Romanul Surorile Blue de Coco Mellors, autoare americană care a cunoscut succesul încă de la romanul de debut – Cleopatra și Frankenstein, a apărut luna aceasta la editura TREI. Răsfoiala vă prezintă azi un fragment din cartea care împletește poveștile dulci – amărui de viață a patru surori ce caută să se regăsească după pierderea uneia dintre ele.

Surorile Blue sunt extraordinare — și extrem de diferite. Avery, fiica cea mare tipică, este o avocată severă care trăiește în Londra, cu un secret care i-ar putea distruge viața perfectă. Bonnie a fost pugilistă, dar, în urma unei înfrângeri devastatoare, lucrează ca bodyguard în Los Angeles — până când, într-o noapte, în urma unui act nesăbuit, este nevoită să părăsească orașul. Iar Lucky, mezina rebelă, este fotomodel la Paris, dar obiceiurile ei de petrecăreață încep să-i pună bețe în roate. Mai era și Nicky, a patra soră îndrăgită, a cărei moarte prematură le-a zguduit pe Avery, Bonnie și Lucky.

Fragment Surorile Blue, Coco Mellors

Capitolul 12 Avery 

A doua zi după cearta cu surorile ei, Avery s-a trezit cu cea mai teribilă mahmureală emoțională din viața ei. Se cazase cu o seară înainte într un hotel îngrozitor din Midtown, pentru a evita să vadă pe cineva, și se trezise la cinci dimineața, dată peste cap de diferența de fus orar, cu o durere crâncenă de cap și un sentiment aproape palpabil de rușine. Își petrecuse dimineața în pat, uitându-se absentă la televizor, schimbând canal după canal. Și-a amintit o anecdotă despre David Foster Wallace, care considerase televizorul, nu drogurile, principala lui dependență; în timpul turneelor de promovare a cărților lui, se pare că cerea să-i fie scos televizorul din camera de hotel înainte să ajungă acolo, așa cum cerea Avery, în primii ei ani de abstinență, ca minibarul să fie golit dinainte. Se uita foarte rar la televizor când era acasă și uitase ce efect somnolent eficient putea avea această activitate. Când a reușit în cele din urmă să se forțeze să-l închidă era abia mijlocul dimineții, iar ziua aceea goală se căsca în fața ei. Nu se putea duce acasă, nici la Londra, nici la apartament. De la fereastra ei se vedeau Lexington Avenue și familiara Grand Central Station. În clipa aceea și-a dat seama ce ar fi trebuit să facă: să-și viziteze mama. 

Și-a deschis telefonul și a compus un text. Hei, mamă, sunt în New York și am o zi liberă. Pot să-ți fac o vizită? L-a citit, după care a șters încet fiecare cuvânt. De ce îi cerea permisiunea? Dacă mama ei era prea lașă pentru a interacționa cu fiicele ei când știa că sunt în oraș, nu merita respectul de a-i fi cerută permisiunea. Așa că a scris: Vin în vizită. Îți scriu din tren ora la care ajung. A apăsat butonul „trimite“ și a așteptat. Aproape imediat, pe ecran au apărut cele trei puncte care indicau faptul că mama ei îi scria, după care au dispărut, apoi au apărut din nou, pentru a dispărea apoi iarăși. În cele din urmă, a primit doar un deget mare ridicat în sus, ca reacție la mesajul ei. Avery știa din experiență că nu era bine să meargă înainte de prânz, când tatăl ei era cel mai activ; după amiaza dormea de obicei, iar Avery ar fi preferat situația asta. Pentru a avea parte de o discuție neîntreruptă cu mama ei, trebuia să aștepte măcar până la amiază. Avery a repornit televizorul și și-a lăsat mintea să alunece din nou în golul acela reconfortant. 

În Grand Central Station, Avery a traversat peronul principal și a intrat într un chioșc Hudson News. A luat un număr din Vogue, o revistă pe care o deschidea doar ca s-o caute pe Lucky, și s-a apucat s-o răsfoiască, fără să-și ia ochii de la femeia din spatele casei de marcat, ocupată să sune pe cineva. Își simțea bătăile inimii întețindu-se, simțea valul de adrenalină care eclipsa orice alt sentiment.

