S-a făcut deja luna mai, iar vremea e frumoasă.
Nu departe de oraș se află o localitate suburbană pitorească și cu multă vegetație, care se numește Upriver. În capătul dinspre nord este un părculeț unde câțiva oameni stau și meditează în niște poziții care ar putea (sau nu) să fie poziții de yoga, cărora li s-ar spune „asane“. Pe Trig nu-l interesează asta. Îl interesează doar că oamenii ăia se uită în zare, nu la el. Foarte bine. Și-a luat un burger de la un fast-food, a mușcat de vreo două ori din el, după care l-a aruncat pe scaunul din dreapta. E mult prea agitat ca să-i priască mâncarea. Scrisoarea trimisă la poliție a fost un avertisment. Ce se întâmplă acum e pe bune.
Rămâne totuși întrebarea dacă va fi în stare s-o facă. El crede că da, însă știe că nu va fi convins de asta până când nu o va face în realitate. În adolescență a omorât și veverițe, și păsări cu un pistol cu bile, fără nicio problemă. Ba chiar s-a simțit bine. Singura dată când l-a luat tatăl lui la vânătoare de cerbi, nu i-a dat voie să aibă o armă adevărată. I-a și zis atunci: Te cunosc bine și știu că, dacă ai să te împiedici și ai să cazi, ai să-ți tragi un glonț în picior. Tata i-a mai spus că o să-l lase să tragă dacă o să vadă vreun cerb, dar n-au văzut niciunul, iar Trig era destul de sigur că nu i-ar fi dat voie nici dacă ar fi văzut. Pentru că tata ar fi ținut pușca numai pentru el.
Și să își piardă acum inocența asta omorând un om? Trig înțelege prea bine că, odată trecută această limită, nu mai există cale de întoarcere.
Strada paralelă cu părculețul are un nume nostim: Aleea Orișicum. Este o fundătură. Trig a fost de trei ori aici și știe că pe la capătul ei trece Calea Buckeye. Calea asta are douăzeci și nouă kilometri. Pe vremuri era o cale ferată, numai că șinele au fost scoase în urmă cu treizeci de ani și drumul a fost asfaltat pe banii primăriei, iar acum șerpuiește printre copaci și tufe, după care iese chiar lângă autostradă și continuă până la periferia orașului.
La capătul Aleii Orișicum este o piațetă cu pământ tasat și cu un indicator pe care scrie PARCAREA INTERZISĂ DUPĂ 7 P.M. La fiecare dintre vizitele lui anterioare de recunoaștere, a văzut parcat acolo un autoîncărcător cu cupe, murdar de praf și țărână, de parcă ar fi vrut să-i facă în ciudă indicatorului. Tot acolo este și în această după-amiază. Din câte știe Trig, autocamionul ăla e acolo de ani de zile și foarte posibil nu se va clinti din loc încă mulți ani de acum înainte. Nu-i pasă de asta. Îl interesează doar că va putea să-și ascundă mașina în spatele lui. Puțin mai încolo este un crâng plin cu indicatoare pe care scrie CALEA BUCKEYE și NU ARUNCAȚI GUNOIUL PE JOS și MERSUL PE JOS/CU BICICLETA PE PROPRIUL RISC.
– Bună, tati! Bună, tati!
Tatăl lui a murit demult, dar Trig tot mai vorbește uneori cu el. Nu că l-ar alina în vreun fel, dar i se pare că-i poartă noroc.
Își parchează Toyota în spatele autocamionului și ia de pe banchetă un rucsac și o hartă. Își pune rucsacul pe umeri și harta în buzunarul de la spate al pantalonilor. Scoate din torpedou un revolver Taurus, de calibrul .22, cu țeavă scurtă. Și-l vâră în buzunarul din dreapta. În cel din stânga are un plic cu treisprezece bucăți de hârtie. Trece pe lângă băncuțele pentru luat masa în aer liber, pe lângă un coș de gunoi plin cu cutii goale de bere și pe lângă un stâlp pe care este o hartă laminată a Căii Buckeye. De câte ori a mai trecut în recunoaștere pe aici a văzut mulți oameni care se plimbau pe jos sau cu bicicleta, câteodată în perechi sau grupuri de câte trei – chestie care l-ar împiedica astăzi să-și pună planul în aplicare.
