Tracy Chevalier a trăit ca o româncă autentică încă din primele zile petrecute la Iași. A plecat să viziteze Catedrala și, văzând oamenii care stăteau la coadă, s-a așezat în spatele lor, presupunând că așteaptă alături de ei pentru biletele de intrare. A sfârșit alături de celelalte sute de credincioși, la moaștele Sfintei Paraschiva, unde a reprodus ritualul observat la fiecare dintre cei veniți să se roage la racla Sfintei. Deși nu e credincioasă, s-a bucurat de experiență, de liniștea și pacea din catedrală – un sentiment pe care acasă nu-l poate trăi, căci acolo oamenii nu mai merg în biserici pentru reculegere, ci ca să se uite pe pereți.

Aflată în România pentru prima oară, scriitoarea anglo – americană Tracy Chevalier a acceptat cu inima deschisă invitația la FILIT Iași, pentru că editura Polirom este una dintre puținele care i-a tradus în limba română fiecare carte pe care a scris-o. Dintre toate, așa cum veți afla din mărturisirile scriitoarei, marele succes a fost și în România, la fel ca pretutindeni în lume, Fata cu cercel de perlă. Alături de mai recenta Sticlăreasa, al cărei prim tiraj a fost epuizat rapid de cititorii români. Despre toate acestea, despre dificultatea vieții femeilor, despre arta de a scrie și secretul “șmirghelului” pentru proză, citiți în continuare.

„Femeile trebuie să lupte mai mult
ca să obțină ce-și doresc„

Multe dintre romanele dumneavoastră au în centrul lor femei care se zbat pentru a reuși. Cum a fost debutul în lumea literaturii, într-o vreme în care bărbații erau, presupun, mai avantajați?

Este interesant cum s-au schimbat lucrurile în timp, pentru că cred că acum femeile scriu mai mult, publică mai mult, sunt luate mai în serios decât atunci când am început eu, acum treizeci de ani, ceea ce este minunat. Și chiar până la punctul în care bărbații au ajuns să se plângă. În Anglia, un bărbat a înființat o editură exclusiv pentru bărbați, deoarece se teme că bărbații nu mai sunt publicați. Presa l-a ridiculizat destul de mult. Și scriitoarele femei.

Când am început să scriu, nu aveam un plan măreț. Nu credeam că așa va decurge cariera mea, că voi scrie astfel, despre femei. Am scris pur și simplu despre ceea ce mă atrăgea în mod natural. Și s-a întâmplat să fie povești despre femei, pentru că eu sunt femeie. Și, într-un fel, este mai ușor. Dar, de asemenea, găsesc femeile mai interesante decât bărbații, în general. Poate pentru că femeile sunt… Cel puțin din punct de vedere istoric, noi nu am avut niciodată putere socio-economică sau politică. Și continuăm să avem foarte puțină. Iar asta înseamnă că am vrut să scriu povești în care femeile sunt nevoite să lupte pentru a obține ceea ce vor. Pentru că lupta este ceea ce face totul atât de interesant. Bărbații obțin mai ușor ce vor. Prin urmare, nu este la fel de interesant.

Cât de dificil a fost să scrieți și să publicați primul roman?

Sinceră să fiu, a fost dificil, dar nu din cauza faptului că eram femeie. Ci mai mult din cauza faptului că se publică atât de multe cărți într-un an. Și iată mica mea carte. O va remarca cineva? Nimeni nu a remarcat-o. Și am crezut că asta înseamnă să fii scriitor. Publici, iar apoi încerci să atragi atenția, însă nu se întâmplă nimic.

