosească în modul în care îşi duc vieţile?
Cred că ce ar putea să facă un scriitor sau ce mi-aş dori eu să fac ar fi să depun mărturie despre lucruri pe care le ştiu, sau să încerc să le prezint aşa cum au fost.
Deci adevărul e preocuparea ta.
Da, aş putea să scriu despre strămoşii mei, despre ce li s-a întâmplat, cum au fost vieţile lor, cum a fost societatea în anumite momente ale sale. Mai departe însă, m-aş feri de ideologie sau de cărţile angajate ideologic. Cred că şi estetica are un mesaj, şi estetica frumosului are un mesaj. Cred că unii oameni, mai ales criticii, au această teamă de frumuseţe sau de estetica frumoasă, dar ea nu trebuie confundată cu calofilia, cu pedanteria. Dar a produce lucruri echilibrate, armonioase sau frumoase – e până la urmă un gest politic pentru că tu trebuie să le construieşti, nu le găseşti spontan în lume. Dacă te duci în mijlocul naturii, o să găseşti destul de multă cruzime, disconfort, ameninţare, deviaţii. Nu există frumos şi armonie, astea le construim noi. Dacă putem să construim clădiri sau spaţii armonioase…
Sau cărţi.
Da, sau cărţi, spaţii mentale, asta e deja o activitate politică a scriitorului, nu una de partid, ci una de afirmare a unor valori.
Te întreb ca scriitor, dar şi ca medic: există scrieri, cărţi care au proprietăţi vindecătoare, care îi ajută pe oameni să-şi liniştească fricile, anxietatea, incertitudinea zilelor noastre?
Mie mi-a folosit să mă inspir de la anumite personaje şi să văd cum făceau ele faţă dificultăţilor vieţii, morţii, bolii, despărţirii, nedreptăţii, etc. Literatura americană mi-a oferit personaje demne şi puternice, Hemingway de pildă, literatura lui a avut o singură problemă predominantă: ce faci în faţa morţii şi cum îţi pregăteşti acest moment? Hemingway a avut problema asta până şi-a pus o puşcă în cerul gurii şi a aflat răspunsul. Într-adevăr, tema asta e atât de puternică încât mi-a folosit ca identificare, empatie cu anumite personaje, dar nu în zona de soluţii, ci prin inspiraţie de la aceste personaje demne şi curajoase.
Îmi aduc aminte că atunci când a venit pandemia şi eram cumva speriaţi cu toţii, m-am uitat la cărţile din biblioteca mea şi mi-am spus că nimic nu mai funcţionează, toate cărţile erau parcă palide, parcă nici Hemingway nu mai transmitea nimic. Şi singurul care a funcţionat atunci a fost Cehov. Cehov, cu personajele lui mărunte, dar demne, cu oamenii pe care i-a cunoscut umblând din gubernie în gubernie, până în insula Sahalin, aia mi-a folosit.
Îmi poţi da câteva nume de autori români contemporani – ştiu că asta reclamă un răspuns politicos, amabil, dar imaginează-ţi că sunt un cititor nefamiliarizat cu literatura actuala – poţi să-mi recomanzi două-trei nume de scriitori pe care să încep să-i citesc?
Dacă nu am citit nimic din Augustin Cupşa, cu ce ar trebui să încep?
Cred că o lectură ce poate deschide calea e volumul de proză Marile bucurii şi marile tristeţi, pentru că porneşte de la mic la mare, începe de la o proză relativ minimalistă şi merge către o proză din ce în ce mai elaborată. Volumul acesta s-a legat cumva de Străinătate, câteva proze de aici au fost publicate şi în reeditarea Marilor bucurii…, dar cititorul poate să vadă în această carte o amplificare a volumului şi a detaliului, plecând de la zona cea mai restrânsă sau austeră, până la o zonă mai amplă. Şi, fiind proză scurtă, o poţi citi pe fragmente.
Gen: Ficțiune Autor: Augustin Cupşa Editura:Humanitas Colecția: Scriitori români contemporani An apariție: 2021 Editie: Necartonată Format: 200 x 130 mm Nr. pagini: 220
Chiar asta voiam să te întreb. Prima ta carte pentru copii, Două furnici şi un elefant, a luat direct Premiul Uniunii Scriitorilor şi a fost foarte bine primită de public. Ştiu de la alţi scriitori că e teribil de greu să scrii pentru copii. Cum este pentru tine?
Da, lumea mă ştie ca pe un autor de oameni mari şi atunci când a apărut cartea pentru copii am avut emoţii, fiindcă atâţia autori s-au apucat să scrie asemenea cărţi. Dar totul a fost un transfer de energie de la fiica mea, Ioana. Am început să îi spun poveşti, ca orice părinte. Încet-încet am început să inventez anumite personaje şi ele au devenit recurente. Au apărut aceste personaje, furnicile, şi am folosit nişte tactici de scriitor – ele stăteau la capătul lumii pentru că era mult de mers, iar când cineva merge şi merge, poţi să tragi de timp.
Şi astfel apar intrigi, probleme, aventuri, acţiune.
Exact. Doar o parte din aceste poveşti, aşa cum au fost ele spuse, au fost mai târziu redactate. Când am trecut la redactarea şi sistematizarea lor, m-am gândit că vor fi iniţial şase capitole. Cartea începe într-o primăvară, când înfloresc portocalii, şi se desfăşoară în ritmul anotimpurilor – primăvară, vară, toamnă, iarnă, primăvară din nou. Toate experienţele pe care furnicile le-au trăit de-a lungul unui an, pentru că am vrut să-i dau fiicei mele şi o mică valenţă educativă, arată că prietenia, să treci împreună prin întâmplări şi probleme, asta e cel mai important. Aici am vrut să merg, într-o temă de prietenie şi de regăsire.
