Poate din cauză că n-am citit și Lunetistul, Clandestin de Marin Mălaicu Hondrari nu mi s-a dezvăluit așa cum pare s-o fi făcut pentru alți cititori. Am citit cronici foarte entuziaste, cu acel sentiment ciudat că parcă n-am citit aceeași carte despre care scriu ceilalți. Romanul conține (multe!) pagini de literatură memorabilă, profundă, frumoasă, dar m-a pierdut către final, când am închis coperțile, nemulțumită de rezolvarea prea americană pentru gustul meu. Dar poate e timpul să fim și noi americani, inclusiv în literatură, cine știe?

Doi frați, plus o fată care se îndrăgostește de băiatul greșit

Clandestin cuprinde (din perspectiva mea) trei părți (în fapt cuprinde mai multe), fiecare reprezentând o călătorie în lumea lăuntrică a unuia dintre cele trei personaje ale căror destine se leagă, în clandestinitate. Iustina și Roland, frați vitregi aproape-dar-nu-oficial-incestuoși crescuți de o mamă adoptivă, după ce familia lor se destrămase în siajul mineriadelor și în același timp cu România anilor 90, dezmembrată de furt, corupție, degringoladă politică și socială. Și Alexandrina – personaj care a făcut cartea pentru mine, o adolescentă foarte gen Z cu o voce pătrunzătoare, aparent sigură de dorințele și deciziile ei inegociabile, în conflict deschis cu pachetul nefericit (îi vede ea) de părinți primit la naștere. Probabil fata mi-a plăcut mult și pentru că adolescenta care a trăit cândva în mine s-a regăsit, oglindit în vocea și trăirile ei, s-a distrat cu acel tipic, plin de revoltă (și dispreț) nu mă înțelegeți, pe care mulți adolescenți și tineri îl reproșează părinților și adulților în general (ființe vechi, ne-cool, neinteresanți, obtuzi, inutili, detestabili).

Dar să începem cu începutul. Și cu adevărul. Adevărul e că mi-a trebuit ceva ambiție, ca să trec de prima parte a romanului, care nu e genul de literatură cu care am răbdare. Sunt zeci de pagini pline de verbe – înțeleg scopul, pentru dinamism, să te facă să vezi ce se petrece ca la cinema – Marin folosește acest stil dealtfel, nu doar în Clandestin. Pe mine însă m-au sâcâit. Apoi mai e ceva care nu se potrivește cu ce aștept eu de la o carte – vocile care îi indică cititorului ce să creadă și simtă despre faptele petrecute.

Tot în capitolul întâi, pe care-l văd ca pe o caracterizare pe larg a Iustinei și o introducere în tema paralelă – destinul de țară al României de după 1989, mi-a lipsit mai multă istorie factuală (repet, nejudecată de personaje) și mai multă carne pe viețile fraților care își pierd familia. Înțeleg că o parte din viață au trăit-o la Londra… cum a fost acolo vs. sărăcia din România anilor ‘90, ce i-a uimit, ce le-a lipsit, ce- au învățat, cu ce s-au întors acasă? Aș mai fi vrut câteva amintiri edulcorate, de dinainte de pulverizarea familiei, ceva care să mă facă să simt personal Pierderea, să-mi amintească de sentimentul sublim și naiv de siguranță pe care-l ai când viața merge bine vs. ce groaznic e când ai tăi nu mai sunt cu și lângă tine să-ți rezolve toate dilemele și problemele mici și mari. Cu excepția alcoolismului, Iustina pare oarecum de împăcată cu rămășițele vieții ei. Poate asta este ceea ce m-a împiedicat să empatizez cu personajul. Această cvasi-împăcare cu propria soartă pe care n-am văzut-o mai îndeaproape.