S-a gândit pentru o clipă că singurele dăți când se simțea cu adevărat prezentă în corpul ei era atunci când fuma sau când fura, euforia transgresiunii animându-i fiecare suflare, făcând o conștientă de fiecare picătură de sânge pompată de inima ei. Cu o nonșalanță exersată, s-a apropiat de un raft aflat puțin mai departe de ieșire și a pus un pachet de gumă mentolată și un baton de migdale în interiorul revistei. Apoi, fără să privească spre casă, s-a îndreptat spre ieșire cu pași indiferenți. 

Abia în clipa aceea a observat-o pe fetița care o privea fix. Mama ei era ocupată cu un frățior mai mic, așa că fetița rămăsese nesupravegheată, țintuind-o pe Avery cu ochi înspăimântător de neclintiți. Avery nu se pricepuse niciodată la a aprecia vârsta copiilor — pentru ea, un copil de șase ani arăta la fel ca unul de zece —, dar estima că fetița avea mai curând zece ani. În ciuda faptului că era mijlocul verii, purta un tricou roz, pe care era imprimată o pisicuță deasupra căreia scria Meow y Christmas! Avery știa că fusese văzută, dar acum era prea târziu. Aproape ajunsese la ușă. Oare fetița avea să spună ceva? Îi va striga mamei sale că doamna cea rea de colo a luat o revistă fără s o plătească? Sângele îi zvâcnea în timpane în clipa când a ajuns la ieșire. Nu te uita în urmă, și a spus, dar, asemenea lui Orfeu, n-a rezistat tentației. Fetița nu se mișcase din loc și nu-și luase ochii de la Avery. 

PROMOȚIILE ZILEI
	Târg de Crăciun -40%
	-15% TOP 10 Gaudeamus
	Târg de Crăciun
	Târgul cadourilor de Crăciun
	Târgul Cărtureștilor
	Târgul ofertelor de Crăciun
	-20% Cărți în ediții de colecție

Avery a reușit să ajungă pe peron și s-a așezat pe un scaun din primul vagon, cu inima bubuindu i încă în piept, după care s-a uitat la revista din poala ei. Trenul pleca abia peste zece minute. Era pe punctul de a desface batonul de migdale — nu luase nici micul-dejun, nici prânzul, ceea ce, în combinație cu decalajul de fus orar, o făcea să se simtă înfometată —, când s-a oprit. Ce fel de om fură sub ochii unui copil? Asta era ea, asta îi era ei menit să fie? Ipocrită, așa îi spusese Lucky, și avea dreptate. Ajunge, și-a zis în șoaptă. Ajunge. S a ridicat și-a coborât din tren, îndreptându se grăbită spre chioșcul de ziare. Copila și mama ei dispăruseră. Nu era nimeni la coadă, așa că Avery  s-a dus direct la casă, înainte să se răzgândească, și a așezat pe tejghea revista, guma de mestecat și batonul de migdale. 

— Am furat astea, a zis ea. Și vreau să plătesc pentru ele. 

Tânăra vânzătoare avea părul vopsit negru și ochii sticloși de oboseală ai cuiva care ar prefera să fie în pat. La auzul confesiunii lui Avery, sprâncenele i s-au ridicat într o expresie de uimire mută. Avery a scos o bancnotă de douăzeci de dolari din portmoneul Chanel furat și a pus o pe tejghea. 

— De fapt, a zis ea, scoțându-și cardurile și chitanțele din compartimentele de piele, aruncându-le în geantă și așezând portmoneul gol pe tejghea. Dacă nu te deranjează, poți să-l iei și pe ăsta. 

— Chiar nu e nevoie… a început femeia, dar Avery a întrerupt-o cu o fluturare a mâinii. 

În spatele ei se oprise un cuplu, care aștepta la rând să plătească; s-a uitat în spate și i a văzut privind scena cu uimire. Avery a simțit că-i iau foc obrajii. 

— Am o problemă, a spus ea. Îmi cer scuze. 

Avery nu știa dacă-i vorbea femeii care se afla de cealaltă parte a tejghelei, cuplului din spatele ei, fetiței de mai devreme sau unui Dumnezeu invizibil, de deasupra ei; știa doar că-i făcea bine s o spună cu voce tare. A luat revista, batonul cu migdale și guma de mestecat și le-a îndesat în geantă, lăsând pe tejghea portmoneul și bancnota de douăzeci de dolari. Femeia a deschis gura pentru a protesta, dar Avery se întorsese deja, trecând pe lângă cuplul din spate și văzându-și de drum grăbită. 

