Ajuns în fruntea topurilor de carte Washington Post, Boston Globe, Kirkus Reviews, la scurtă vreme după lansare, romanul lui Chris Whitaker Toate culorile întunericului a fost tradus rapid în 28 de țări, inclusiv în România, unde apare în colecția Fiction connection a editurii TREI. Vă poftim să citiți un fragment din povestea despre care celebra scriitoare Gillian Flynn (Fata dispărută) spune că:

Te lovește ca un baros!

Fragment Toate culorile întunericului, Chris Whitaker

Himes vorbea cu gura plină. 

— L‑am ridicat pe muncitorul care a tăiat curentul, dar n‑am ajuns nicăieri. E un veteran și vorbește de parcă e o greșeală autentică, ușor de făcut. 

— Numele? 

— Owen Williams. 

Saint s‑a ciupit de puntea nasului. 

— Stai să ghicesc, are o fată pe care‑o cheamă Lucy? 

A auzit foșnetul hârtiilor, dar n‑avea nevoie să aștepte răspunsul. 

A mai primit un apel, de data asta de la Complexul corecțional James Connor și i‑a mulțumit directorului Thompson că a sunat‑o înapoi. 

Au vorbit puțin despre nimicuri, iar Thompson nu și‑a putut ascunde veselia din glas când a întrebat de directorul Riley. 

— Voiam doar să știu dacă Joseph Macauley a fost apropiat de cineva cât a fost încarcerat la dumneavoastră. Știu că a trecut multă vreme, dar…

Glasul lui Thompson era bogat și calm. 

— Doar un gardian. A avut grijă de băiat. Altceva nu‑mi aduc aminte. Crezi că a făcut o legătură care a dus aici? 

— Nu, verific detaliile, atâta tot. Cum îl chema pe gardian?

— Darnell Richardson. 

Saint și‑a scotocit memoria și n‑a găsit nimic, așa că i‑a mulțumit și a băgat informația la dosar, apoi a urcat în pod, unde era atât de cald încât a început să transpire și avea brațele umede când a găsit cutia. A suflat praful de pe ea, a dus‑o pe umăr pe scara abruptă și, pentru prima dată după cel puțin 12 ani, a deschis dosarul răpirii lui Macauley.

S‑a gândit că poate îi sare ceva în ochi și‑i spune încotro se îndreaptă el, unde a fost. A ascultat caseta la boxa mare, aproape zâmbind când i‑a auzit vocea. 

Cu Grace și tot ce‑și aducea el aminte în fundal, a răsfoit paginile primului ei caz, notițele prinse pe panoul din birou, și‑a amintit fiecare fotografie și transcriere de interogatoriu. 

Rapoarte despre compoziția solului la ferma Tooms. Amprente și analize de materiale. Charlotte era la bunica ei și a putut lucra până după‑amiaza târziu, întrerupându‑se doar ca să se așeze pe terasă când i se bloca mintea. Și‑a găsit harta veche: locuri unde el jefuise bănci, unde se întâlnise cu familiile, unde pictase scene pe care i le descrisese cândva Grace. 

Abia se înserase când a ajuns la Tooms. S‑a așezat pe scaunul vechi de piele, a inspirat mirosul de fum de trabuc și, pentru o clipă nău­citoare, nu i‑a venit să creadă că n‑o să mai poată vorbi niciodată cu bunica ei. 

— Am trecut deja prin asta. Căutam câinele.

Glasul lui Marty Tooms s‑a revărsat în toată încăperea. Saint a închis ochii și l‑a văzut limpede. Până îl arestaseră nu ezitase, nu se abătuse de la versiunea lui de adevăr. 

— Nu știu ce rasă era, poate era o corcitură, că avea picioarele prea lungi și urechile ajungeau aproape până la ochi. I‑am cumpărat o zgardă, în caz că… Știu că uneori îi mai iau. I‑am zis Scout. I‑am cumpărat și medalion. Îmi făceam griji că o să ajungă în vreun adăpost. Și cum îi omoară ca și cum… niciun drept. 

— Deci crezi în dreptul la viață? a întrebat Nix. 

Saint s‑a încruntat când a auzit întrebarea. 

Tooms a tăcut multă vreme. 

— Nu crezi în oamenii care joacă roluri de Dumnezeu? a adăugat Nix, cu calm în glas. 

— Sunt doctor. E meseria mea să joc rolul de Dumnezeu. Îmi petrec timpul încercând să devin mai bun. 

