Cătălin, bun venit pe Răsfoiala! Îți mulțumim că ți-ai făcut timp să împărtășești cu cititorii noștri cum se face un roman ca Dezrădăcinații, proaspăt lansat la editura TREI. Și pentru că am scris cititori, trec fără prea multe fasoane la prima curiozitate legată de cartea ta. Știu că ești un cititor împătimit și se vede asta din primele pagini ale romanului – avem un personaj bibliotecar, iar cărțile tot apar în carte, anonim sau nominal.
Poți fi scriitor, fără a fi un mare cititor?
Înțeleg că există cazuri „documentate” de persoane care scriu bine fără să se fi omorât cu cititul, dar cred că pentru a ajunge scriitori trebuie neapărat să devină și cititori. Altfel, n-are nici un sens. De ce ai întreprinde această activitate care-ți răpește enorm de mult timp, îți solicită corpul și sănătatea și te uzează emoțional dacă nu te interesează rezultatul? În plus, ca să te poți numi scriitor trebuie să repeți treaba asta iar și iar, cu consecvență și consistență. Pe de altă parte, masochismul există, și noi, oamenii, nu suntem întotdeauna conduși de sens, așa că nu se știe niciodată.
Am citit undeva recent chestia asta, că există două tipuri de artiști: unul care reacționează la cele din jur, la ceea ce trăiește, și altul care reacționează la propria artă, la istoria acesteia. Evident, cei din prima categorie sunt mai susceptibili să scrie fără a citi prea mult, doar folosindu-și simțurile. Există exemple notorii de scriitori care nu s-au declarat pasionați de lectură, cum ar fi Agatha Christie sau Louis-Ferdinand Céline, dar aș privi aceste declarații cu o doză bună de scepticism. Cei mai sus menționați aveau o cultură solidă pe care sigur n-o obținuseră de pe internet.
Mulți scriitori au o rutină anume a cititului atunci când scriu. Am auzit de unii care nu citesc deloc. Eu, când scriu, citesc mult mai puțin și selectez cu grijă cărțile. Motivul este că, dacă nu sunt atent, mă contaminez cu stil, ton, vocabular, și încerc să evit asta.
Multă vreme te-ai ocupat de rădăcinile unui alt limbaj, foarte diferit de cel literar, cred eu, limbajul tehnologiei. Cum treci de la scris coduri la scris proză – și mai ales la un roman complex ca acesta?
Eu am prins vremurile din carte, în care se practica intensiv și o dezrădăcinare vocațională, în sensul în care un tânăr la începutul vieții nu avea prea multe opțiuni, și chiar și acelea puține erau supuse unor presiuni rezultate din prejudecăți.
În cazul meu era de neconceput să nu intru la facultate, iar facultățile erau cumva ierarhizate – medicina, dacă nu mă-nșel, era cap de listă, apoi Politehnica – automatică, electronică, șamd, iar la urmă de tot ASE-ul. De filologie sau alte discipline de „uman” nici nu se punea problema, deși maică-mea a fost profesoară de limba română. Atenție, nu spun că eu am vrut și mi s-a impus altceva, nu, pur și simplu astea erau condițiile și le luai ca atare. Așa că am ajuns în IT.
Acum, singurul regret pe care-l am în legătură cu acest drum este că, poate, am găsit cam târziu scrisul. Pe de altă parte, dezvoltarea de software mi-a oferit un confort material fără de care cine știe dacă aș fi ajuns să scriu. În orice caz, nu văd cine știe ce legătură între limbajele de programare și limbajul literar. E posibil ca scrierea de cod să-ți formeze o anume deprindere a structurilor care să ajute, mai ales în cazul unor forme de mare întindere, dar același simț al structurii poate fi exersat sau dobândit în multe alte moduri. Cu siguranță nu există vreo rețetă a trecerii de la una la alta.
Cât de mult ai citit pentru Dezrădăcinații? O carte atât de voluminoasă, nu poate fi scrisă fără documentare temeinică. Vorbim de un thriller, dar și de o frescă a comunismului anilor ‘80, cu ungherele sale acum iluminate.
Aș spune de la început două lucruri: primul, că m-am născut în 1973, deci am prins o bucată din vremurile respective, și al doilea, că nu mi-am propus nici o clipă să mă duc în această zonă, de „frescă a comunismului anilor ‘80”. Ba chiar, în ultimii ani, opinia mea a fost că ne cramponăm prea tare în literatură de tema comunismului, mai ales a copilăriei în comunism, poate pentru că se scrie multă autoficțiune, în fine, printr-o ironie a sorții am ajuns și eu aici, deși pe un drum diferit.
