Ultima după-amiază a lui Seneca, volum distins cu premiul Prix Orange du Livre 2024, va apărea în curând la editura TREI. Vă invităm să fiți printre primii cititori care răsfoiesc paginile noului roman al apreciatei scriitoare Marianne Jaeglé
Am năzuit ca Imperiul să aibă un suveran drept. Am visat, iar Nero mi-a arătat deșertăciunea visului meu.
12 aprilie 65 d.Hr., în apropierea Romei. Soldați înarmați invadează vila lui Seneca, cu un ordin din partea împăratului: filosoful trebuie să se sinucidă. În aceste împrejurări, Seneca îi scrie o ultimă epistolă prietenului Lucilius, retrăindu-și astfel anii cei din urmă ai vieții. Seneca a fost preceptorul, consilierul și prietenul intim al împăratului Nero, care acum îl vrea mort. Cu orele numărate, Seneca are șansa în sfârșit să spună adevărul.
Filosoful pune sub semnul întrebării realitatea puterii, dar se confruntă și cu conștientizarea propriilor greșeli și compromisuri. Ultima după-amiază a lui Seneca povestește despre viața în capcana unui ideal al Imperiului și a iluziilor.
„M-a încântat măiestria narativă a acestei odisei emoționante, stilul fin și cizelat al frazelor scurte și concise, un stil fragmentat care urmărește esențialul, împletind= o succesiune de evenimente întrerupte de reflecții profunde și de sentimentele naratorului.“
Actualitté
Fragment în avanpremieră – “Ultima după-amiază a lui Seneca”, Marianne Jaeglé
În ultima vreme am simțit viața ca pe o povară, și încă cum! Totuși, acum că sunt silit să trec în lumea de dincolo, adevărul mă obligă să‑ți spun că mă încearcă o îngrijorare și o durere ascuțită la gândul că va trebui să renunț la tot ce mi‑a fost drag, la tot ce‑a fost al meu, la tot ce am fost eu.
Spre marea mea surprindere, bătrânul care am ajuns mai simte încă dorința de a trăi. Am poftă să văd cum apune diseară soarele roșiatic în spatele colinei întunecate, poftă să aud cum se întrerupe brusc țârâitul greierilor odată cu lăsarea nopții; poftă să văd scânteind primele stele pe un cer fără nori. Poftă să deslușesc cum se decupează cu eleganță silueta neagră a marilor pini în noaptea albastră.
„Și dacă ai fugi? îmi șoptește o voce interioară. Ai putea să trimiți să li se ofere vin bărbaților care‑ți încercuiesc casa, le‑ai putea înșela vigilența profitând de întuneric, te‑ai putea duce să te ascunzi la…“
O reduc la tăcere. Pentru cel osândit la moarte de împărat nu există nicio ascunzătoare în Imperiu, o știu mult prea bine. Iar apoi, la vârsta mea, ce rost ar avea să fug? N‑aș ajunge prea departe.
Te invidiez, Lucilius, nu ți‑am mărturisit probabil niciodată cât de mult.
Trăiești în provincia ta, unde te simți uneori izolat, departe de putere și de tumultul din jurul ei. Ți‑e dor de Roma, mi‑ai scris‑o în dese rânduri, și ți se pare uneori că te afli în exil, la depărtare de mai multe zile de călătorie de capitala noastră. Înțeleg prea bine acest sentiment. Zilele trebuie să ți se pară lungi, la Messina, iar ritmul vieții foarte monoton.
Ești liber: liber să acționezi în armonie cu convingerile tale. Liber să faci bine, să răspândești în jurul tău ordinea și pacea, care au dus la măreția Imperiului nostru. Crede‑mă, Lucilius, se poate ca tu să privești norocul acesta ca pe unul de puțină însemnătate, deprins cum ești să trăiești după bunul tău plac. Cu toate acestea, e un lucru neprețuit.
Să vorbești fără să‑ți cântărești fiecare cuvânt, să te porți fără prefăcătorie, să poți să fii tu însuți… Să te vezi cu cine îți place, să fugi de cel pe care‑l găsești odios. Să te trezești dimineața fără teamă, să te duci seara la culcare fără grijă… Să trăiești din plin ca un om atât liber, cât și virtuos… acesta era idealul meu, după cum știi, iar eu am căutat să‑l și înfăptuiesc. Martor mi‑e Jupiter.
Acum sau niciodată. Mă tem că a venit ceasul să recunosc cât de mult m‑am înșelat.
Am încredere în tine, prieten drag. Fără asta, mi‑ar fi cu neputință să fac mărturisirile pe care te pregătești să le citești. Voi avea timpul, voi avea curajul să merg până la capăt? În clipa în care aștern aceste cuvinte pe pergament, mâna îmi tremură.
| PROMOȚIILE ZILEI | |
 | Târg de Crăciun -40% |
 | -15% TOP 10 Gaudeamus |
 | Târg de Crăciun |
 | Târgul cadourilor de Crăciun |
 | Târgul Cărtureștilor |
 | Târgul ofertelor de Crăciun |
 | -20% Cărți în ediții de colecție |
Așadar Agrippina reușise să‑l urce pe fiul ei pe tronul imperial. Începea o nouă eră, în care, mai mult ca niciodată, avea nevoie de sfaturile mele.
— Stai jos, mi‑a ordonat, mișcându‑și numai buzele. Nu ar trebui să dureze mult.
Și‑a întors privirea spre bărbatul așezat în fața ei, cu o tăbliță de argilă pe genunchi și o calamă în mână.
