Răsfoiala vă prezintă un fragment din Jacaranda, romanul lui Gaël Faye proaspăt lansat la Bookfest 2025 și recenzat de noi în avanpremieră. Volumul, distins cu Prix Renaudot anul trecut, spune o poveste tulburătoare despre trauma transgenerațională și vindecare, având ca temă centrală genocidul populației tutsi din Ruanda.

Ce secrete ascunde în umbra sa arborele de jacaranda, preferatul Stellei? Noul ei prieten, Milan, va avea nevoie de ani la rând și de toată determinarea pentru a le descoperi. Ani pentru a desluși tăcerile de acasă și pe cele din Rwanda al cărui trecut. De-a lungul a patru generații, cu blândețea sa caracteristică, Gaël Faye deapănă istoria crudă unei țări care, în ciuda trecutului sângeros, caută calea iertării. La fel ca un copac care se ridică dintre tenebre către lumină, Jacaranda celebrează umanitatea – paradoxală, iubitoare, vie.

„Jacaranda e o reflecție asupra felului în care trauma se transmite de la o generație la alta. Cum spui ceea ce nu poate fi spus? Cum își poate reveni cineva după o tragedie? Cartea de față răspunde nuanțat unor astfel de întrebări universale.”
– Actualitte literaire.fr

Fragment Jacaranda, Gaël Faye

Să repeți anul e o umilință. M‑am trezit înconjurat numai de țânci, de pici, de mucoși care de‑abia termi­naseră școala primară. Mi‑am jurat că n‑o să mai dau niciun rateu în viața mea. Ba chiar m‑am ambiționat să fiu premiantul clasei, să fac studii strălucite, să devin cât mai repede independent financiar și să scap de părinți și de casa aia în care niciodată nu mă simțisem acasă.

Între timp, mama angajase o vânzătoare să o ajute la magazin, fiindcă ea trebuia să se ocupe și de Claude. Îl ducea la analize, mergea cu el la primărie și la prefec­tură pentru a rezolva diverse probleme administrative. Restul timpului, Claude și‑l petrecea cu ea, la magazin, uitându‑se la un televizor mic, în camera din spate. Seara, în timp ce eu îmi făceam temele în camera mea, mama și Claude se așezau sârguincioși la masa din bucătărie pentru lecții de franceză care nu durau mai mult de o jumătate de oră, căci pe Claude îl apucau foarte repede durerile de cap. Pe lângă asta, începuse să mănânce cu poftă, bea sticle întregi de lapte, explora singur casa și curtea. Din cauza rănii, încă nu puteam merge pe stadion, la fotbal sau la baschet, dar îi plăcea să stea lângă mine și să se uite cum mă joc Game Boy.

Noaptea, continua să plângă în somn, eu mă în­tindeam lângă el și, în felul ăsta, reușeam să‑l fac să se liniștească. Într‑o zi, la cină, s‑a hotărât, în sfârșit, să guste din crema Danette. A făcut ochii mari de plăcere și a fost un râs general când eu am spus „bun‑bun“, iar el a ridicat degetul mare, în semn de aprobare. Peste câteva zile, rămâ­nând singur acasă, în timp ce noi dădeam o tură prin oraș, s‑a servit singur din frigider, înfulecând vreo zece păhărele. Când l‑am găsit întins pe canapea, descheiat la pantaloni, cu burta umflată de la atâta cremă de vanilie, înconjurat de păhărelele golite, mama l‑a certat, mușcându‑și buzele ca să nu râdă. Nu renunțase la muțenie, dar privirea i se înviorase. Nu mai era la fel de absent și de melancolic ca la început. Îi puneam discurile mele cu rock, dansam în fața lui ca un bezmetic, iar el bătea uneori din palme, timid.

De ceva timp, mama era cea care îi schimba pansa­mentul, în locul asistentului medical. Într‑o seară, la ora la care ne pregăteam de culcare, am intrat în baie și l‑am văzut pe Claude stând pe un taburet, cu bustul gol. Un corp slab, costeliv, cu omoplați în relief. Curba spatelui și forma bombată a capului desenau o linie care te făcea să te gândești la o cobră în poziție de atac. Mama se concen­tra să‑i scoată pansamentul și să schimbe feșele murdare. În lumina albă din baie, scena părea că se petrece într‑o sală de operații. După ce a scos și ultima compresă, rana a ieșit la iveală. O gaură care supura, cu o carne de un roșu aprins și cu o margine închisă la culoare. O tăietură atât de adâncă, încât mi‑era teamă că o să‑i văd o bucată din creier. Mama tampona delicat locul cu soluție dezinfec­tantă. Claude rezista eroic, cu ochii ațintiți la plăcile de gresie. Eram îngrozit de gravitatea plăgii. Articulând cu greu cuvintele, am îndrăznit să o întreb pe mama cum apăruse acea rană înfricoșătoare. „Nu se știe“, a răspuns ea, continuându‑și intervenția cu gesturi sigure și precise. „Din moment ce nu spune nimic, nu putem ști.“ M‑a rugat apoi să‑i dau o cutie cu comprese de pe etajera din spatele meu. Nu reușeam să‑mi dezlipesc ochii de acea scobitură. Cu expresia lui imperturbabilă, Claude mi se părea o făptură supraomenească, un cyborg care nu simte durerea. „Știi la ce mă gândeam, Milan?“ a spus mama în timp ce tăia o bucată de leucoplast. „Mâine, pentru că nu ai ore după‑amiază, ai putea să treci pe la magazin, când ieși de la școală, să‑l iei pe Claude și să mergeți împreună la bâlci, în parcarea din Place de l’Europe.“