În „Dezrădăcinații” perioada istorică este doar cadrul în care se derulează plotul polițist – nu cred că există detalii introduse cu scopul producerii de nostalgie: biciclete înaripate Pegas, ciocolată minunată Rom, bombonele vesele Cip șamd. Ne bombardează destul cu ele industria de publicitate. Sigur, există Dacia, există Aro, dar sunt vai de ele, se defectează tot timpul, și sunt acolo doar pentru că au fost necesare poveștii. Sebastian Popa are un Volkswagen 1500 TL Fastback Sedan din 1970. Ideea e că n-a fost nevoie de prea multă documentare, însă, cum spuneam și mai înainte, când scriu am nevoie să citesc cărți din același registru. Am citit, spre exemplu, pe nerăsuflate, „Mai mult ca trecutul”, jurnalul Anei Blandiana, pe care ar trebui să-l citească oricine vrea să afle cum se trăia în comunism. Mi s-a părut fascinant cât de multe lucruri puteai face într-o zi în anii ‘80, sigur că asta nu avea nimic de-a face cu comunismul, dar chiar și așa, diferența dintre o zi în Bucureștiul anilor ‘80 și o zi în același oraș al anilor 2020 e incredibilă. Dacă tot vorbim despre cărți, avem acolo informații despre tiraje – se tipăreau 50-100.000 de exemplare, carte de poezie. “Dezrădăcinații” are cam tot atâtea șanse să ajungă la cifre de genul acesta cum am eu să ajung pe Marte. Observați că nici măcar nu am zis „pe Lună”. Zona în care am avut într-adevăr nevoie de documentare a fost cea care implică funcționarea Poliției – Miliția de pe atunci. Aici am avut sprijinul domnului locotenent colonel în rezervă Gheorghe Pascu, de la Ploiești, care a lucrat treizeci de ani la Serviciul Criminalistic și la Serviciul Judiciar. M-a ajutat atât personal, răspunzându-mi la o serie de întrebări, cât și prin cartea dânsului, „Stai că trag”, și alte documente pe care mi le-a dat să le studiez.
Fără nici o legătură cu partea polițistă, am recitit romanele lui Bolano, atât „Detectivii sălbatici”, din structura căruia m-am inspirat, cât și „2666”. Dar acestea sunt cărți la care mă întorc constant.
A existat acest roman mereu undeva în mintea ta, așteptând cuminte să se maturizeze îndeajuns ca să fie scris… Dacă nu, care sunt rădăcinile lui? (Te întreb pentru că eu mi-am dorit să scriu o carte despre lucrurile trăite în anii ‘80. Se cereau scrise. Mi se părea că realitatea de atunci semăna ireal de mult cu ficțiunea. )
Pe modelul „Celelalte zece porunci”, al Domnicăi Davidescu? Nu, n-a existat. Dar au existat mai mulți vectori care au dus către el, și le iau pe rând.
Unu – ar fi contextul Govorei, locul în care am crescut, în care am văzut povești la fiecare pas și în fiecare bucată de pădure – până și școala în care am învățat era literalmente în pădure. Doamna Angela, bibliotecara, îmi era ceea ce se numește la noi „moașă”, și petreceam mult timp la ea la bibliotecă. Govora a fost clar pânza perfectă care și-a așteptat ocazia.
Doi – tot în contextul Govorei, de când eram foarte mic m-a marcat o poveste. Era în oraș un bărbat care, în urma unei operații avea o placă de metal în locul unei porțiuni a calotei craniene. Placa aceea vibra la frecvențe înalte și îi producea dureri, spasme, nu știu exact. Cu empatia caracteristică vremurilor, i se spunea Ionel Sonatu’, iar copiii fluierau când trecea prin zonă, ca să-i declanșeze stările acelea. Eu nu fluieram, că nu știam cum. Nici acum nu știu. Efectul era că bietul om o lua razna și ne alerga, haotic, fără să prindă pe nimeni. Însă, la un moment dat, un băiețel s-a speriat atât de tare încât a fugit în pădure. Părinții, care nu ne urmăreau fiecare mișcare, ca acum, au observat că lipsește abia seara, și n-au mai avut ce face. A doua zi însă, s-a format o echipă și l-au căutat. Până la urmă băiețelul a fost găsit, sau poate a găsit singur drumul înapoi. Nu știu dacă povestea asta s-a întâmplat cu adevărat sau doar ne-o spuneau adulții pentru a ne ține departe de pădure, ceea ce oricum nu se întâmpla, dar efectul asupra mea a fost o frică paralizantă de combinația întuneric, singurătate și pădure. Îngheț și acum la gândul că m-aș putea afla în situația asta.
