Prin bunăvoința editurii Nemira, cititorii Răsfoiala au privilegiul să fie primii care citesc, în întregime, capitolul întâi din Răscrucea corbilor, noul volum al seriei Witcher, Andrzej Sapkowski. Ediția în limba română a volumului are o supracopertă cu ilustrația originală, dar și o copertă realizată de graficianul Adnan Vasile, în spiritul celorlalte titluri ale seriei publicate în imprintul Armada. Simultan cu cartea tipărită, Armada lansează și ediția audio, în parteneriat cu AudioTribe. 

Cartea este disponibilă pentru precomandă pe site-ul editurii, iar în librăriile din țară va ajunge începând cu data de 10 octombrie 2025.

Fragment Răscrucea corbilor, Andrzej Sapkowski

1.

În ciuda celor mai sincere intenții ale lui – și din motive destul de întemeiate –, Geralt nu putea, nici în ruptul capului, să se concentreze asupra pălăvrăgelii starostelui satului. Toată atenția îi era absorbită de o cioară mare, împăiată, care trona pe masa acestuia. Cioara, care îl privea pe vânător cu un ochi de sticlă, stătea pe un suport de lut vopsit în verde, cu ambele picioare înfipte în lut. Deși părea absolut reală, cioara nu putea fi în niciun caz vie – în această privință nu era nicio îndoială. Tocmai de aceea, Geralt nu înțelegea cum de cioara clipise deja de mai multe ori din ochiul ei de sticlă. Să fi fost vorba de magie? Probabil că nu, pentru că medalionul de vânător nu tresărise și nu vibrase absolut deloc, niciodată. Atunci… vreo halucinație? O vedenie? Cauzată, de exemplu, de faptul că fusese lovit de câteva ori în cap?

— Repet întrebarea, a spus starostele Bulava. Voi repeta, deși nu sunt obișnuit să repet.

Starostele Bulava îl asigurase deja pe Geralt, de mai multe ori, că nu avea obiceiul să repete. Cu toate acestea, repeta întruna. Se pare că îi plăcea să repete, deși nu obișnuia.

— Așadar, voi repeta întrebarea: despre ce era vorba, de fapt? Ce aveai împotriva acestui dezertor de l‑ai ciopârțit atât de oribil? Vreo socoteală mai veche? Pentru că, vezi tu, eu nu cred câtuși de puțin că a fost vorba despre acest țăran și despre onoarea fiicei lui. Că, chipu­rile, te‑ai grăbit să sari în ajutorul lui. Cum că ai fi nu știu ce cavaler rătăcitor.

Cioara s‑a încruntat. Geralt și‑a mișcat mâinile legate la spate, în­cercând să‑și stimuleze circulația sângelui. Frânghia îi intra dureros în articulații. În spatele lui, auzea respirația greoaie a jandarmului din sat. Jandarmul stătea chiar în spatele lui și Geralt era sigur că nu aș­tepta decât un pretext ca să‑i ardă un pumn în ureche.

Starostele Bulava gâfâia, se tolănise pe scaun și își umfla burta și caftanul de catifea. Geralt se zgâia la partea din față a caftanului și și‑a dat seama ce mâncase consilierul azi, ieri și alaltăieri. Și că cel puțin una dintre aceste mâncăruri fusese cu sos de roșii.

— Credeam că nu va mai trebui să vă privesc niciodată în ochi pe niciunul dintre voi, vrăjitorilor, a spus starostele în cele din urmă. Niciunul dintre vrăjitori nu mai fusese văzut de ani de zile. Se spunea că, după anul 1194, mai scăpaseră câțiva supraviețuitori acolo sus, în munți. Apoi s‑a răspândit zvonul că restul muriseră deja, fie de foame, fie din cauza molimelor. Și, ce să vezi, apare unul ca ăsta taman în sa­tul meu. Și primul lucru pe care îl face este să omoare pe cineva. Și, prins în fapt, are obrăznicia să invoce nu știu ce nenorocite de decrete.

— În virtutea numitului decret din anul 1150, a mormăit Geralt ră­gușit, emis de Dagread, rege al Kaedwenului și al Mărcilor de Margine, primo: vrăjitorilor li se permite să‑și practice profesia în mod liber pe teritoriile Regatului și ale Mărcilor și îi scoate de sub jurisdicția auto­rităților locale…

— Primul primo, l‑a întrerupt brutal Bulă. În curând se va împlini o jumătate de secol de când Dagread s‑a transformat în țărână – și, odată cu el, și numitele lui decrete autocrate. Al doilea primo: niciun rege nu ia nimic de sub nimic, pentru că regele este în Ard Carraigh, departe de aici, iar aici își spune cuvântul autoritatea locală. Adică eu. Și al treilea primo, frățioare: ai fost arestat nu pentru exercitarea profesiei, ci pentru omor. Să prinzi vârcolaci și să ucizi duhurile pădurii – asta este treaba ta de vâ­nător de monștri. Dar niciun rege nu ți‑a acordat privilegiul să căsăpești oameni.