Poate că n-o să văd pe nimeni care să fie singur, își spune el acum. Și, dacă nu văd, o să fie un semn. „Oprește-te cât încă mai este timp, oprește-te înainte să depășești limita. Odată ce-ai trecut peste ea, nu mai ai cale de întoarcere.“
Gândul ăsta îi amintește de o mantră de la Alcoolicii Anonimi: Un pahar e prea mult și o mie nu sunt de ajuns.
E îmbrăcat cu un pulover maro și pe cap are o șapcă tot maro, cu cozorocul tras până pe sprâncene. Este o șapcă simplă, fără niciun logo care să poată fi ținut minte de vreun trecător. O apucă spre est, nu spre vest, tocmai pentru ca soarele să nu-i lumineze partea descoperită a feței. Doi bătrânei – un el și o ea – trec pe biciclete pe lângă el, îndreptându-se către vest. Bărbatul îl salută. Trig nu spune nimic, ci doar ridică mâna în semn de răspuns. Își continuă drumul. Cam după un kilometru jumătate copacii se mai răresc și Calea Buckeye ocolește un cartier mic, unde probabil că acum copiii se joacă în curți, iar femeile atârnă rufele la uscat. Dacă va ajunge până acolo fără să vadă vreun om care să se plimbe de unul singur, va renunța. Poate doar pentru ziua de azi, poate pentru totdeauna.
Păi, sigur, spune tatăl lui. Haide, închide ochii, că doar de asta ești în stare.
Trig continuă să meargă, dar ține o mână pe patul revolverului. Ar vrea să fluiere nonșalant, ca și cum s-ar bucura de plimbarea asta în aer liber, însă are gura prea uscată. Dar, uite: chiar de după următoarea curbă apare acel plimbăreț singur pe care spera să-l întâlnească (și pe care se temea că-l va întâlni). Mă rog, nu este chiar singur-singur; în lesa roșie are un caniș de talie mijlocie. Întotdeauna își imaginase că primul va fi bărbat, dar persoana aceasta este o femeie de vârstă mijlocie, în blugi și hanorac.
N-o s-o fac, își spune el. O să aștept să treacă un bărbat, unul fără câine. O să vin în altă zi. Numai că, dacă vrea să-și ducă planul la bun sfârșit, trebuie neapărat să se ocupe și de patru femei.
Se apropie. Foarte curând va trece de doamna cu câinele, doamnă care își va vedea în continuare de viața ei. Va pregăti cina. Își va hrăni câinele. Se va uita la televizor. Își va suna o prietenă și îi va spune: Am avut o zi tare bună, tu ce-ai mai făcut?
Acum ori niciodată! se îndeamnă el, duce mâna stângă la buzunarul de la spate și scoate harta. Degetele de la mâna dreaptă le ține tot încleștate pe patul revolverului. Vezi să nu-ți tragi un glonț în picior! își zice el
– Bună! îi spune femeia. Minunată după-amiază, nu?
– Superbă!
Vorbește răgușit sau doar i se pare? Probabil i se pare, pentru că femeia nu-i dă senzația că s-ar fi speriat.
– Îmi puteți arăta unde anume suntem acum?
Și îi întinde harta. Îi tremură mâna, dar foarte puțin, așa că femeia nu observă. Se apropie și se uită la hartă. Canișul de talie mijlocie adulmecă pantalonii lui Trig, care vrea să-și scoată revolverul din buzunar. I se agață percutorul de căptușeală, dar se desface imediat. Femeia nu-și dă seama. Femeia se uită la hartă. Trig o ia cu brațul pe după umeri și ea ridică ochii. El își spune: Să nu clipești.
