Răsfoiala prezintă, în avanpremieră, un fragment delicios, la propriu și la figurat, din romanul Povestea florilor de mac de pe insula lămâilor, de Cristina Campos, aflat în pregătire la Grupul Editorial Trei, roman care urmează să apară luna viitoare.

Deschizând vechiul cuptor cu lemne, mirosul de pâine proaspăt coaptă i-a mângâiat sufletul Marinei. A închis ochii și a inspirat încet. Mirosul copilăriei. Mirosul de acasă.

În iarna anului 2010, pe insula Mallorca, două surori înstrăinate din tinerețe, se reîntâlnesc pentru a vinde o brutărie moștenită de la o femeie pe care o cred străină. Anna și Marina au destine foarte diferite. Marina este medic voluntar, angajata unui ONG, mereu pe drumuri, încercând să-și ajute semenii. Anna a părăsit rareori orășelul și insula pe care s-a născut și este captivă într-o căsnicie care-i aduce doar nefericire. În vreme ce surorile încep să dezlege misterul neașteptatei moșteniri, rănile trecutului se redeschid, conflictele reies la suprafață, iar anii pierduți își deapănă poveștile.

„Cred că romanul a anticipat acest moment de emancipare feminină pe care îl trăim. Este o călătorie foarte interesantă a două surori, o călătorie de căutare, de schimbare, de recunoaștere… de maturizare, până la urmă. Personajele trec prin mari transformări, pentru că spectatorul merită asta: să-i spunem povești interesante, care să-i schimbe viața.“ –

regizorul adaptării recente a romanului, Benito Zambrano.

Fragment Povestea florilor de mac de pe insula lămâilor

3. Familia sau pandișpan de lămâie cu semințe de mac

INGREDIENTE:

2 lămâi rase din lămâiul bunicii Nerea
30 g semințe de mac
350 g făină integrală
200 g zahăr brun
250 ml lapte gras
200 g unt
3 ouă
1 plic praf de copt
1 linguriță sare

MOD DE PREPARARE:

Se amestecă făina, praful de copt și sarea. Separat se bat ouăle, zahărul brun și coaja de lămâie. Când sunt bine omo­genizate, se adaugă laptele. Se topește untul la foc mic și se adaugă, puțin câte puțin, în compoziția umedă, amestecând continuu. Odată ce ați obținut un aluat omogen, adăugați conținutul din bol în compoziția uscată. Apoi adăugați semințele de mac în aluat, amestecând pe îndelete…

Coaceți pandișpanul în cuptorul preîncălzit la 180 °C, o oră.

Imelda era conștientă de importanța vizitei surorii doamnei și a trecut totul în revistă cu o grijă extremă. Abia dacă auzise de ea. Știa că o cheamă Marina, că locuia în Africa și că era doctoriță. La un Crăciun o auzise pe doamna spunând că i‑ar fi plăcut ca Marina să fie acolo, dar niciun alt membru al familiei nu‑i acordase prea multă atenție.

Și‑a plimbat mâna peste pătura de lână albă și groasă care acoperea patul din dormitorul de oaspeți. A întins cearșafurile din in de dedesubt și, așa cum o învățase doamna Anna, a pliat cearșaful peste pătură, astfel încât să se vadă literele brodate cu albastru‑deschis: N & A.

Cu o săptămână înainte, doamna Anna îi ceruse să coboare din pod o cutie de plastic care conținea așternuturile acelea foarte vechi. Căpătaseră o culoare gălbuie, dar doamna nu a vrut să le bage la mașina de spălat. Voia să le fiarbă și să le lase la soare timp de două zile. „Fără detergent și nici leșie“, îi ordonase ea, temându‑se că ar putea să decoloreze broderia albastră. Filipineza le‑a privit mulțumită. Deveniseră de un alb strălucitor. Iar albastrul din inițiale nu se decolorase, fi­indcă asta o îngrijora cel mai mult pe doamna. Își trecu mâinile peste litera N, inițiala de la Néstor, și peste A, inițiala nevestei lui, Ana de Vilallonga, părinții Annei și ai Marinei. Inițialele pe care bunica Nerea le brodase pentru fiul și nora sa. Iar acele așternuturi vechi, ca și casa, făceau parte din zestrea pe care i‑o dăruise fiului său Néstor în ziua nunții și pe care acesta avea să o lase moștenire fiicelor sale.