Mi-a dat aşa, o energie, şi poveştile au ieşit cumva surprinzătoare, iar asta pentru că au o ingenuitate care vine de la Ioana, de asta simt şi am spus că ea este coautoare a acestei cărţi.
E tot în colaborare cu Ioana. A fost o provocare, ea se teme de vampiri, îi plac dovlecii şi liliecii de Halloween, dar nu-i plac vampirii. Şi atunci am vrut să creez o poveste în care să-i fac pe vampiri caraghioşi, ca să nu-i mai fie frică de ei. Acum, ei îi e în continuare puţin teamă de vampiri, dar măcar ne-am distrat cu povestea asta.
Gen: Literatură pentru copii Autor: Augustin Cupşa Ilustraţii: Andreea Dobreci Editura:Humanitas Junior An apariție: 2024 Editie: Cartonată Format: 230 x 160 mm Nr. pagini:56
Aşadar, înţeleg că n-a fost deloc greu pentru tine să scrii poveşti pentru copii.
N-am simţit nicio greutate, da. Şi sunt lucruri pe care pur şi simplu le-am descoperit. Nu ştiam cum e să faci un eveniment cu copiii, nu ştiam cum e să vezi o clasă întreagă care râde, cum vin copiii să te îmbrăţişeze. E o cu totul altă energie, un alt registru, mă gândesc că nu sunt eu acelaşi care a scris cartea despre străinătate şi înstrăinare, dar eu cred că, la vârsta lor, copiii trebuie să râdă cât mai mult, să fie cât mai senini cu putinţă. Asta nu înseamnă să creăm o bulă în afara tuturor problemelor, dar dacă există un bănuţ de bine, eu aş trage de el, să dureze cât mai mult. Iar pentru temele serioase există destul timp mai târziu.
Deci n-o să te opreşti aici cu literatura pentru copii.
Nu. Am destul de multe poveşti schiţate, chiar îi spuneam Ioanei că nu cred că o să pot scoate totuşi o carte pe an, dar avem atâtea personaje pe care le-am creat şi, la un moment dat ea mi-a zis: bagă-le pe toate într-o carte. Şi mi-am amintit de cărţile lui Ken Kesey, autorul Zborului deasupra unui cuib de cuci, în cartea sa, Kesey’s Garage Sale, toate personajele sunt băgate ca într-un garaj, o colecţie de vechituri. Şi m-am gândit că poate o să fac şi eu un fel de “garaj” al personajelor care n-au avut niciodată parte de o poveste.
Mi se pare că te-ai descoperit într-o altă ipostază, nu doar de scriitor, ci şi de tată-scriitor care ţi-a dat ocazia să creezi un drum paralel în literatura ta. Schimb puţin registrul: să presupunem că ai toate resursele pentru a-i face pe oameni să citească mai mult, să creşti nivelul de cunoaştere a literaturii în ţara noastră. Ce strategii ai pune în mişcare, ca asta să se întâmple?
Începând cu partea cea mai pragmatică, ar trebui – şi văd că unele edituri scot aceste colecţii de buzunar – să avem cărţi la un preţ accesibil. Cărţile nu ar trebui să coste atât de mult, nu poţi să ai o carte în România care să coste 10 euro, în condiţiile în care, în Franţa, de exemplu, o carte e undeva la 12 euro. Aşadar, cărţile ar trebui să fie în primul rând mai accesibile ca oamenii să citească mai mult.
Ideea e să rulezi un număr mare de cărţi, să-ţi displacă un număr mare de cărţi şi să nu simţi că ai aruncat bani pe geam.
Mulţi cititori ne-au mărturisit că au început să citească şi lectura le-a devenit obicei în anii 2000, când erau acele colecţii de cărţi vândute împreună cu ziare, la un preţ modic. Atâta literatură mare la un cost foarte accesibil, astfel încât puteai să alegi multe titluri şi să cunoşti noi şi noi autori.
Preţul mai mic al unei cărţi detensionează relaţia cititorului cu cartea. În momentul în care ai această tensiune legată de investiţia pe care o faci într-o carte, aşteptările şi dezamăgirile sunt pe măsură.
Încă două întrebări foarte scurte: vine sfârşitul lumii, iar tu eşti unul dintre puţinii supravieţuitori. În această calitate, ai şansa de a salva o singură carte. Care e aceea?
E o carte de care sigur nu m-aş sătura, cred că am citit-o de şapte-opt ori până acum. În germană a purtat titlul Casa fără stăpân, în română a fost tradusă drept Casa văduvelor (n.r. ediţia românească nu a mai fost reeditată după Revoluţie, mai apare ca disponibilă în diverse anticariate), niciunul dintre titluri nu mi se pare foarte fericit, dar este o carte absolut minunată a lui Heinrich Böll. E o carte cinematografică şi atât de echilibrată emoţional despre reconstrucţia Germaniei şi, de fapt, despre reconstrucţia din dărâmături a unei lumi – dacă tot vorbim de sfârşitul lumii – care poate să continue prin speranţă. Mi se pare o carte bună pentru sfârşitul lumii.
Te rog un ultim răspuns într-o frază: tu de ce citeşti?
rasfoiala.com 