Îi datorez lui Iulian Tănase mulțumiri, căci datorită romanului său Te rog să nu vii în timp ce dorm, am conștientizat un lucru esențial despre cărțile care mă cuceresc. Cartea lui Iulian, un roman epistolar, mi-a reamintit de altele, în aceeași registru stilistic, pe care le-am adorat – Dragă nemernicule, de Virginie Despentes apărută tot la editura TREI, Scrisorarul lui Mihail Șișkin și Colibri, de Sandro Veronesi un alt roman strălucit despre viață și moarte, prietenie și trădare, iubire și absența ei.

Mulțumesc, Iulian! Sper să-ți placă compania pe care am aranjat-o pentru tine în paragraful anterior, căci alta nu primești.

Dac-ai ști că mai ai puțin… Ce ai face până în ziua morții tale?

John, protagonistul din Te rog să nu vii în timp ce dorm se apucă de scris scrisori. Nimic senzațional până aici. Nu e John primul, nici ultimul care alege să-și încheie socotelile cu lumea transcriind pe hârtie ce-i stă pe suflet. Literatura este un exercițiu terapeutic recomandat deopotrivă în viață și în ficțiune, căci nimic nu trăiește în memoria noastră mai trainic decât cuvintele.

Senzațional este destinatarul. Neantul. Dragul de John îi scrie morții sale

Dragă moarte,
E prima oară când încerc să atrag cuvintele de partea mea. Niciodată nu m‑am bazat pe cuvinte până acum. Viața mai mult mi s‑a întâmplat, mai mult m‑a trăit ea pe mine decât am trăit‑o eu pe ea, iar acum, aproape muribund, deși nu încă, simt că am găsit o cale, simt că am ajuns să‑mi vampirizez propriul proces de dispariție, am nevoie de toate aceste cuvinte pentru a‑mi pune sângele în mișcare, deși știu că el nu mă hrănește doar pe mine.

Îi scrie și prin asta o destituie din funcția de călău, o dezarmează. Îi desființează neființa. Și simultan își desființează… frica. La fel pe a ta, cititorule. Frica a mai mare și mai urâtă dintre fricile oamenilor vii. Împachetată frumos și făcută de râs într-o carte, frica de moarte. Făcută de râs, pentru că umorul subtil al lui Iulian Tănase (imposibil de transcris, pentru că vine din subtext) este un instrument de bază în această scurtă și relevantă mărturie despre cum poți trăi greșit, dar să mori corect. (Musai să pun o acoladă la a trăi greșit. Termenul semnifică și semnalează decizii de viață pe care John și noi restul de Ioni ai lumii, iluștri nepricepuți ai propriilor destine, le luăm nu pentru noi înșine și în numele propriei fericiri, ci pentru cei pe care îi iubim, în numele și fără consimțământul lor, cu iluzia că ei așteaptă de la noi să fim agenții de teren ai fericirii lor. Nu așteaptă.)

Tata a fost părintele fondator al nefericirii noastre,
mi‑a pasat‑o mie, eu i‑am pasat‑o fiului meu. 

Relațiile de familie, relații sacre care prefigurează într-o asemenea măsură destinul, încât o dată alterate aproape că anulează orice vis de ispășire, sunt tema centrală a romanului, deopotrivă cu identitatea și vocația. Nu puține dintre scrisorile către moarte sunt asemenea unor sticle solitare, aruncate fără mari speranțe în marea literaturii, cu mesaje simple și profunde, care vorbesc despre sensul actului creativ și despre legătura intimă, organică dintre viață și literatură.