Însă după aceea am publicat Fata cu cercel de perlă. Acesta a fost al doilea roman al meu. Și a avut un succes la care nici n-aș fi îndrăznit să visez. Cred că ceea ce este atât de special pentru mine despre reușita acestei cărți este că a fost ceea ce se numește un succes din gură în gură. A crescut organic. Oamenii și-au recomandat-o unul altuia. Au făcut-o cadou. Librăriile au iubit-o și au recomandat-o. Și tot așa. Nu a avut în spate o mare campanie de marketing. N-a avut panouri publicitare și afișe lipite peste tot și reclame. Și nu existau rețele sociale la acea vreme. Așadar, a crescut pur și simplu pentru că oamenii au iubit-o. O creștere constantă. Și asta este exact ceea ce îți dorești. Și este, fără îndoială, cartea pentru care sunt cunoscută. Și asta nu se va schimba niciodată, nu contează ce altceva mai scriu. Nu se va schimba niciodată și este în regulă. Iubesc acea pictură (n.r. Fata cu cercel de perlă, de Johannes Vermeer). Încă susțin asta. Sunt convinsă că am dat tot ce am avut mai bun în acea carte. Și dacă acesta va fi subiectul despre care voi vorbi pentru tot restul vieții, accept asta.

PROMOȚIILE ZILEI
	Târg de Crăciun -40%
	-15% TOP 10 Gaudeamus
	Târg de Crăciun
	Târgul cadourilor de Crăciun
	Târgul Cărtureștilor
	Târgul ofertelor de Crăciun
	-20% Cărți în ediții de colecție

Când pregăteam interviul, gândindu-mă la roman, la ce îl face atât de special, am realizat că nu există aproape nicio scenă de intimitate fizică între Vermeer și Grit. Mi se pare uimitor. 

El îi atinge mâna o dată și urechea o dată. Și asta e tot. E incredibil de ironic.

Este adevărat că se ating. Dar nu ajung la intimitate fizică așa cum fac iubiții. De ce ați ales să faceți relația lor atât de delicată?

Presupun că, în parte, a fost din cauza faptului că, la acea vreme, ar fi fost complet nepotrivit ca un bărbat să-și seducă servitoarea. Dar asta se întâmpla tot timpul. Și avem un alt personaj care încearcă să o seducă. Ar fi fost o carte foarte diferită dacă s-ar fi culcat cu el. Nu ar fi avut aceeași putere. Actul de a te abține este incredibil de puternic. Știi cum e, când ești atras de cineva? Și crezi că și el ar putea fi atras de tine. Sentimentul de anticipare a momentului în care s-ar putea să vă sărutați sau să faceți sex. Sau recunoașterea faptului că simți ceva pentru acea persoană. Este atât de delicios și de dureros în același timp. Pentru că nu știi dacă se va întâmpla. Și ce anume se va întâmpla. Am considerat că asta era mai puternic. 

Este o dulce suferință.

O suferință dulce. Exact. Dar acesta era doar un strat al poveștii lor. Celălalt era că simțeam că relația lor era mai degrabă o întâlnire a minților. Era o relație estetică. Era o privire împărtășită asupra lumii. Știi că el vorbește despre pictură cu ea, deși cu alte persoane n-o face. Iar ea n-a mai auzit niciodată așa ceva. Și totuși, și ea are gânduri despre pictură. Ea vede modalități prin care el își poate îmbunătăți tablourile și îi vorbește despre asta. Și așa se petrece un schimb continuu. Faptul că fiecare învață ceva de la celălalt. Asta e la fel de sexy ca și sexul în sine.

Revin la momentul de după debutul cu romanul Albastru pur… Ce v-a motivat să continuați să scrieți după acel eșec, ce v-a ambiționat?

Cred că pur și simplu îmi place să spun povești. Și am citit întotdeauna foarte mult. Încă din copilărie sunt o cititoare înrăită. Cărțile sunt foarte importante pentru mine, pentru evadare, divertisment și educație. Nu mi-aș putea imagina viața, viața mea profesională fără cărți. La început am fost editor. Dar am scris întotdeauna povestiri scurte. Și, în cele din urmă, am vrut să mă dedic doar acestui lucru și totul a venit natural. După ce Albastru pur a pornit cu stângul, m-am gândit… Mda, de câte ori se va întâmpla asta, înainte să renunț? Și am avut mare noroc că a doua oară am avut succes. Iar acum nu mai trebuie să-mi fac griji. Știu că voi avea întotdeauna un editor. Știu că voi avea întotdeauna un agent. Știu că voi avea cititori. Așa că sunt într-o poziție foarte bună. Știu, pentru că sunt activă pe rețelele sociale. Dar probabil că nu ar trebui să fiu. Și totuși am oameni care mă citesc. Știu că acum este diferit.