— Să salvezi vieți, nu să le iei. 

— Se spune că e omenesc, dar nu pot să nu mă gândesc că e crimă deghizată. 

Povestea lui, motivul pentru care era în pădure în dimineața aceea părea nerealistă. 

Din nou Nix, cu glas neiertător, ca și cum ar fi ascultat o fantomă. 

— Deci apărea doar când și când. Și îi dădeai de mâncare? Și apoi n‑a mai apărut, așa că l‑ai căutat, deși nu era al tău. O corcitură vagaboandă.

— Nu‑ți plac câinii. 

— Mi‑au plăcut. Cândva. 

S‑a auzit cineva tușind. 

— Nu știu ce să zic. Apărea pe terenul meu, uneori venea dinspre pădurea din spate. Era prea slab. Voiam… cred că am în sânge dorința de a ajuta. 

A dat sonorul atât de tare încât în tăcere se auzeau pârâituri. Apoi a dat înapoi, a ascultat din nou și a întins mâna după harta orașului. A observat limitele terenului când povestea el despre câinele care apărea dinspre pădure. 

A tras o linie și a ajuns la terenul bunicii ei, unde tufărișul era prea încâlcit să treci. 

Prea încâlcit să treacă un om. 

S‑a ridicat și a luat medalionul auriu din coșul de gunoi. A dat dru­mul la apă fierbinte și a curățat mizeria, apoi l‑a frecat cu o perie de sârmă, scoțându‑l cu blândețe la lumină. 

S‑a uitat la literele șterse care acum ieșeau în evidență, apoi a trecut cu degetul peste curbele gravate. 

SCOUT

PROMOȚIILE ZILEI
	Târg de Crăciun -40%
	-15% TOP 10 Gaudeamus
	Târg de Crăciun
	Târgul cadourilor de Crăciun
	Târgul Cărtureștilor
	Târgul ofertelor de Crăciun
	-20% Cărți în ediții de colecție

230

O zi în Union City, sub soarele arzător. 

Pornise la drum când se crăpase de ziuă și se oprise doar ca să se uite la lac, care era mai mult un braț mort. Ramurile ude ale sălciilor care atingeau apa, rădăcinile scufundate sub crestele de alge. A văzut bușteni, praguri de nisip mișcătoare și chiparoși în depărtare. S‑a asi­gurat că inspiră totul. A mers cu trei autobuze, cu capul plecat, dar nimeni nu l‑a observat și nici nu i‑a păsat prea tare cuiva. Când treceau pe lângă mașini de poliție, respira regulat, prea obosit să‑și facă griji, prea aproape ca să se întoarcă. 

Pe străzile din orașe își ținea șapca lăsată pe ochi, dar umbla cu nonșalanță, uitându‑se în vitrine, apoi s‑a așezat într‑un separeu din colțul unei cafenele și a băut pe îndelete o cafea. S‑a oprit la umbra primului monument al soldatului confederat necunoscut și o clipă s‑a gândit la taică‑su. O luase pe un traseu ciudat, urcându‑se în autobu­zul care pleca primul. Iar primul pleca din Union City la 8:30 a doua zi dimineață. Avea să se ducă înapoi spre Evansville, unde avea să stea mai puțin de cinci ore, așteptând 1167, cu care avea să meargă toată noaptea și să treacă granița statului. 

La 4 dimineața, când cântau primele păsări‑cardinal, avea să pună piciorul în Alabama.

 

231

În seara aceea, Saint stătea la biroul ei cu dosarul Macauley. 

Patch îi deviase gândirea, procesele. Urmarea cazurilor Richie Montrose și Nix însemna mai multă muncă decât avusese de când preluase postul. 

Michaels vorbea la telefon în spate: prietena lui îl bătea la cap din cauza programului. Saint îi spusese să se ducă acasă, dar el rămăsese ca și cum ar fi știut că o să fie nevoie de el. 

A revizuit ce știa și ce avea nevoie să afle. 

Nix își luase arma și mersese cu mașina 50 de minute până la Darby Falls, unde intrase în casa lui Richie Montrose și trăsese un singur foc de armă în pieptul victimei. Știa că Tooms s‑ar putea să fi spus adevărul în legătură cu câinele, dar și că asta nu însemna nimic. Că poate căuta câinele când a apărut o ocazie, în persoana lui Misty. Cu atâtea variabile, nimic n‑avea mai multă noimă decât cea mai seacă informație confir­mată. Sângele lui Callie Montrose fusese găsit la ferma lui Marty Tooms. 