Apare însă Alexandrina care însuflețește cartea ca un vânt primăvăratic cu naivitatea ei, cu onestitatea periculoasă, cu convingerea că știe mai bine ca oricine cu ce se mănâncă viața:

Problema este că oricât de mult mi-a plăcut invazia Alexandrinei într-o carte de oameni mari, teribilismul și curajul (libertatea), tot nu a compensat niște lipsuri. Cursul vieții fetei pare că se intersectează “random”, cum ar zice ea, cu al lunetistului – căci asta e preocuparea de viață a lui Roland, fratele Iustinei – crima. Am scris pare că se intersectează, pentru că din perspectiva mea cele trei povești – ale fraților și a Alexandrinei (și a iubitului ei, fiul politicianului Mărgineanu urmărit de Roland pentru răzbunare) sunt paralele. Nu sunt create suficiente fire care să le conecteze, să valideze legăturile sau să le contrapună, acel ceva să dea consistență poveștii ca întreg. Mai degrabă, în loc de portretul părinților fetei (strălucit!), aș fi preferat să-l cunosc mai intim pe Mărgineanu, să aflu cum e el acasă la el și de ce să vreau să moară, în afară de faptul că e de la sine înțeles că omenirii îi va fi mai bine o jigodie ca el.

În ultima parte a cărții, m-am trezit brusc într-o altă lume, a celor bogați și fără probleme nerezolvabile cu bani, lume în care Roland, care trăiește pe picior mare – ca orice criminal plătit, se pregătește să-și pună în aplicare planul. Nu pot să spun c-am stat în suspans să aflu deznodământul, pentru că sora lui îl întrebase cu niște pagini în urmă… “O să-l omori?”. Deși nici nu neagă, nici nu confirmă, având în vedere tot ce nu știm (dar nu prea) despre faptele rele ale acestui afacerist – oportunist al tranziției așezat perfect în vizorul lunetistului, e previzibil ce ar putea urma. Citez, tot din Iustina:

Au fost odată ca niciodată o soră și un frățior vitreg și într-o noapte urâtă au rămas singuri acasă și a venit un politician căpcăun și le-a mâncat inima.

Transcriind, realizez că, un minus al romanului, care putea fi excelent, este faptul că nu prea îi vedem îndeajuns, pe Justina și pe Roland din exterior, prin ochii altor personaje eventual neutre, ci doar din miezul poveștilor personale ori conjuncturale care le deturnează destinele și îi împing departe de putința de a construi familii și relații sănătoase.

Clandestin este una dintre puținele cărți față de care am sentimente atât de contradictorii, încât dacă m-ar întreba cineva dacă s-o citească, aș zice: răsfoiește-o și decide singur. Pe deoparte m-a făcut să mă enervez, pe de cealaltă parte, are o mulțime de fragmente din care este imposibil să pleci netulburat, mângâiat ori hotărât să faci ceva, să schimbi ceva.

Înainte de a opri motorul, aprinse scurt faza lungă și frasinii care mărgineau drumeagul aflat la vreo două sute de metri își arătară trunchiurile negre, arse de ger cu crengile înțepând întunericul, complet lipsite de frunze, încremenite în adorație.

Aș fi vrut să am o mamă care să-mi dea Kafka la unșpe ani, să-i zică lu tata că mă duce la școală și în realitate să mă ducă la mare, să facem ceva care se cheamă o escapadă; aș fi vrut să facem ceva subversiv, mamă, ceva clandestin și atunci altele ar fi fost legăturile dintre noi. Aș fi vrut să am o mamă care să nu mă sacrifice și critice pentru funcții politice, pentru partid. Aș fi vrut să am o mamă care să nu-l vorbească pe tata de rău pe la spate, să nu-i conteste mereu pe tineri, să stea de veghe în lanul de secară, aș fi vrut să am o mamă fusion, o mamă ca Iustina Tiron.

Într-o noapte, după moartea lui Francisc, când el și Iustina locuiau deja singuri în apartament, au mers la Someș și au umblat câțiva kilometri din albia râului. Era vară, o noapte incredibil de caldă pentru Băile Sângeorzului și apa domoală abia dacă le ajungea lui până la genunchi, Iustinei până la brâu. Lumina lunii încropea umbre stranii pe malurile încărcate cu brusturi și ferigi, printre trunchiurile arinilor, răchitelor și alunilor. Înainte de a ajunge în Maieru, au ieșit din rău, au trecut printr-o tarla cu cartofi și s-au întors pe șosea, desculți, dârdâind de frig, cu încălțările legate între ele de șireturi și aruncate pe umăr ca două desagi.

Dă-i înainte cu Răsfoiala

Top 7 cărți despre noi începuturi și vieți recâștigate

INTERVIU Tudor Creţu: “Oamenii care citesc votează altfel.”

RECENZIE “Sonia ridică mâna”, Lavinia Braniște. Un personaj cât o lume.