Cel mai important lucru este să scrii
cea mai bună carte pe care o poți scrie.

Și cred că oamenii pierd uneori din vedere acest lucru. Oamenii mă întreabă des cum să-mi găsesc un agent, cum să-mi găsesc un editor? Le spun: Nu-ți face griji pentru asta. Tu trebuie să scrii cea mai bună carte pe care o poți scrie. Și odată ce ai scris cea mai bună carte pe care o poți scrie, atunci poți începe să-ți faci griji pentru astfel de lucruri.

Iar dumneavoastră scrieți cele mai bune cărți posibile. Ca să puteți face asta, cât de adânc ați pătruns în lumea personajelor?

Adânc. Foarte adânc. Îmi place să fac ceea ce fac personajele mele, dacă este posibil. Pentru că atunci pot descrie mai precis. Așa că, atunci când am scris Fata cu cercel de perlă, am urmat un curs de pictură. Eram un anti-talent absolut. Dar m-a făcut să apreciez cu adevărat ceea ce a făcut Vermeer. Iar în Sticlăreasa, este vorba în principal despre facerea mărgelelor de sticlă. Și am fost la câteva ateliere cu cineva pe Murano, insula sticlarilor. Și la Londra, ca să deprind meșteșugul. Am făcut mărgele groaznice. Nu despre asta e vorba, nu contează. Nu trebuie să fiu bună la asta. E mai bine că nu sunt. E vorba de senzația pe care o oferă. E ceva special.

Este diferența dintre a vedea un tablou aievea și a-l vedea online. Pe calculator, totul e iluminat din spate, e drăguț. Dar să fii în cameră cu tabloul, cu Fata cu cercel de perlă sau cu orice alt tablou îți place. Nu există nimic asemănător. E ca și cum ai merge la o întâlnire… Nu mai fac asta acum, pentru că sunt căsătorită. Dar, în momentul de față, înainte să ai o întâlnire, se trimit o mulțime de mesaje text. Față în față e altceva. În cazul meu, era vorba despre atingerea mărgelelor de sticlă, de a te murdări de vopsea pe degete. Am mai scris despre un vânător de fosile – acolo era căutarea fosilelor pe plajă. Sau brodatul sau altoirea merilor. Am făcut atât de multe lucruri diferite pe parcursul scrierii cărților mele. Și îmi place să le fac, iar asta dă substanță romanului. Cred că cititorul simte când știi despre ce vorbești.

Da, de aceea v-am întrebat. Citind, am avut sentimentul că persoana care scria trăise ea însăși lucrurile din carte.

Acum, pericolul este că poți merge prea departe și poți intra prea mult în detalii. Și devine plictisitor pentru cititor. Și aici mă confrunt mereu cu dificultăți. Cât de mult vor cititorii să audă asta?

Câte versiuni preliminare au existat pentru Sticlăreasa?

Șase sau șapte. Există prima schiță, care este una foarte brută. La care lucrezi cel mai mult. Și apoi, trecerea de la prima la a doua este cea mai dificilă. Pentru că știi că există probleme și trebuie să găsești o soluție pentru a remedia problemele majore. Tot ce urmează după este finisare. Și funcționează ca șmirghelul. Există un șmirghel grosier. Grosier, grosier, apoi unul puțin mai fin. Iar la final este cel foarte fin. Așadar, ultimele câteva schițe se referă la finisarea prozei. Te asiguri că nu există propoziții greoaie. Dar înainte de asta, este toată munca grea. Ca și cum ai dărâma ziduri și ți-ai spune: Este prea lung. Sunt prea multe informații despre fabricarea sticlei aici. Oamenii se vor plictisi.