Trei – familia mea încă mai are un apartament la Govora, unde eu merg destul de des. Acum câțiva ani, într-o dimineață, m-au trezit strigătele unei femei. Striga „Anaaaa, Damian”, pe un ton plat, pe care l-a menținut 15-20 de minute cât am auzit-o eu. În nici un caz nu era un ton normal pentru cineva care așteaptă un răspuns, pentru cineva îngrijorat. N-am coborât din pat, doar am stat așa și am ascultat, gândindu-mă la cine și ce ar putea fi în spatele acelei voci. Atunci s-a născut în mintea mea personajul Angelei Decu.
Patru – la un curs de scenaristică (al Ceciliei Ștefănescu) ni s-a cerut o temă pentru un scenariu pe care urma să-l scriem până la finalul său. Mi-a venit ideea unui policier care să se petreacă la Govora, în anii ‘80. O temă care nu prea s-a mai făcut, sau nu știu eu. Dar nu m-am simțit în stare s-o abordez ca scenariu și m-am hotărât să merg în schimb către roman, ceva ce-mi părea mai accesibil. Asta se întâmpla, cred, în primăvara lui 2021, și atunci m-am și apucat de scris.
Altfel spus, a fost Dezrădăcinații pentru tine o formă de procesare, de sublimare, de exorcizare a unei file de istorie – istoria decrețeilor?
Nu, nicidecum. E doar a doua mea carte, și dacă ar fi să am astfel de obiective importante le-aș lăsa unei versiuni mai experimentate a mea. Versiunea actuală nu și-a exorcizat prin acest roman decât un procent, sper eu important, din sindromul impostorului. Vezi tu, prima carte n-a fost neapărat rezultatul unei munci consistente și consecvente către un scop clar.
M-am jucat cu scrisul fără să mă gândesc prea mult la ce va urma și m-am trezit că sunt numit „scriitor”, ceea ce mi-a produs o jenă teribilă.
Când mi-am dat seama că-mi place să scriu și că vreau să continui, mi-am promis că o să scap de ea după publicarea celui de-al doilea volum, neapărat un roman. Deocamdată e prea devreme să spun dacă mi-a reușit sau nu, dar am văzut mai devreme un fragment al unei emisiuni de televiziune de prin anii ‘60 care-l avea ca invitat pe Borges. Purta un costum negru și spunea fraze din acelea care sfârșesc citate pe pereții Facebook-ului. Impresionant. Deci, cred că mai am totuși de lucru la sindromul impostorului. Mai vorbim și după cărțile următoare.
Știu că ai crescut la Govora și nu pot să nu întreb. Faimosul imperativ “Scrie despre ce cunoști” e unul dintre motivele pentru care ai ales ca loc al acțiunii stațiunea preferată a mamei mele? (M-a înnebunit cu poveștile ei despre Govora.)
Păi, Govora e un loc special, și asta simte oricine petrece ceva timp acolo. Nu știu dacă mai poate fi numită stațiune, cu toată decăderea post-comunism, dar locul în sine are o magie a lui. De asta l-am ales, și sigur nu din cauza faimosului imperativ, pentru care am o antipatie declarată. Cred că prea multă lume îl ia așa, brut, mot à mot. Eu sunt fan al filmului documentar, iar în ultimii ani am observat la documentariștii tineri o tendință de a-și căuta subiectele la maximum o palmă de ei. Multe filme despre propria familie. Bunicul, bunica. Bănuiesc că așa li se spune în școală. Îmi pare rău, dar cred că asta duce la lene, la dispariția curiozității de descoperitor al lumii. În plus, e o dovadă de aroganță să crezi că publicul va fi captivat de povestea familiei tale. Majoritatea familiilor nu sunt atât de interesante, și le avem și noi pe ale noastre. Mie îmi place un mix, deși e greu de găsit unul bun, cum spun cei de la Paraziții. Adică, poate bunicul tău nu e neapărat interesant 100% ca personaj, dar sigur are niște trăsături interesante, sigur a făcut niște lucruri interesante. Ia-le pe alea și altoiește-le pe un personaj ficțional care să fie captivant cu totul, și într-un context captivant.
La ora actuală, internetul oferă posibilități infinite de cunoaștere, dacă ești dispus să-l folosești pentru asta. Personajele din „Dezrădăcinații” se perindă pe tot globul, pentru că într-o oră două poți vizita pe Google maps câteva sate dintre Paris și Deauville și alege unul care seamănă cu acel Courcelle-en-Vexine pe care ți-l dorești ca locație pentru atelierul mecanic al lui Thierry. Ți-e cu atât mai ușor dacă urmărești, ca mine, an de an, Turul Franței. Sigur, trebuie să ai grijă unde te oprești, altfel o să scrii prostii. Cred că balansul ăsta e o chestiune de cultură generală, de cât ai acumulat până la un moment dat în viață.