Înapoi în tren, s-a așezat lângă fereastră și a devorat batonul cu migdale, lingându și de pe degete ciocolata topită. În timp ce trenul pleca din gară, a încercat să se gândească la ce avea să-i spună mamei sale, dar mintea o ducea mereu înapoi acasă, la Londra și la Chiti. În săptămâna aceea de tăcere, dinaintea plecării sale la New York, îi telefonase lui Charlie și îi spusese că nu l mai putea vedea, veste pe care el o primise cu mult calm. Acesta era unul dintre beneficiile faptului că se culcase cu un tânăr, proaspăt abstinent poet, pe punctul de a atinge recunoașterea literară, s-a gândit ea. Era, pe drept cuvânt, mult prea implicat în viața lui aflată în plin avânt, pentru a se gândi la previzibila și burgheza criză a vârstei de mijloc a lui Avery. Căutase la început să-i ceară din nou scuze lui Chiti, dar încercările ei stângace fuseseră respinse cu promptitudine. Cumpărase buchete întregi de gura leului, florile preferate ale lui Chiti, și le aranjase în nuanțele apusului — fucsia, galben și culoarea piersicii — prin toată casa. Îi scrisese bilețele și i le lăsase în pantofi. Te rog să mă ierți în călcâiul drept. Sunt o idioată cretină în călcâiul stâng. Încercase chiar să gătească una dintre mâncărurile preferate ale lui Chiti, coq no vin (coq au vin, dar fără vin), însă Chiti se întorsese înainte ca ea să apuce să termine. 

— Te rog să ieși din bucătăria mea, îi spusese Chiti, ridicând o mână ca pentru a se proteja. Gata cu scuzele. Gata cu bilețelele. N-are rost, Avery. 

După asta, Avery petrecuse cât mai mult timp în afara casei, cufundându-se în munca ei fără sfârșit. Când era acasă, devenea discretă ca umbra, încercând să n o su¬pere pe Chiti cu prezența ei. În cea de a șaptea noapte petrecută în acest purgatoriu, Chiti ciocănise la ușa dormitorului în timp ce Avery stătea întinsă pe pat trează, privind cum umbrele alunecau încet pe tavan. 

— Nu trebuie să bați la ușă, a zis Avery, ridicându-se în șezut în timp ce Chiti deschidea ușa. E camera ta. Tot spun că eu ar trebui să dorm în camera de oaspeți. 

Chiti n-a intrat în cameră. 

— Cred că ar trebui să pleci la New York, i-a zis ea din prag. Du-te și stai cu surorile tale. 

— Dar vreau să stau cu tine, a rugat o ea. Avem… avem lucruri de rezolvat. 

Chiti a scuturat din cap. 

— Nu vreau să stai aici ca un câine bătut, care încearcă să intre din nou în grațiile stăpânului său. 

Avery s-a strâmbat de durere, pentru că exact așa se simțea. 

— Dar vreau să îndrept lucrurile, a zis ea. 

Chiti a scuturat din cap. 

— Nu știi ce vrei, a spus. 

Înainte ca Avery să poată răspunde, Chiti se retrăsese deja pe hol, închizând încet ușa în urma ei.

Despre autoare

Coco Mellors are un master în literatură la New York University, și din 2020 s-a stabilit la Los Angeles. Este autoarea romanelor Cleopatra și Frankenstein și Surorile Blue, ambele bestsellere Sunday Times, traduse în peste douăzeci de limbi. Romanul ei de debut, Cleopatra și Frankenstein, este în prezent adaptat pentru televiziune de Warner Bros Studio. Coco Mellors trăiește în New York împreună cu soțul și cu fiul ei.

Dă-i înainte cu Răsfoiala

BOOKFEST 2025 TOP bestselleruri la marile edituri

FRAGMENT Jacaranda, de Gaël Faye

NOUTATE Romanul câștigător Goncourt 2024, Huriile, de Kamel Daoud, a apărut în limba română la editura Trei