PROMOȚIILE ZILEI
	Târg de Crăciun -40%
	-15% TOP 10 Gaudeamus
	Târg de Crăciun
	Târgul cadourilor de Crăciun
	Târgul Cărtureștilor
	Târgul ofertelor de Crăciun
	-20% Cărți în ediții de colecție

Odaia aceea minusculă în care făcea curățenie i se părea Imeldei cea mai frumoasă din toată casa, în ciuda faptului că, în cei paisprezece ani de când lucra acolo, nu fusese folosită nici măcar o dată. Era o mică oază în mijlocul acelei case excesiv decorate și sufocante în care muncea. Restul camerelor erau încărcate de obiecte pe care trebuia să le curețe meticulos. Însă acel mic dormi­tor, cu pereți albi și nedecorat, practic gol, transmitea liniște și avea un aer primitor. Lângă pat era o noptieră din lemn cu o lampă confecționată din aplice nautice. La picioarele patului se odihnea un imens și impunător cufăr, tot din lemn, care, în ochii Imeldei, părea foarte vechi și îi amintea de cuferele marinarilor filipinezi.

În prima zi de lucru acolo, doamna îi ceruse să urce din pivniță cufărul vechi și să‑l instaleze în acea încăpere. Imelda încercase să o facă singură, dar cufărul era prea greu. Așa că amândouă, cu o roabă ruginită, îl căraseră până în dormitor. Doamna Anna îi arătase cum să‑l curețe cu o cârpă uscată și cu un produs împotriva carilor pe care îl cumpăraseră împreună de la o feronerie din Palma.

Ceea ce i s‑a părut ciudat Imeldei a fost că stăpâna i‑a cerut să facă zilnic curățenie în toată casa, în dormi­torul ei, în cel al fiicei sale, în bucătărie și băi. În schimb, în camera de oaspeți, care nu era folosită, trebuia să facă curățenie doar o dată pe lună. Cu toate acestea, cufărul vechi trebuia curățat în fiecare zi. Și așa a făcut timp de paisprezece ani, cât a fost menajeră în acea casă. Și, din câte știa ea, cufărul nu fusese niciodată deschis în tot acest timp. Era curioasă să știe ce conține, dar discreția atât de proprie culturii filipineze a împiedicat‑o să afle.

A pulverizat spray pe geamurile de la fereastră. În timp ce le ștergea, și‑a îndreptat privirea spre mare, ma­rea infinită, poate aceleași ape scăldaseră malurile râului vieții ei, râul Pasig. Un râu care avea gura de vărsare în orașul Manila, unde, cu paisprezece ani în urmă, își lăsase fiica în grija mamei sale. Imelda emigrase în Spania cu singurul scop de a‑i oferi fetei ei de patru ani o viață mai bună. Imelda a fost norocoasă, foarte norocoasă, i‑au spus‑o multe filipineze care lucrau pe insulă, deoarece imediat cum a sosit a găsit de lucru în casa domnului și doamnei García Vega. Doamna Anna tocmai născuse și avea nevoie de ajutor la curățenia casei, dar mai ales la îngrijirea fetiței. Și așa a făcut. Din momentul în care Imelda a intrat în acea casă, a legănat‑o pe copila străină de parcă ar fi fost a ei. Ca și cum ar fi ieșit din pântecul ei, ca și cum ar fi fost propria fiică. Și iată că Imelda era tot acolo, paisprezece ani mai târziu, în aceeași casă, făcea paturile, ștergea praful, curăța toaletele, gătea și dormea cu o familie care nu era a ei. De luni până sâmbătă, liber după‑amiezile de joi și duminicile. O familie care nu știa nici măcar numele fiicei sale, care continua să o aștepte răbdătoare, paisprezece ani mai târziu, pe malul râului Pasig. Claxonul mașinii doamnei a sunat de două ori.

***

Anna a deschis portbagajul BMW‑ului decapota­bil de culoare albastru‑metalizat, cu care se deplasa peste tot pe insulă. Vila în care locuia era situată la doar câțiva kilometri de centrul orașului Palma, izolată în cartierul Son Vida, iar fiindcă rețeaua de transport public oferită de guvernul din Mallorca era limitată, trebuia să meargă zil­nic în oraș ca să‑și rezolve treburile ei de mamă și de soție.

— Ce puține cumpărături aveți astăzi, doamnă Anna, a comentat Imelda, luând o singură pungă mirosind a pește din portbagajul BMW‑ului.

— Am avut multe lucruri de făcut și a zburat timpul, a mințit ea.
După episodul cu cardul de credit și după ce a ieșit din clinica de chirurgie estetică, Anna și‑a scos portofelul Louis Vuitton cam ponosit și a constatat că mai avea încă două bancnote de douăzeci de euro și ceva mărunțiș; nu suficient cât să plătească ședința de botox, dar destul cât să cumpere pește din piață.

