Poţi călători în timp în Ultima carte, miniromanul lui Marian Coman. Poţi juca, pe rând, rolul autorului şi pe cel al personajului său, te poţi răzvrăti împotriva Creatorului tău literar, complotând să îţi scrii singur destinul cu un gest ultim şi suprem. După cum poţi da viaţă unor eroi narativi care, încarnaţi în lumea reală, o întorc cu susul în jos şi îi schimbă mersul, fluidizând realitatea.
Povestea lui Marian Coman, o bijuterie narativă decorată cu dragoste, tragedie, frământare creativă şi mistere nedesluşite, ne reaminteşte de ce suntem atraşi la nesfârşit de literatură: între pagini se nasc miracolele ce ne îmbogăţesc visarea şi trezia, între pagini se sfărâmă tirania fricii şi – din praful ei – se naşte curajul. Adică tot ce ne trebuie pentru a ne imagina un nou destin.
De fiecare dată când cumperi o carte via Răsfoiala, generezi un mic comision care ne ajută să ne continuăm munca. Cu doar un click, spunem împreună lumii că Noi Credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
Universul într-o lacrimă
Trei pagini ţine povestea de dragoste dintre Alex şi Ada, personajele care deschid Ultima carte. Autorul încapsulează într-o miniatură măreţia şi tragedia marilor iubiri pe care scriitorii din toate timpurile au cheltuit ani îndelungaţi şi fluvii de cerneală. Moartea neanunţată, moartea arbitrară, răul infiltrat fără veste sunt pretextele poveştii surprinzătoare care urmează.
Aflăm curând că protagonistul Alex e legat cumva de un alt personaj misterios, Manu. Unul e scriitor, altul e personajul unei poveşti neterminate. Ca personaj, eşti captiv în limitele istorisirii născocite de Autor, dar posezi şi puterile nebănuite pe care le instituie literatura. Bunăoară, Alex se trezeşte călătorind inexplicabil în timp, mai exact în vremurile din De veghe în lanul de secară al lui Salinger, în Magicianul lui Fowles, sau în Prima carte, ultima carte volumul obscur al unui anume Cătălin Bursaci, Editura Albatros, 1977. Periplul acesta aparent haotic îi aduce reîntâlnirea cu iubirea vieţii sale, Ada, în alte planuri temporale, dar şi aventuri mai mult sau mai puţin nedorite, întâlniri neprevăzute cu un pictor dubios sau cu agenţii fioroasei Securităţi.
Alex capătă, pe fondul acestei călătorii iniţiatice, conştiinţa că e personaj în povestea altcuiva, că destinul îi este hotărât de următoarea pagină pe care Manu o va scrie (sau nu), în alt timp, în altă lume. Şi că tragedia iubirii sale distruse poate fi anulată printr-un unic şi hotărâtor act de violenţă: uciderea scriitorului care l-a creat şi refugiul, alături de Ada, în regatul poveştilor neterminate, un tărâm imaginar în care toate vor fi iarăşi aşa cum au fost, dragostea şi fericirea vor fi restaurate pentru veşnicie.
Dar toate astea au un preţ, iar deznodământul…ei bine, veţi citi pe nerăsuflate cele 176 pagini ale romanului şi veţi afla.
Superputerile Poveştii
“Ce faci dacă te trezeşti deodată într-o altă lume? Sau într-un alt timp? Sau într-o altă ţară? Ce faci dacă nu ai timp să-ţi plângi de milă? Ce faci dacă e un frig de crapă pietrele, şi ninge, şi-i noapte? Ce faci dacă nu ştii cum o să fii primit de localnici? Ce faci dacă te trezeşti într-un coşmar din care nu ştii cum să ieşi? Încotro o iei? Şi ce faci cu frica? Cu respiraţia sacadată? Cu adrenalina care-ţi aleargă prin sânge? Tu ce ai face cu toate astea?”
“Mi-ar plăcea să avem puterea să oprim timpul. Maşinile să încremenească sub noi. Vântul să nu mai scuture frunzele copacilor, păsările să rămână suspendate, cu aripile desfăcute pe cer. Să avem pentru totdeauna clipa asta, în care doar noi doi ne putem mişca. Nimeni să nu ne ştie şi nimeni să nu ne vadă. Să coborâm pe stradă şi să mergem printre oamenii înţepeniţi asemenea unor statui. Să nu mai dăm drumul secundelor să curgă. Să nu ne întoarcem la vieţile noastre.”
Pe parcursul lecturii – şi după – am trăit cu sentimentul acut că Ultima carte, această poveste uriaşă în pagini puţine, e ca o lacrimă în care se reflectă universul întreg. Cu întrebările clasice din care se nasc poveştile bune, cu dorinţele imposibile şi cu setea de libertate absolută pe care ni le ostoieşte doar literatura. Cu conştiinţa timpului implacabil care nu iartă, care refuză să se oprească, dar căruia îi putem opune câteodată, pe cât de fragilă, pe atât de indestructibilă, o carte.