— Dar am sărit în apărarea…

— Daryl!

PROMOȚIILE ZILEI
	Târg de Crăciun -40%
	-15% TOP 10 Gaudeamus
	Târg de Crăciun
	Târgul cadourilor de Crăciun
	Târgul Cărtureștilor
	Târgul ofertelor de Crăciun
	-20% Cărți în ediții de colecție

Ascultător, jandarmul i‑a ars lui Geralt un pumn – de data aceasta în gât.

— O ții una și bună pe‑a ta – starostele s‑a uitat în tavan – și asta e enervant. Știi la ce poate duce enervarea? Chiar și la un om atât de calm ca mine?

Cioara i‑a aruncat o privire sticloasă. Geralt a tăcut.

— Tu nu ești vrăjitor, a spus Bulava în cele din urmă. Te‑ai de­fectat. Ai nevoie de reparații. Trebuie să te duci înapoi în satul ăla de munte despre care vorbesc oamenii. Nu știu cum se procedează acolo cu ăștia ca tine. Poate că un rebut ca tine se dezmembrează în părțile componente, ca să fie folosit la fabricarea unor vrăjitori noi, mai buni. Pentru că așa se face acolo la voi, nu‑i așa? Vrăjitorii sunt asamblați, cusuți sau lipiți laolaltă din bucăți de om. Oamenii po­vestesc fel de fel de lucruri. Ca să nu vorbesc în vânt. Așa că, vrăji­torule ratat, te expediez înapoi în munți, dincolo de Gwenllech. Peste o săptămână.

Geralt a tăcut.

— Nici măcar nu întrebi de ce peste o săptămână?

Starostele și‑a arătat dinții galbeni.

— Îți place să invoci decrete și legi. Păi, și eu sunt în favoarea legii. Și legea spune că veneticii n‑au voie să poarte arme aici, în sat. Iar tu ai venit aici cu o armă.

Geralt a vrut să‑l contrazică, pentru că nu intrase el, ci fusese târât. Dar n‑a mai apucat.

— Pedeapsa este de douăzeci de lovituri de bici, a hotărât Bulava. Pedeapsa va fi administrată de Daryl, aici de față, care are o mână grea. Nu vei fi în stare să stai în picioare decât săptămâna viitoare. Ei bine, luați‑l de aici. Duceți‑l în piață, legați‑l de un stâlp…

— Stați așa!

În încăpere a intrat un bărbat cu o mantie cenușie, foarte murdară la tiv, și i‑a oprit pe jandarmi.

— Ce te‑a apucat, Bulava, de te grăbești așa cu stâlpul și cu biciul? Vrei să‑mi schilodești vrăjitorul? Nici să nu te gândești! Am nevoie de vrăjitorul meu teafăr și nevătămat pentru șantier.

— De ce te amesteci în executarea ordinului, Blaufall? s‑a răstit starostele, punându‑și mâinile în șolduri. Sufăr destul pentru că îmi iei mereu oamenii din sat la corvoadă. Dar nu te amesteca în jurisdic­ția mea, asta nu este treaba ta! Aici este jurisdicția mea! Crima trebuie să fie pedepsită…

— Șșș! Nu este vorba de crimă, l‑a întrerupt Blaufall. Aici nu este vorba de nicio crimă, este autoapărare și salvarea oamenilor. Nu te mai strâmba, pentru că am un martor aici. Poftește, domnule. Să nu‑ți fie frică. Vorbește, spune ce și cum.

Geralt îl cunoștea pe țăran. Era cel pe care îl salvase ieri de la jaf și care fugise în pădure în loc să‑i mulțumească. Tatăl fetei, de care își amintea că era dezbrăcată până la cămașă.

— Depun mărturie, s‑a bâlbâit țăranul, arătând spre Geralt cu de­getul. Mărturisesc pe cuvântul meu că acest tânăr a sărit să mă salveze de tâlhari… Mi‑a salvat bunurile… Mi‑a salvat fiica de rușine… A sal­vat‑o nevinovată din ghearele tâlharilor…

— Și dezertorul ăla, a adăugat Blaufall, s‑a năpustit împotriva lui cu un topor. Tânărul doar s‑a apărat. A fost legitimă apărare. Confirmă, omule, că așa a fost.

— Taman așa a fost… Întocmai! Domnule staroste, acest tânăr este nevinovat!

Săteanul era palid și vorbea nefiresc de tare.