Am citit cu foame și plăcere crescânde fiecare pagină, curioasă – firește – să aflu oare ce i s-ar putea întâmpla unui om care a murit deja și ce are el de zis cu limbă de moarte. Și are atât de multe lucruri frumoase, tandre, sfâșietor de triste și de înălțătoare, unele chiar ale lui, altele adunate din Camus, Pascal, Plath și alți dumnezei omenești la care noi, scriitori și cititori deopotrivă, ne rugăm zilnic. Un popor universal care vorbește fluent literatură și care trăiește asemeni lui John, cu perfuzii de cuvinte, ce fac pic – pic – pic în mințile noastre avide, dăruindu-ne încă o zi în care viața ne merită.

În momentele în care simt cum spaima încearcă să‑mi dea târcoale, îmi reamintesc că am totuși 82 de ani, nu e chiar puțin.

E aproape imposibil de făcut în literatură ce a făcut Iulian Tănase în Te rog să nu vii în timp ce dorm. Să scrii o carte către și despre moarte, care să-l aducă pe cititor la viață. Să o scrii fără patetisme, stridențe și sforăieli. Să o scrii curat, cu așa de puține cuvinte încât o faci ușoară, deși e orice, dar nu ușoară – la recitire o vei simți până în os. Să-ți permiți luxul să scrii

Sensul vieții e să trăiești.

Adică un truism care a mai fost scris înainte de doar un miliard de ori, în cărți și scenarii, pe zidurile toaletelor și în praful zorilor, în zațul cafelei și pe torturi aniversare. Dar s-o faci cu atâta vădită indiferență față de rezultat, încât cititorul să capete convingerea că măcar azi viața lui geme de sens, cu toate păcatele ce-au fost și va să vină. Aleluia!

Te rog să nu vii în timp ce dorm izbândește, în cuvinte puține, alese, să traverseze imposibila punte a vieților dureros de singuratice pe care le trăim și să descuie tărâmul fantastic în care inexistența, oricât de posibilă, devine irelevantă. Astfel, ajuns la o frază înfiorătoare – ca cea din paragraful următor, o parcurgi senin, fără să te simți jefuit de propriul trecut, de oamenii care i-au dat numele viață. În loc să simți că ai pierdut tot ce ai iubit, te pomenești recunoscător c-ai fost fost viu chiar și pentru o singură clipă.

Sunt un cimitir în carne și oase, un cimitir ambulant
care-i scrie morții o scrisoare.

O altă marcă a literaturii care dăinuie este că te transformă dintr-un om rațional, cu capul pe umeri, într-un credul. Termini cartea și, în loc să te gândești, vai, ce bine că toate acestea s-au petrecut în ficțiune, ești convins că ce ai citit trebuie să se fi întâmplat, căci nimeni nu minte așa de bine, iar ficțiunea nu poate semăna așa de mult cu viața sau cu lipsa ei. Vrei să-i scrii autorului, să-i urezi din inimă

Multă sănătate!
P.S. Te rog să nu mori (în timp ce citesc)!

Admirabilul John își depășește condiția de personaj, iese afară din carte și capătă trăsăturile unui erou fără nume sonor, din a cărui viață ai făcut iată, parte o vreme, împărtășindu-i regretele, sensibilitatea poetică, dârzenia, năzuințele nerostite și mai ales dulcea resemnare în fața singurului moment al vieții care nu ne aparține.

Un roman minimalist, compus în mai mare parte în paragrafe șlefuite cu deosebită grijă, care pare că nu vrea să salveze pe nimeni. Nici măcar propriul personaj, damnat și condamnat, aproape mort din primele pagini. Poate doar pe autor, deși n-aș crede. Literatura lumii e plină de voci dezabuzate care ne învață și avertizează că literatura nu ne va salva. Poate nu, poate da. Cum zicea scriitorul irlandez Colm Toibin, dacă nu va salva ziua, poate va salva noaptea!

Dă-i înainte cu Răsfoiala

Top 7 cărți despre noi începuturi și vieți recâștigate

FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ „Dragă nemernicule”, Virginie Despentes

AVANPREMIERA “Ultima după-amiază a lui Seneca”, de Marianne Jaeglé, câștigător al premiului Orange du Livre