PROMOȚIILE ZILEI
	Târg de Crăciun -40%
	-15% TOP 10 Gaudeamus
	Târg de Crăciun
	Târgul cadourilor de Crăciun
	Târgul Cărtureștilor
	Târgul ofertelor de Crăciun
	-20% Cărți în ediții de colecție

În acea noapte, când Claude plângea în somn, mi‑au revenit în minte frânturi din imaginile difuzate cu o pri­măvară în urmă la televizor. Carnagii cu arme albe, tru­puri umflate și palide, plutind pe râuri și lacuri, biserici cu mormane de cadavre pe jos. Claude se ascundea un­deva într‑una dintre aceste imagini pe care le refulasem, care făceau parte dintr‑o ficțiune catodică, îndepărtată și abstractă. La cină, și eu, și părinții mei eram tăcuți și detașați, părând nepăsători la strigătele lui de ajutor ce veneau dintr‑o lume care nu era a noastră. Atunci l‑am strâns mai tare în brațe, vrând parcă să‑mi cer iertare că nu l‑am văzut, că nu l‑am auzit, că n‑am fost lângă el.

A doua zi, m‑am dus să‑l iau pe Claude ca să‑l duc la bâlci. Mama m‑a pus să‑i promit că nu ne vom da în mașinuțe bușitoare, ca să nu i se agraveze rana. Stabilisem cu Nadège să ne întâlnim la stația de autobuz din fața bâlciului. Am identificat‑o de departe, după pletele roz și lookul grunge care ieșea în evidență în mulțime. Blândețea toamnei îi îndemna pe oameni să se plimbe, străzile din Versailles erau animate, lumea forfotea. Nadège s‑a aple­cat și l‑a sărutat pe Claude pe obraz, luându‑l prin sur­prindere, apoi s‑a întors spre mine și mi‑a tras o pupătură sonoră. Nadège avea aproape paisprezece ani, avusese și alți iubiți, era mai relaxată decât mine. Dar pentru mine, întâlnirile cu o fată erau ceva neobișnuit, așa c‑am pocnit din palme, ca să‑mi ascund timiditatea.

— Ce facem mai întâi?

— Trăim intens, murim tineri și lăsăm în urmă un ca­davru frumos! a răspuns Nadège, scoțând limba și făcând semnul coarnelor, apoi a adăugat: Sau altceva, mi‑e totuna.

Mergeam între Nadège și Claude. Ea mă ținea de brațul stâng, el, de mâna dreaptă. Simțeam că zbor de fe­ricire. Eram înconjurat de cele două persoane pe care le iubeam cel mai mult pe lume. Ne afundam toți trei în hăr­mălaia bâlciului, înaintam spre decibelii care se înmulțeau depășind limita suportabilului, spre rumoarea vocilor nazale, spre luminile orbitoare, spre băltoacele de vomă de după fiecare tur de carusel, spre mirosurile dulcege de churros, de mere glasate și de brioșe. Nadège era impresio­nată de pansamentul gros care acoperea capul lui Claude.

— E grav? a întrebat ea, ducând mâna la cap.

— Daa… Are o tăietură uite așa de mare, am spus eu, depărtând cât am putut degetul mare și arătătorul. Dar nu știm de fapt ce s‑a întâmplat. Nu spune nimic, e mai tot timpul liniștit și tăcut.

— Grozav, o schimbare potrivită față de frate‑miu.

N‑am vrut să‑i spun câți ani are Claude. Îmi plă­cea ideea de a avea un frate mai mic, de a fi cel care protejează. Nadège s‑a oprit în fața mașinuțelor bușitoare. Câțiva băieți gălăgioși, cu părul dat cu gel, se ciocneau pe sunetul bubuitor al unui hit eurodance.

— Hai să renunțăm, am spus eu. E prea periculos pentru rana lui.

— Nicio pagubă! Oricum muzica e de rahat.