Era cât pe ce să iasă când a sunat telefonul. Se aștepta să audă vocea lui Himes, dar era Lucy Alston de la laborator. 

— Am niște amprente pentru tine, a anunțat‑o Lucy. 

— Scrisoarea, a zis Saint și gândul i‑a fugit la Richie Montrose și pli­cul găsit lângă el. 

Vedea‑te‑aș în iad. 

— Am găsit o corespondență cu Nix. 

— Bine. 

Saint a închis ochii și și‑a masat tâmplele, simțind cum se apropie o durere de cap. 

— Nimic altceva. 

— De fapt, mai sunt și altele. Destul de clare, prelevate de pe hârtie. 

Saint a strâns receptorul în mână. 

— Corespondență cu Martin Tooms. Și Joseph Macauley.

 

232

Saint a folosit cheia ca să intre în casa lui Nix. 

Abia trecuse o zi și simțea golul ca pe o durere cuibărită adânc în piept. O strălucire de la lumina de pe palier, abajurul portocaliu, făcând totul puțin sumbru, puțin mai blând. A trecut repede dintr‑o cameră în alta, dar n‑a găsit mare lucru. Niciun semn de viață în afara meseriei, niciun indiciu despre profunzimea omului pe care‑l respec­tase toată viața. 

Facturi pentru utilități și asigurări pentru mașină. Detaliile unui cont bancar în care se aflau puțin peste 20 000 de dolari. În dulăpiorul din baie a găsit Advil, apă de colonie, spumă de ras și pastă de dinți. Nu era nimic ascuns în fundul dulapului, în spatele cămășilor, al pan­talonilor bleumarin și al fostei lui uniforme. 

S‑a oprit la fereastra din dormitor și s‑a uitat la teren și la adânci­tura dintre dealuri, ca și cum norii ar fi fost prea grei acolo. Și apoi și‑a adus aminte ultimele lui momente. Cum se apropiase de el și nu văzuse teamă, ci doar acceptarea unui sfârșit pe care‑l așteptase. S‑a gândit la chipul lui, cum a apărut în pantaloni și cămașă, deși venea din grajd. 

Și atunci i‑a căzut privirea pe grajd. 

Erau prea multe stele afară în timp ce mergea pe alee, ghidată de lanternă când a ajuns lângă grajd. Caii fuseseră deja luați de un vecin care avea suficient teren pentru ei. 

A tras aer în piept când a deschis ușa grea, iar înăuntru locul fusese curățat și fânul înroșit fusese strâns. 

A tras de un șnur ca să aibă lumină de la un bec fără abajur, n‑a văzut nimic și a oftat, apoi a ridicat privirea. 

Scara era solidă, iar ea și‑a pus piciorul cu prudență când a deschis chepengul către un spațiu mansardat placat și izolat cu grijă. S‑a ridicat prin chepeng și a văzut cutii puse una peste alta în stive înalte, iar în mijloc un balansoar. 

A dat jos cu atenție o cutie, s‑a așezat pe balansoar și a început să deschidă albumele. 

Sute de poze. 

Nix de‑a lungul anilor. 

Le‑a parcurs în sens invers, de la cele mai recente la perioada când era doar un începător, pe atunci cu mustața mult mai subțire. 

Și apoi înainte de asta. 

S‑a rezemat de spătar uluită. 

Pentru că albumul vorbea despre începutul unei povești care durase o viață. A scos un altul, făcut lângă râul Meramec, unde zâmbetele erau pure și frumoase. A văzut Zile ale Recunoștinței și ierni înzăpezite, veri plăcute și drumeții pe munte. Deși majoritatea fotografiilor erau făcute pe aceleași hectare de teren. Un refugiu a cărui importanță se străduise s‑o înțeleagă. 

Nix îi spusese odată că să iubești și să fii iubit e mai mult decât te poți aștepta vreodată, mai mult decât suficient pentru 1000 de vieți obișnuite. 

Și apoi a văzut, pe raft, așezată la întâmplare, ca și cum avea să fie descoperită din greșeală într‑un viitor îndepărtat, o scrisoare. 

Iar pe plic, numele ei.

Dă-i înainte cu Răsfoiala

BOOKFEST 2025 TOP bestselleruri la marile edituri

FRAGMENT Jacaranda, de Gaël Faye

NOUTATE Romanul câștigător Goncourt 2024, Huriile, de Kamel Daoud, a apărut în limba română la editura Trei