Unul dintre personaje spune că ar fi un oraș inventat – cineva s-a apucat să taie copaci și astfel a venit pe lume Govora. La fel cred și eu, dar despre București. E un altfel de a spune: oamenii care trăiesc aici n-au rădăcini aici, nu-i leagă nimic de locul acesta, sunt străini de el. Fără să dăm spoilere – ce relevanță are în roman înstrăinarea de locul pe care-l locuiești?
Foarte mare. N-am sesizat nici eu cât de mare până târziu. Multă vreme, în capul meu, romanul s-a numit „Lacul ielelor”, după acel lac verde din pădure, și a fost o poveste polițistă, un whodunnit, apoi, treptat, povestea polițistă a trecut în planul al doilea și m-am trezit cu un mozaic al memoriei pe cap. Fac o scurtă introducere. Ca să descopere adevărul, Sophie Tobrouk apelează la cei implicați. După mai bine de 15 ani, e greu să-ți amintești ceva precis, țintit, și atunci îi lasă să-și spună propriile povești. Pentru o vreme, devin chiar ei personaje principale. Urmăm cumva o cale ocolită, ca în „Detectivii sălbatici”, dar care duce la rezultate mai precise. Și, atunci, „Lacul ielelor” nu se mai potrivea, aveam nevoie de un alt titlu. La un moment dat am avut revelația asta, că pot împărți personajele în două, cele „dezrădăcinate” și cele „liniare”, să zicem, iar, dintre acestea, primele sunt cele care avansează tot timpul povestea. Asta se întâmplă pentru că „dezrădăcinații” sunt neliniștiți, unii traumatizați, într-o adaptare continuă, într-o mișcare continuă, sunt mai mobili și mai dispuși la acțiune.
Dacă vă uitați la game-show-uri televizate, de genul „Chefi la cuțite”, veți constata că într-o proporție mare concurenții sunt români stabiliți în străinătate. Dezrădăcinați. Ei sunt dispuși să-și lase temporar job-urile, să călătorească mii de km, să riște, să se expună. Sigur, acum dezrădăcinarea se produce voluntar, dar multe din efecte rămân.
Și atunci mi-am dat seama că trebuie să-i dau acest titlu. Mi s-a părut perfect. Cred în continuare că nu puteam găsi unul mai bun.
Și pentru că am spus înstrăinare, e momentul să întreb și despre absență. Intriga este dispariția unei fete, Ana Decu. Mi se pare că Dezrădăcinații este despre Absență – la fel cum este și despre Pădure. Vorbește-ne despre aceste personaje cu fiziologie non-umană.
Așa e. Și, într-un fel, nu doar Ana Decu e absentă. Gândește-te la tatăl ei, Emilian. La Sebastian Popa. Toni Decu a stat prizonier la ruși în timpul războiului. Lipsesc perioade neobișnuit de lungi dintre cei apropiați, chiar și din propriile vieți. Ana Decu e, într-un fel, definitorie. Toată lumea pare s-o cunoască. Inclusiv noi, încet încet, ajungem să credem asta. Așa să fie oare? Cornelia se crede foarte apropiată de Ana, dar n-o cunoaște mai mult decât își cunoaște Elena Szalai sora. În realitate, nimeni nu cunoaște pe nimeni, și acesta este unul dintre pilonii pe care se ridică romanul.
Pădurea este un altul. Pădurea, după cum aflăm destul de repede, are atât sensul ei natural, de mulțime de copaci, dar și o funcție figurativă, de păstrătoare a secretelor și de protectoare în fața străinilor. Sigur că, după cum spune Thierry: „treaba e că secretele, mai devreme sau mai târziu, tot ies la iveală”.
Cineva spunea că pentru a iubi o carte trebuie să-i iubești personajele. Mi s-a întâmplat instinctiv cu Sebi, milițianul. L-am admirat pentru că e zelos, competent și empatic, atent la cele mai mărunte amănunte, pune întrebări aparent fără rost, dar al căror scop se vădește ulterior. Atunci când l-ai pus pe hârtie, te-ai uitat la alte personaje din istoria literaturii de gen?