A petrecut ceva timp plimbându‑se prin magazinele la modă din Plaza Weiler și de pe bulevardul Jaime al III‑lea, așteptând ca piața să fie pe punctul de a se în­chide, moment în care vânzătoarele de pește urmau să scadă prețul ca să nu ajungă să li se strice marfa. Și așa a și făcut. Să intre în piață în ultima clipă era ceva ce obișnuia să facă atunci când nu mai avea aproape niciun ban în cont. Dar această situație urma să se sfârșească. Soțul ei, ca un bun speculator ce era, avea să găsească un cumpărător serios pentru moștenirea care le căzuse ca o mană cerească.

— Sora mea va fi aici pe la ora 20. Nu a sunat? a între­bat‑o Anna pe Imelda, închizând portbagajul mașinii și urcând scările din garaj.
— Nu, doamnă, nu a sunat nimeni.
— Au mai rămas cartofi, nu‑i așa?

— Da, doamnă.

S‑au dus direct în salon. Un salon franțuzesc cu accente rococo. Anna și mama ei îl decoraseră, înainte de nuntă, inspirându‑se din fotografiile vilelor pe care revista ¡Hola! le publicase cu bogătașii spanioli. Au ales un ton de gri pentru pereți și culori sidefate pentru mo­bilierul din salon. O canapea din piele trona în salon. În fața canapelei, un scrin de lemn din secolul trecut, un cadou de la soacră. Era urmat de o bibliotecă de mahon decorată cu cărți vechi, necitite, alături de bibelouri și suveniruri aduse din călătoriile organizate de Halcón Viajes: o vază chinezească, un Buddha tibetan, o tobă japoneză și o mască aztecă. Și ultimul element și cel mai vechi din salonul excesiv decorat: un șezlong tapițat cu piele de leopard, în fața unui televizor imens cu plasmă, unde își permitea scurte sieste înainte de a merge să o ia pe fiica ei, Anita, de la San Cayetano.

Anna și‑a scos paltonul și l‑a lăsat pe canapea. A luat telecomanda și s‑a întins pe șezlong. Știrile începuseră deja. Nimic nou. Războaie, moarte și foamete.

Imelda s‑a apropiat de stăpâna ei și i‑a așezat în poală o tavă cu o farfurie de fasole verde și cartofi. Apoi s‑a îndreptat spre bucătărie. Și‑a pus o porție din aceeași mâncare și s‑a așezat la masa din bucătărie, astfel încât să se poată uita și ea la televizorul din salon.

— Imelda, cartofii sunt tari. Ți‑am mai zis să‑i faci în oale separate, te rog, a spus Anna, ridicând ușor vocea, fără să se întoarcă spre ea și pe un ton familiar, fără ni­ciun reproș, ca una dintre multele conversații pe care le avea de paisprezece ani cu menajera ei.

— Așa am făcut, doamnă, așa cum mi‑ați spus, i‑a răs­puns aceasta ca și cum ar fi rostit o litanie, ca o expresie idiomatică.

— Atunci lasă‑i mai mult pe foc, te rog, și adu‑mi niște sare.

Imelda s‑a ridicat. S‑a dus în salon și i‑a dat sarea. S‑a întors în bucătărie. S‑a așezat la masă și a continuat să mănânce, urmărind știrile la televizorul din salon.

Despre autoare

Cristina Campos s-a născut la Barcelona, în 1975. Este licențiată în științe umaniste la Universidad Autónoma de Barcelona. Și-a continuat studiile la Ruprecht- Karls-Universität din Heidelberg și a fost coordonator al Festivalului Internațional de Film din oraș. După revenirea în Spania, a început să lucreze ca director de casting, îmbinând profesia cu scrisul. Povestea florilor de mac de pe insula lămâilor este romanul său de debut. Cartea s-a vândut în peste 250 000 de exemplare și a fost tradusă în zece limbi, iar adaptarea cinematografică s-a bucurat de succes. La Editura Trei, de aceeași autoare, a mai apărut Povești cu femei măritate, roman finalist al Premiului Planeta în 2022.

Dă-i înainte cu Răsfoiala

EXCLUSIV Top cele mai bune cărţi ale anului 2024 în Occident

NOUTATE Martir!, de Kaveh Akbar, unul dintre cele mai bune romane ale anului 2024, publicat în limba română

FRAGMENT Canada, Richard Ford