Acesta e tipul de evaluări pe care trebuie să le fac în fiecare zi. În timp ce scriu, dar și în timp ce rescriu și editez. Multă muncă intelectuală. Cea mai mare parte a zilei mele de scris este dedicată elaborării intrigii. Trecerea de la A la B într-o intrigă. Sau descrierea unui personaj sau a unui loc. Și asta este foarte plictisitor. Și atunci mă gândesc că, dacă este plictisitor pentru mine, atunci și cititorul se va plictisi. Așa că trebuie să găsesc soluții. Trebuie să creez în permanență și să vin cu metafore pe care nu le-am mai folosit înainte sau pe care nimeni altcineva nu le-a mai folosit. Este asta un clișeu? Da, într-un fel este. Dar poate totuși merge? Iau decizii constant. Dar din când în când, scriu o propoziție și mă gândesc: da, asta e. Și merită toată ziua. Doar ca să obții acea propoziție care te încântă. Da, am nimerit-o. Și nu trebuie neapărat ca fiecare propoziție să fie strălucită. Pentru că cititorul s-ar epuiza. Uneori, cititorul are nevoie doar de spațiu.

Deci, este o chestiune de practică, de experiență. Sunt o scriitoare mai bună decât eram atunci. Fata cu cercel de perlă a fost doar al doilea roman al meu din unsprezece. Și mă întreb cum l-aș scrie acum. Probabil altfel și nu ar fi la fel de bun. Am scris romanul acela într-o bulă. Nimeni nu știa cine eram. Puteam să fac orice voiam. Nu aveam contract. Eram însărcinată, așa că trebuia să-l scriu repede. Voiam să-l termin înainte să se nască copilul. Și pur și simplu îmi plăceau picturile lui Vermeer. Așa că m-am gândit: bine, o să scriu ca Vermeer. O să economisesc, mai puțin înseamnă mai mult. O să mă concentrez pe un singur lucru, el se concentrează pe un colț al unei camere. O să fiu foarte concentrată. O să fie liniar. Nu experimental. O singură voce, atât. Acum, cine știe ce aș face. Oh, trebuie să introduc asta și cealaltă. Trebuie să am un sunet polifonic, voci diferite sau un peisaj mare, mare.

Partea a doua aici

EXCLUSIV Tracy Chevalier: „Dacă mi-ar fi spus cineva că voi scrie romane istorice, aș fi râs” (partea a II-a)

Despre Tracy CHEVALIER

Tracy Chevalier s-a născut în 1962 şi a copilărit în Washington. A părăsit SUA în 1984, stabilindu-se în Anglia. După ce a lucrat câţiva ani ca redactor, a obţinut un masterat în literatură la University of East Anglia.

A debutat în 1997 cu romanul Albastru pur. Doi ani mai târziu a apărut Fata cu cercel de perlă, considerat de Publishers Weekly „fenomen editorial”, atingând în scurt timp cifra record de un milion de exemplare. În anul 2000, lanţul de librării Barnes & Noble i-a acordat premiul pentru una dintre cele mai bine vândute cărţi în SUA. În 2001 a publicat un al treilea roman, Îngeri căzători, frescă a Angliei eduardiene, aflat luni de zile pe lista de bestsellere din Anglia şi SUA. Au urmat, printre altele, Ultima fugară (2013) şi La marginea livezii (2016).

Tracy Chevalier a adus un suflu nou romanului de atmosferă, în care reconstituirea istorică îi fascinează pe cititorii de toate gusturile, de la rafinaţi până la adolescenţi. La Editura Polirom au apărut, unele dintre cărți în multiple ediţii, Albastru pur, Fata cu cercel de perlă, Îngeri căzători, Doamna şi licornul, Simetria de temut, Făpturi uluitoare, Ultima fugară, La marginea livezii, Un singur fir și Sticlăreasa.

Dă-i înainte cu Răsfoiala

FILIT 2025 Junot Diaz, Tracy Chevalier, Michel Bussi și Cristian Mungiu printre invitații din acest an

EXCLUSIV Top cele mai bune cărţi ale anului 2024 în Occident

CRONICĂ Jaful secolului, de Teodora Mihai. Despre românii rămași la granița dintre bine și mai rău.