La cât de mult mi-a plăcut Ultima carte, am căutat şi am citit imediat un alt titlu de Marian Coman, colecţia de proze Omuleţul din perete şi alte povestiri fantastice. Chiar şi atunci când abordează teme literare obişnuite precum copilăria, dragostea, singurătatea, trecerea timpului, Marian pare că se joacă, că îi este uşor să navigheze printre ideile care domină literatura. Ca un jongler, foloseşte unelte din proza SF, fantasy, horror sau poliţistă şi construieşte, volum cu volum, un univers literar original, foarte diferit de tot ce am citit în proza românească de azi. Dacă nu i-aţi răsfoit cărţile, mă încred că veţi face o descoperire plăcută, precum am avut şi noi.
Literatură română contemporană, dragoste, fantasy
Gen: Ficțiune
Autor: Marian Coman
Editura: Nemira
Colecția: N’autor
An apariție: 2024
Editie: Necartonată
Format: 200 x 130 mm
Nr. pagini: 176
| Cumpără cartea | |
 | Vezi prețul |
 | Vezi prețul |
 | Vezi prețul |
 | Vezi prețul |
Ultima carte – fragment
E mister, melancolie, thriller şi tandreţe, pasajele alerte se succed cu introspecţiile profunde în Ultima carte. Dar sunt şi pagini ludice, iar pe una dintre acestea am ales-o pentru exemplificare (atenţie, conţine umor cu miliţieni 🙂
“Un taxi a trecut pe lângă mine şi am recunoscut forma pătrăţoasă a maşinii: Dacia 1100. Am înţeles. Eram în România.
M-am aşezat pe o bancă, în întuneric, şi am respirat adânc. Mirosea a mare. A scoici, a alge şi a peşte. Eram frânt. Un câine negru a venit spre mine, dând din coadă. M-a mirosit, l-am mângâiat, mi-a lins mâna şi a plecat. Mi-am spus că totul e al naibii de real, că am simţit limba umedă şi moale a câinelui când mi-a atins degetele, apoi m-am gândit că mi-ar prinde bine nişte mâncare sau măcar nişte apă, dar eram prea oboist pentru orice. M-am întins pe bancă, mi-am pus cărţile sub cap şi am adormit.
Visez stele căzătoare şi peretele din sticlă din apartamentul Adei. Văd dâre de sânge pe el şi trupul ei, o văd apoi zbătăndu-se, văd cuţitul înfipt în ea, Ada ţipă şi stelele cad peste noi. Prin noi. Pe lângă noi.
-Am zis să îmi prezentaţi documentele! am auzit o voce lângă mine.
Am ridicat pleoapele de care-mi atârnau, grele, urmele unui vis întunecat. M-am dezmeticit însă într-o secundă. Lângă mine erau doi poliţişti. Nu. Lângă mine erau doi miliţieni. Am recunoscut uniformele vechi, aidoma celor din fotografiile de la Revoluţie. Şi, nu ştiu de, mi-a venit să fac chestia asta:
–I am sorry. I do not understand. I don’t speak Romanian.
Ăştia s-au uitat unul la altul.
-Ce zice?
-Nu ştiu, tovarăşu’ sergent, i-a răspuns celălalt. Cred că-i neamţ, nu vedeţi cum e îmbrăcat?
-E pe mă-sa! Ne ia la mişto.
Apoi s-a întors către mine.
-Pa-şa-port! mi-a spus, vorbind mai tare şi mai rar. Davai paşaport!
-Actele, pula mea! l-a completat celălalt, în timp ce mima un pătrat, încurcat cumva de cureaua kalaşnikovului pe care-l purta în spate.
Au trecut câteva minute aşa, încercând să ne înţelegem.
–I will go to the hotel, le-am spus eu la un moment dat.
-Uite, tovarăşu’ sergent, zice că le are la hotel, i-a tradus miliţianul mai tânăr.
-Ştiu şi eu ce înseamnă hotel, s-a burzuluit sergentul, apoi s-a întors încruntat către mine. Numele dumneavoastră! Vă rog să-mi spuneţi numele dumneavoastră.
–Your name, l-a completat ăla mai tânăr.
-A…My name is…Spencer, i-am spus. Bobby Spencer.
Sergentul şi-a notat ceva în carneţel, după care şi-a luat staţia de la brâu şi a apăsat câteva butoane. S-a îndepărtat şi a vorbit. Un câine a lătrat undeva.
–Ich bin Toderică, mi-a zis, zâmbind, celălalt miliţian.
Nu a mai spus nimeni nimic o vreme. Toderică a continuat să mă soarbă din priviri.
–Gummi? Kaffee? a adăugat el într-un târziu.”
Dă-i înainte cu Răsfoiala
BOOKFEST Noutățile editurii Nemira la târgul de carte al verii, Bookfest 2025
rasfoiala.com 
3 gânduri despre “Recenzie Ultima carte, de Marian Coman. Ne vedem la capătul poveştilor.”