Claude mergea cu ochii larg deschiși, nu rata nimic din spectacolul becurilor multicolore, al luminilor strobo­scopice, al efectelor luminoase care mai de care mai impre­sionant, al tarabelor cu dulciuri, al copiilor care săltau pe șaua căluților de lemn ai caruselului, al țipetelor de groază scoase de cei care aleseseră atracțiile dătătoare de senzații tari. S‑a oprit în dreptul scaunelor zburătoare ca să ne arate ce i‑ar plăcea. Am cumpărat trei bilete, ne‑am așezat în na­cele și soneria de start a răsunat tunător. Când animatorul a strigat „Staaaart!“ pe melodia The Rythm of the Night a trupei Corona, lanțurile metalice s‑au încordat, picioarele ni s‑au desprins de sol, iar scaunele au început să se încline spre exterior, acționate de forța centrifugă. Caruselul se în­vârtea din ce în ce mai tare, muzica ne asurzea, din cabina lui, animatorul articula pe un ton nazal cuvinte ininteligi­bile, amplificate de ecou. Îmi făceam griji pentru Claude, mâinile lui paralizaseră pe lanțuri. Nadège țipa și își flutura brațele. Ritmul creștea, Claude închisese ochii. Nadège urla spre cer, părul i se învolbura în aer. Din cauza vitezei, nu mai percepeam decât forme vagi, lumea se topea într‑o spi­rală confuză de sunete și lumini. Când caruselul s‑a oprit, m‑am repezit spre Claude. Stătea pe scaun, cu capul plecat și cu ochii închiși, străbătut de convulsii.

— Ești bine, Claude? Iartă‑mă, iartă‑mă…

— Relaxează‑te, a spus Nadège. Nu vezi că nu plânge, omul e în plină criză de râs!

Claude se cocoșase pur și simplu de râs, râdea cu la­crimi, ținându‑se cu mâna de burtă.

— Nu se poate… Mama n‑o să ne creadă în veci.

După trenul‑fantomă și jocurile arcade, ne mai ră­măseseră doar câteva monede pentru un tur la standul de tras cu pușca la țintă. În timp ce mă concentram să nimeresc mingile zburătoare, Nadège și Claude rupeau fâșii de vată pe băț, înghițindu‑le cu lăcomie. Dădeam chix întruna, spre dezamăgirea lui Claude. El ne arăta insistent un urs de pluș. După ce am ratat toate încer­cările, i‑am explicat că nu mai am bani și că nu pot să‑i cumpăr jucăria. Dar el mă trăgea în continuare de mâ­necă, arătând spre urs. „Nu mai ești la vârsta jucăriilor de pluș, amice!“, i‑am spus scurt, luându‑l de mână ca să ne întoarcem. Se întristase, se vedea clar. Bucuria din ultimele ore s‑a risipit pe drumul de întoarcere, nu mai era decât o amintire frumoasă.

Chiar înainte de vacanța prilejuită de Sărbătoarea Tuturor Sfinților, mama trebuia să plece pentru trei zile cu Claude la Bruxelles, ca să‑și viziteze „rudele înde­părtate“. Aș fi vrut să‑i însoțesc, dar ei plecau în timpul săptămânii, iar eu nu puteam lipsi de la ore. În seara în care îi așteptam să se întoarcă, cu puțin înainte de mie­zul nopții, am auzit soneria. Nu reușeam să dorm, de mai multe ore mă perpeleam de nerăbdare. Am coborât în grabă scările și am țipat la tata să mă lase pe mine să deschid. Aveam o surpriză pentru Claude: Nadège se întorsese la bâlci, nimerise toate mingile și pusese mâna pe urs. Numai că, atunci când am deschis ușa, am văzut‑o doar pe mama, cu valiza ei, sub marchiza de la intrare.

— Unde‑i Claude?

— Nu spui „bună seara“? De ce nu dormi la ora asta? Dă‑te puțin laoparte și dă‑mi voie să intru.

După ce l‑a sărutat pe tata, a lăsat bagajul jos și s‑a întors către mine.

— Unde e Claude? am repetat întrebarea, stăpânindu‑mi furia pe care o simțeam crescând în mine ca un torent amenințător.

— Stai jos, Milan.

— Nu vreau, spune‑mi unde e, mamă!

Aveam lacrimi în ochi din cauza unei presimțiri rele.

— Claude s‑a întors în Rwanda. S‑au găsit supraviețuitori din familia lui. Nu putea rămâne cu noi, Milan.

Dă-i înainte cu Răsfoiala

BOOKFEST 2025 TOP bestselleruri la marile edituri

Recenzie Jacaranda, Gaël Faye. Despre puterea de a rezista celor mai mari adversități.

FRAGMENT Lista, Yomi Adegoke