— Domnule staroste! Eliberați‑l, vă implor! Și uitați aici… Vă rog, luați… Cu titlul, de… Poate că au fost costuri sau pierderi… Sunt bu­curos să răsplătesc…

Înclinându‑se servil, țăranul i‑a înmânat starostelui o pungă. Bulava a băgat‑o repede în buzunarul pantalonilor lui bufanți cu atâta îndemânare, încât punga nici măcar n‑a zornăit.

— Legitimă apărare! a mormăit el. L‑a despicat cu sabia pe om. Tânăr nevinovat… Eu l‑aș…

Au ieșit în piață. Jandarmii l‑au împins pe Geralt afară, dar nu i‑au dezlegat mâinile.

— Și tu, Blaufall, a întrebat primarul, de ce ești atât de înfierbân­tat, încât mi‑ai adus și un martor? Chiar ai așa mare nevoie de vrăjitor?

— Cum adică, nu știi? Construim un drum, Drumul Mare, de la Ard Carraigh, prin codri, până la Hengfors. Așa trebuie să fie drumul ăsta. Și nu este vorba de o cărare oarecare, ci de un drum uscat și ni­velat, podit cu bușteni și nuiele, astfel încât să poată merge căruțele și trăsurile. Este o lucrare importantă, Drumul Mare. Pe acolo se va des­fășura un comerț intens între țările noastre, adică cu Nordul. Însuși regele ne‑a ordonat să ne grăbim. Iar pădurea și mlaștinile sunt pline de monștri – din când în când, câte unul dintre muncitorii noștri moare, ucis sau răpit de dihănii…

— Și de când îți pasă ție de muncitori? Întotdeauna ai spus că mun­citorul nu este important: dacă nu este unul, va fi altul…

— De muncitori nu‑mi pasă, că sunt cu duiumul. Dar, uneori, câte un monstru îmi răpește un maistru, iar asta îmi dezorganizează munca, îmi distruge frontul de lucru. Îți spun, am nevoie de un vrăji­tor, altfel ratez termenul limită. Nu mai contează că bonusul meu se va duce dracului, dar o să‑mi trimită și o inspecție. Iar inspecția…

— Întotdeauna găsește câte ceva, a dat din cap Bulava, înțelegător. Și este vorba de materiale luate pe sub mână, estimări de costuri su­praevaluate, sau…

— Nu schimba subiectul! a răcnit Blaufall. Și să‑i dai drumul vră­jitorului imediat, fără întârziere, că îl iau cu mine pe șantier… Oh, Doamne… Ce se întâmplă?

— Garda satului.

Starostele și‑a dus mâinile streașină la ochi.

— Armata domnului Carleton.

O duzină și ceva de călăreți s‑au năpustit în curte, ridicând praful și speriind găinile. Înarmați. Îmbrăcați în culori vii, dar destul de jerpe­liți. Doar doi dintre cei aflați în frunte erau mai eleganți. Comandantul – un bărbat mustăcios, îmbrăcat într‑o haină de culoarea somonului, cu un pandantiv aurit – purta o pălărie cu un panaș din pene de struț, iar alături de el, un elf cu părul lung, cu o bandă pe frunte, care avea o uni­formă verde de cercetaș.

— Domnul căpitan Reisz Carleton, a salutat Bulava, ieșind în întâmpinarea lui. Bine ați venit, bine ați venit! Cărui fapt datorăm această onoare?

Domnul căpitan Reisz Carleton s‑a lăsat pe spate în șa și a scuipat șu­ierând. Apoi i‑a făcut semn iscoadei. Elful s‑a apropiat de stâlp cu bara transversală și a aruncat, cu îndemânare, o frânghie terminată cu un laț.

— Oho!

Bulava și‑a pus mâinile în șolduri și s‑a întors să vadă dacă jandar­mii mai erau în spatele lui.

— Se vede că domnul căpitan a venit în satul meu pentru o spân­zurare. Oh, chiar văd cine urmează să atârne azi în ștreang. Îi văd, îi văd pe cei doi în lanțuri! Ha, deci domnul căpitan a prins dezertori cu garda sa! Cei care‑mi atacă sătenii și fetele prin pădure?

— Pe aceia n‑am de gând să‑i spânzur, a spus căpitanul Reisz Carleton, răsucindu‑și mustața. Vor merge amândoi prin sate, pe ulițe, și vor fi bătuți la stroi. Așa or să țină minte. Și cu asta, basta. Am prea puțini oameni ca să‑i spânzur. Și ca vreun ticălos să‑i ucidă fără să fie pedepsit.

Căpitanul s‑a îndreptat în șa și a ridicat vocea, adresându‑se nu nu­mai starostelui, ci și jandarmilor din sat, lui Blaufall, slujitorilor lui și mulțimii de săteni care se adunaseră deja acolo.