N-aș putea spune că m-am uitat. Nici măcar n-am mai fost prea interesat în ultimii ani de literatura de gen. A fost o perioadă când consumam multe romane nordic noir, există, cred, pe Netflix, o categorie specială pentru astfel de filme sau seriale. Până la urmă, Sebastian Popa începe destul de clișeic – milițianul libertin, mutat de la București la Govora ca sancțiune administrativă pentru o serioasă abatere disciplinară, de fapt pentru un exces de zel îndreptat împotriva cui nu trebuie. Ce îl scoate din zona clișeului este lipsa lui de opțiuni. Mai precis, cu o familie ca a lui, Sebastian are doar două opțiuni: să devină un ticălos, sau un idealist. Nu va avea niciodată luxul mediocrității, traiectoria lui pare clară, iar asta ne apropie imediat de el.
Un alt lucru pe care l-am admirat sunt dialogurile. Nu pot să-mi imaginez câtă muncă presupune un volum de dialoguri care să sune la fel de candid și de “normal” ca discuțiile autentice (te felicit!). Să scrii ceva și să citești ce ai scris pot fi lucruri uimitor de diferite. Cum devii bijutier de dialoguri?
Ascultând. Eu vorbesc puțin și ascult foarte mult. Asta fac de când mă știu, nu e ceva premeditat, și m-a pregătit pentru scrisul dialogurilor. Apoi, urmează munca pe care trebuie s-o facă orice scriitor. Un personaj bine pregătit va avea felul său propriu de a vorbi. Citesc de zeci de ori fiecare frază. În cap, pe diverse voci sau cu voce tare. De fapt, sunt sigur că am citit fiecare rând din „Dezrădăcinații” de mai bine de o sută de ori. Le dai și altora să citească, oameni despre care știi că au „ureche” pentru dialoguri. Asculți ce spun ei. Și până la urmă iese.
Știu că uneori în procesul de redactare, de editare a unei cărți se elimină pasaje, personaje. E ceva ce regreți că s-a pierdut în acest proces?
Absolut nimic. Am ținut bine în mână povestea, așa că n-am avut de tăiat chestii semnificative, după care să-mi pară rău. Iar procesul meu de scriere presupune foarte multe reprize de editare – la început de zi, la sfârșit de capitol, etc, deci ce se pierde e întotdeauna minor. Prima discuție pe care am avut-o la editură, cu Magda Mărculescu, Roxana Petrescu, Ruxandra Georgescu, a fost despre volumul textului. Ne-am gândit împreună dacă nu cumva l-am mai putea reduce puțin, iar concluzia tuturor a fost că n-avem de unde tăia. Am mutat de comun acord cu Carmen Eberhat, care s-a ocupat de redactare, cele două poeme epice din liceu ale lui Sophie Tobrouk, din corpul cărții în Anexa de la final, dar sunt încă între copertele cărții.
Ce carte ne recomanzi să citim după Dezrădăcinații, scrisă tot de un autor român / o autoare contemporană?
Aș recomanda (din nou) „Greva păcătoșilor”, demonstrația de forță a lui Florin Chirculescu, care are și carte nou apărută, „Orfanii”, aș recomanda cărțile de povestiri ale lui Remus Boldea, de o naturalețe specială, ei fiind inseparabili aș recomanda „Teoria fricii”, a lui Iulian Tănase, de o sinceritate intimidantă, apoi mi-a plăcut romanul Oanei Paler, „Stadii”. Aș mai recomanda toate edițiile Kiwi, apoi romanul „Cartea neisprăvirii”, al lui T.O. Bobe. Dar, din păcate apuc să citesc mai puțini scriitori români decât ar trebui.
Ce carte ai citit tu imediat după ce ai terminat de scris cartea?
Dipticul lui Cormac McCarthy – „Pasagerul” și „Stella Maris”. Abia le așteptam și m-au și inspirat pentru romanul la care lucrez în prezent.
Unele romane au o pagină de mulțumiri la final. Să ne imaginăm că scrii acum acea pagină. Cui mulțumești?
Știi discursul acela celebru al lui Snoop Dogg – „I Wanna Thank Me”? 🙂
Gen: Ficțiune
Autor: Cătălin Ceaușoglu
Editura: TREI
Colecția: Autori români
An apariție: 2023
Editie: Necartonata
Format: 200 x 130 mm
Nr. pagini: 680
Dă-i înainte cu Răsfoiala
BOOKFEST 2025 TOP bestselleruri la marile edituri
INTERVIU Ana Maria Sandu: Dacă sunt ceva pe lume, sunt cititor profesionist.
rasfoiala.com 
3 gânduri despre “CĂTĂLIN CEAUȘOGLU: „Ne cramponăm prea tare în literatură de tema comunismului, mai ales a copilăriei în comunism.””