— Nu‑i așa?
Aceste ultime cuvinte au fost pronunțate cu o voce seacă.
Era plăcut în atriumul umbrit unde susura apa din nimfeum. Când și când răzbătea până la noi o briză răcoroasă și binefăcătoare în acest început de vară. M‑am așezat în spatele artistului, cu fața spre împărat și mama lui.
Bărbatul a încuviințat servil. Lucra cât de repede putea. Numai că poza trebuia păstrată până la capăt… „Altminteri, va trebui s‑o iau de la început…“ a murmurat.
Îi observam ceafa presărată cu stropi de sudoare și mă uitam cum încondeia argila cu gesturi mărunte și precise.
— S‑o iei de la început? a repetat Agrippina pe un ton sceptic. Mai bine ai grijă să iasă cum trebuie.
În următorii ani, mi s‑a întâmplat să văd adeseori basorelieful ce împodobește și astăzi numeroase locuri publice din Roma și din Imperiu. Pe această efigie din marmură, mama și fiul stau unul lângă altul, ea la fel de înaltă ca el și doar o idee mai în spate.
El, în armură, cu toga de general aruncată pe brațul stâng și casca la picioare, este ilustrat din față. Trăsăturile regulate, dar inexpresive, și atitudinea placidă îl fac să pară un pic nerod. Ea, îmbrăcată cu o rochie plisată mai diafană ca un voal, cu fața din profil, așază o cunună de lauri pe capul fiului ei, cu un gest autoritar. Ea este cea care acționează, el este cel care se supune. Pasivitatea lui nu este compensată decât de ținuta de general roman, de platoșă și de casca militară.
Agrippina își încoronează fiul în adevăratul înțeles al cuvântului, în timp ce cu mâna cealaltă ține lipit de șold un imens corn al abundenței. Imaginea face să se nască ideea că, oferindu‑i acest împărat, ea revarsă asupra Imperiului o sumedenie de binefaceri.
Nu am nevoie să fac niciun efort pentru a revedea figura severă pe care o etala, reprodusă de sculptor pe efigia din marmură. O gură subțire și dezaprobatoare copiată pentru eternitate. Agrippina își încoronează fiul, dar intenția ei este să domnească, altfel ce s‑ar face Nero fără ea? Asta îmi transmiteau — doar mie? — buzele strânse ale Augustei.
Am aruncat o privire peste umărul artistului. Compoziția era grăitoare, realizarea agreabilă.
Când le‑a spus că a lucrat îndeajuns, Agrippina și Nero și‑au regăsit libertatea de mișcare. Toată lumea s‑a retras, lăsându‑mă singur cu cei doi.
— Împăratul dorește să te anunțe ceva, a spus.
Și, ca și cum ar fi fost pus în mișcare de un mecanism, Nero a deschis gura.
— De‑acum înainte, m‑a anunțat, ședințele Senatului se vor ține la palat, în aula regia, care-i suficient de încăpătoare pentru a primi pe toată lumea.
— Dar… de ce? nu m‑am putut abține să întreb.
Consiliul Părinților Patriei avusese întotdeauna loc în curia Iulia. Eram năucit.
Și‑a desfăcut agrafa de la haina de general și și‑a făcut vânt cu mâna fără să răspundă.
— Nu are niciun rost să se expună Cezar ducându‑se în For, de vreme ce ședințele premergătoare se pot ține aici, a răspuns mama lui.
Femeilor le era interzisă intrarea în curia Iulia, așa încât Agrippina nu putea nici să urmărească dezbaterile care se desfășurau acolo, nici să le influențeze în vreun fel. Mutând însă ședințele preliminare la palat, putea influența de la bun început toate hotărârile ce aveau să fie luate.
Nero, care‑și păstrase pe el platoșa sub care asuda din abundență, îmi ocolea privirea; era cu desăvârșire devotat voințelor ei, chiar dacă acest lucru era potrivnic legilor și cutumelor Imperiului. Am văzut încă o dată cât de maleabil era. În mâinile mamei lui, părea să nu aibă voință proprie.
— Așa va fi, Cezar, am răspuns. Voi înștiința Senatul.
Basorelieful în mărime naturală care‑i înfățișa pe cei doi a fost gata câteva săptămâni mai târziu, mulțumită strădaniei sculptorului. După ce rezultatul a primit aprobarea, cei mai buni statuari s‑au apucat de treabă. Opera a fost copiată în zeci de exemplare, în cea mai frumoasă marmură, și trimisă în toate provinciile, de la Cartagina la Corduba și de la Luteția la Smirna. Pe viitor, Nero, Agrippina și cornul abundenței de pe efigie vor fi prezenți pretutindeni.
Un împărat ideal și o infinitate de binefaceri revărsate asupra Imperiului. Pe Jupiter! Ce mult mi‑ar fi plăcut să fie așa…
La drept vorbind, mi‑am dat toată silința pentru ca această plăsmuire să se transforme în realitate. Și dacă anii cu care a început domnia lui Nero sunt, în general, considerați drept niște ani fericiți, crede‑mă, Lucilius, că asta nu i se datorează Agrippinei. Sinceritatea mă obligă să spun că am contribuit și eu cu ceva.
Perioada aceasta durează cinci ani. Îmi adun amintirile.
Dă-i înainte cu Răsfoiala
FRAGMENT Surorile Blue, Coco Mellors
rasfoiala.com 
5 gânduri despre “AVANPREMIERA “Ultima după-amiază a lui Seneca”, de Marianne Jaeglé, câștigător al premiului Orange du Livre”