— Pentru ce să‑mi pedepsesc soldații? Pentru ce? Pentru dezertare? Pentru că au încercat să reguleze o târfă? La urma urmei, suntem aici de pază, la graniță, ca la sfârșitul lumii – ca în exil, ca o pedeapsă. Aici n‑ai bere, n‑ai femei… Nu este de mirare că flăcăii mai ies, uneori, la pândă, prinzând câte o…

— Și apoi, ce naiba caută fetele în pădure? a ridicat vocea Reisz Carleton. Și săteanul ăsta de aici? Ce, trebuia neapărat să meargă acolo cu fata lui? Nu putea s‑o lase acasă? Nu‑i de mirare că băieții au vrut să… Nu vreau să spun că îi laud! Nu îi laud, dar îi înțeleg! Domnule Aelvarr? Este gata?

— Gata, domnule căpitan.

— Atunci fă bine și adu‑l pe vrăjitorul ăla aici, Bulava. Mi‑a ucis un soldat – el va atârna în ștreang. Trebuie să dăm un exemplu de groază. Și să nu‑l dați jos, staroste, să‑l lăsați să atârne ca avertisment pentru alții.

Blaufall a făcut un pas înainte, părând că vrea să spună ceva, dar a renunțat. Jandarmii l‑au înhățat pe Geralt, însă au rămas pe loc, nesi­guri. Și, după cum s‑a dovedit, pe bună dreptate.

Deodată, s‑a lăsat o liniște ciudată. Și a început să sufle un vânt rece.

În piață a intrat încet, venind din spatele hambarelor, un cal negru ca smoala. Purta în spate un călăreț – un bărbat cu părul alb, purtând o haină de piele neagră, încheiată pe umăr cu catarame de argint. Deasupra umărului drept i se vedeau mânerele a două săbii.

Încet, cu grație chiar, calul negru și‑a scuturat fruntea și s‑a oprit în fața cavaleriei căpitanului Carleton.  

Pentru o clipă a fost liniște. Apoi calul și‑a scuturat din nou frun­tea. Rotițele zăbalei au zornăit ușor.

— Domnul staroste Bulava, s‑a auzit în liniștea desăvârșită vocea cavalerului cu părul alb, îl va elibera de îndată pe tânărul vânător. Îi va înapoia calul, armele și bunurile. Imediat!

— Da… a tușit starostele. Am înțeles, domnule Holt. Imediat…

— Domnule căpitan Reisz Carleton… Călărețul s‑a aplecat ușor și și‑a atins borul pălăriei.

— Domnule vânător Preston Holt. Reisz Carleton s‑a înclinat ușor: Mă înclin.

— Domnule căpitan… – cavalerul a ridicat vocea – vă rog frumos să binevoiți să‑l luați de aici pe acest elf, frânghia lui și restul slujitori­lor dumneavoastră. Nu mai este nevoie de prezența dumneavoastră aici. Linșajul de astăzi s‑a anulat.

— Serios?

Căpitanul s‑a îndreptat în șa, și‑a sprijinit mâna pe garda sabiei.

— Sunteți chiar atât de sigur, domnule vânător?

— Da, cât se poate de sigur. La revedere! Domnule, băiatul a fost eliberat? I s‑au înapoiat lucrurile?

— Ah, ticălosule! s‑a stropșit unul dintre călăreții lui Carleton, smulgându‑și sabia din teacă și făcând calul să se ridice în două pi­cioare. Las’ că te…

N‑a apucat să termine. Numitul călăreț Preston Holt a ridicat mâna și a făcut un gest scurt. Aerul a început să geamă și să șuiere, iar săte­nii și‑au acoperit urechile. Călărețul a scos un țipăt, a zburat din șa ca din praștie și s‑a prăbușit greu, inert, chiar sub copitele tovarășilor lui. Caii acestora s‑au speriat, au pufnit, au zvârlit din copite, scuturând din cap; unul dintre ei s‑a ridicat pe picioarele din spate. Calul celui căzut s‑a năpustit printre căsuțe, zvâcnind și azvârlind din picioare.

S‑a așternut o liniște profundă.

— Mai dorește cineva? Preston Holt a ridicat mâna înmănușată. Mai dorește cineva să se împotrivească? Să facă pe eroul? Nu? Așa cre­deam și eu. Adio, domnilor soldați! Tânărul vânător este deja în șa?

— Da, a răspuns Geralt.

— La drum, atunci. Urmează‑mă!

Dă-i înainte cu Răsfoiala

ÎN PREGĂTIRE Witcher Răscrucea corbilor, de Andrzej Sapkowski. Prequelul seriei va apărea la editura Nemira.

RECENZIE Răsăritul în ziua extragerii, Suzanne Collins. “Clipa în care ni se frâng inimile? E doar a noastră.”

Recenzie “Printre oameni şi alte fiinţe bizare”, de Bogdan Boeru. Un roman despre supranaturalul camuflat în realitate