Femeia nu apucă să se smulgă din strânsoarea lui, pentru că, într-o fracțiune de secundă, Trig îi lipește de tâmplă gura revolverului și apasă pe trăgaci. A testat arma asta și știe la ce să se aștepte: nu la o detonație puternică, ci la un pocnet sec, asemănător cu acela făcut de niște vreascuri când le rupi pe genunchi. Femeia își dă ochii peste cap și îi iese limba din gură. Asta-i singura chestie nasoală. Apoi se lasă moale în brațele lui.
Îi curge sânge din gaura din tâmplă. Trig lipește țeava revolverului de gaura aia înnegrită și trage din nou. Primul glonț nu a ieșit pe partea cealaltă, a rămas în creierul ei făcut vraiște. Însă al doilea iese. Trig vede cum i se mișcă părul, ca și cum ar fi ciufulit de mâna unui amant șugubăț. Trig se uită repede în jur, convins că îl vede cineva, precis îl vede cineva, dar nu-i nimeni acolo. Nu încă.
Canișul scheaună cu ochii la stăpâna lui. Lesa roșie e încolăcită pe jos, în fața lui. Canișul se uită la Trig și pare că-l întreabă din privire dacă totul este în regulă. Trig îi trage o palmă zdravănă peste dosul cârlionțat și îi zice: – Marș!
Canișul se sperie și fuge vreo zece metri mai încolo, atât cât să nu mai poată primi o altă lovitură, după care se oprește și se uită înapoi. Lesa se desfășoară ca o panglică în urma lui.
Trig o trage pe femeie printre tufele de pe marginea aleii și o duce în spatele copacilor. Are mare grijă să se uite în toate părțile până ajunge la adăpost. Trec multe mașini pe acolo, dar el nu le poate vedea.
Câinele, își spune el acum. Sigur că cineva o să se întrebe de ce e singur, dar are lesă. Sau poate o să se întoarcă aici. N-ar fi trebuit să mă ating de ea.
Însă este prea târziu.
Scoate plicul din buzunar. Atât de tare îi tremură mâinile că e cât pe ce să-l scape pe jos. Acolo unde este o femeie moartă. Caută printre bucățile de hârtie. Andrew Groves… nu… Philip Jacoby… nu… Steven Furst… nu. Unde sunt femeile? Unde naiba sunt femeile? În cele din urmă dă peste Letitia Overton. O femeie Neagră. Femeia pe care a omorât-o el este albă, dar nu contează. S-ar putea să nu reușească să lase câte un bilet cu un nume pe toate victimele sale, dar aici o poate face. Pune bucata de hârtie între degetele femeii, după care se întoarce spre Cale. Înainte să iasă dintre tufe, se uită cu atenție în dreapta și în stânga, nu cumva să fie observat de vreun om care se plimbă pe jos sau pe bicicletă. Dar nu vede pe nimeni. Așa că pleacă de acolo și merge către parcarea unde și-a lăsat mașina.
Canișul nu s-a mișcat din loc. Trig începe să dea din mâini. Câinele se sperie și o ia la fugă, târându-și lesa roșie după el. Trig trece de următoarea curbă și dă iar cu ochii de caniș – acum stă cu picioarele din față pe asfalt și cu cele din spate în tufe. Se retrage când îl vede, așteaptă până trece de el, după care se repede înapoi. O să-și găsească stăpâna și probabil că o să înceapă să latre: Trezește-te, mami, trezește-te! Și precis o să-l audă cineva și o să se întrebe de ce naiba latră prostul ăla de câine.
Pentru că tot nu-i nimeni pe Cale, Trig începe să alerge, mai încet la început, apoi din ce în ce mai repede. Ajunge la parcare fără să fie văzut, își aruncă rucsacul pe bancheta din spate și se așază gâfâind la volan.
Trebuie să pleci de-aici. Gândul lui, vocea tatei. În momentul ăsta!
Răsucește cheia în contact, aude un zdrăngănit, dar atâta tot. I-a murit motorul. Îl pedepsește Dumnezeu. Nu crede în Dumnezeu, dar asta nu-l împiedică pe Dumnezeu să-l pedepsească. Se uită în jos și vede că nu scosese mașina din viteză la oprire. O scoate și mașina pornește. Dă în marșarier, iese din spatele autocamionului și o ia înapoi pe Aleea Orișicum, încercând să-și reprime impulsul de a accelera. Încet, nu te grăbi, își spune el. Graba strică treaba.
Se pare că s-a terminat ședința de meditație, sau de asane sau de ce-o fi fost. Acum bărbații și femeile de acolo stau de vorbă între ei sau se întorc la mașini. Nu se uită nimeni la individul cu șapcă maro care trece pe lângă ei în o Toyotă Corolla absolut banală.
Am făcut-o, își spune el. Am omorât-o pe femeia aia. I-am pus capăt zilelor.
Niciun sentiment de vinovăție, doar un fel de regret vag, care-i amintește de bețiile din anul trecut, când prima înghițitură avea mereu gust de moarte. Femeia aia s-a aflat în locul nepotrivit la momentul nepotrivit (deși pentru el ambele au fost cum nu se poate mai potrivite). Există o carte pe care ea nu o va mai termina de citit, există e-mailuri și mesaje la care nu va mai răspunde, o vacanță în care nu va mai pleca. Poate canișul de talie mijlocie va mânca în seara asta, dar nu ea îl va hrăni. Acum se uita la harta lui și…, în clipa imediat următoare, nu s-a mai uitat la nimic.
A făcut-o. Când s-a ivit ocazia, nici nu și-a tras un glonț în picior și nici n-a clipit. Îi pare rău că femeia în blugi și hanorac a trebuit să facă parte din planul său de răscumpărare a păcatelor, dar este convins că, dacă raiul există cu adevărat, femeia aia a ajuns deja acolo și acum face cunoștință cu ceilalți locatari. De ce n-ar fi convins de asta?
Doar ea este unul dintre nevinovați.
Despre Să nu clipești, de Stephen King
Noul roman de Stephen King, Să nu clipești a fost cea mai bine vândută carte la Bookfest 2025, la standul editurii. Fanii literaturii lui Stephen King se vor bucura să regăsească în carte o veche prietenă, Holly Gibney. Într-o declarație despre roman, Stephen King spunea:
„Am vrut să scriu o carte în care Holly este gardă de corp, iar acest lucru m-a interesat pentru că ea avansează în vârstă. A ajuns la 50, poate chiar 60 de ani, este o persoană tăcută, nesigură, dar este extrem de curajoasă. (…) O femeie micuță, care nu cântărește mai mult de 55 de kilograme, care se teme mereu că va face un lucru nepotrivit, o persoană cu un pronunțat complex de inferioritate, dar care, în același timp, este extrem de inteligentă, cu multe abilități în privința raționamentului deductiv și cu o intuiție ce pare străbătută de ceva divin. Îmi place mult Holly. Mi-am dorit să existe un criminal în serie, cu o identitate mascată, pe care Holly să o descopere, la un anumit moment dat. Dar acesta a fost doar unul dintre firele acestei înspăimântătoare intrigi ale romanului. ”
Să nu clipești marchează o revenire spectaculoasă a lui Stephen King într-o zonă de intensitate narativă absolut magnetică. Este un thriller psihologic cu accente sociale și o tensiune care te ține cu sufletul la gură.
Holly Gibney, unul dintre cele mai umane și complexe personaje create de King, se întoarce într-un roman care combină suspansul pur cu observația fină asupra lumii contemporane. Suntem onorați să aducem această poveste în fața cititorilor din România și convinși că va fi una dintre cele mai discutate cărți ale anului”,
a declarat Marian Coman, coordonatorul imprintului Armada.
Gen: Ficțiune
Autor: Stephen King
Traducător: Ruxandra Toma
Editura: Nemira
Colecția: Armada
An apariție: 2025
Editie: Necartonata
Format: 200 x 130 mm
Nr. pagini: 500
Dă-i înainte cu Răsfoiala
BOOKFEST 2025 TOP bestselleruri la marile edituri
SERIE DE AUTOR Romanele lui Stephen King: lista completă (6)
rasfoiala.com 
8 gânduri despre “FRAGMENT Să nu clipești, Stephen King”