Acum vreo două săptămâni, m-a sunat Andrei Roșu, despre care știam cam atât cât știe toată lumea sau poate un pic mai mult, pentru că mă-nsoțesc în viață, și pe la unele curse, cu un alergător. Deci știam că e ultramaratonist și antreprenor, printre altele. Ceea ce nu bănuiam este că scrie – literatură. Ceea ce nu bănuiam deloc era că scrie literatură bine. Am stat de vorbă îndelung despre când și cum a început pasiunea lui pentru scris, am râs și am pus la cale cele ce urmează, pentru că nu se poate să nu aflați că în literatură poți să intri oricând, de oriunde, chiar și de pe pista de alergare, chiar și ca lup singuratic.

Cu mulțumiri pentru timpul acordat cititorilor Răsfoiala, te rog să le împărtășești și lor povestea „caietului rătăcit”, prima ta încerc are literară, ce precede volumul de debut, Eterna, proaspăt apărut.

Mulțumesc și eu cititorilor Răsfoiala, pentru curiozitate și pentru timpul acordat parcurgerii acestui interviu.

Sunt patruzeci de ani de atunci, dar îmi amintesc limpede că eram în clasa a IV-a, îndrăgostit de o colegă care scria poezii. I-am spus că și eu scriu „povestiri fantastice”, așa că m-a luat de mână și m-a dus la un cenaclu (cred că „Mihai Eminescu”) pe care îl frecventa, la Palatul „Pionierilor și Șoimilor Patriei” din București.

După aproape doi ani și câteva zeci de povestiri SF, am decis să transcriu „pe curat” (pe un caiet de 100 de file) tot ce înșirasem pe diverse foi volante, pentru a avea propriul „manuscris”. A fost o operațiune destul de dificilă, pentru că abia făcusem „tranziția” între mâini: în ciclul primar scrisesem cu stânga — inacceptabil în comunism —, iar în gimnaziu mă obligaseră să mă conformez.

După săptămâni întregi de muncă, am aruncat „ciornele” și m-am dus la cenaclu pentru a mă mândri cu „cartea” mea. La întoarcere, am uitat caietul într-o cofetărie și nu l-am mai găsit. De supărare, am renunțat să mai merg la cenaclu. Privind în urmă (și păstrând proporțiile), înțeleg ce a simțit Hemingway, în tinerețe, când a pierdut valiza cu toate manuscrisele…

Îți amintești ceva din Caiet, există vreo legătură cu ceea ce a devenit azi Eterna?

Timpul a fost un element omniprezent în ceea ce scriam. Îmi amintesc că, într-una dintre micro-ficțiuni, „eroul” (povestit la persoana întâi, singular) găsește un ceas mecanic care îl ajută să se deplaseze în trecut și viitor, prin simpla rotire a coroanei înainte sau înapoi. Cred că, într-un fel, semăna cu inelul lui Rumburak, din serialul copilăriei mele, Arabela…

În Eterna, timpul este vizibil încă din titlu și continuă în prolog și în restul capitolelor, prin simboluri (ceas, linie albastră, clepsidră etc.), prin numele moleculei care oprește îmbătrânirea (Chronosyn) și în axul central al construcției narative.

Cum a fost experiența cenaclului literar?

Nu mai știu prea multe despre ce făceam acolo. Îmi amintesc că primeam, săptămânal, feedback de la profesoară și de la ceilalți elevi și că exersam folosirea figurilor de stil – aproape ca într-un atelier de pictură. De exemplu, ni se punea în față o farfurie albă, de o simplitate dezarmantă, și făceam concurs: cine găsește cea mai frumoasă metaforă, comparație, personificare, hiperbolă etc. Îmi amintesc și că învățam să folosim dialogul în scrierile noastre, prin jocuri de rol sau diverse exerciții.

Cum a apărut nevoia de a scrie? Și mai ales unde a locuit ea atâția ani – între pierderea caietului și recuperarea scrisului?

Scrisul a fost și rămâne pentru mine o formă de terapie, de meditație, așa cum sunt alergarea, muzica sau alte activități prin care intru într-o stare de „flux”, în care pierd noțiunea timpului.

Din fericire, nu m-am oprit din scris. Am păstrat pasiunea pentru literatură (chiar dacă îmi doream să urmez studii economice; am avut cea mai mare notă din liceu la bacalaureat, la examenul de limba română), am citit constant, am fost textierul unei formații de muzică („Gaz pe Foc”) și, din 2010, am publicat peste o mie de articole pe blogul meu, folosit ca jurnal de călătorie și de transformare personală.

Recent, scriindu-mi autobiografia, mi-am amintit de perioada cenaclului și, probabil, s-a reactivat „ceva” într-un colț al minții. Câteva zile mai târziu, în timpul unei alergări, mă gândeam ce s-ar întâmpla dacă s-ar lansa un medicament care oprește îmbătrânirea, dar doar pentru femei. Mi s-a părut o idee interesantă și am început să o dezvolt, scriind în telefon câteva idei. Ajuns acasă, ele s-au transformat în câteva pagini, iar în câteva zile – în ceva care avea potențial de carte sau film. Ca stil de scris, de cele mai multe ori îmi imaginez cum ar arăta un film inspirat din cartea mea, apoi scriu ceea ce „văd”.

PROMOȚIILE ZILEI
	Târg de Crăciun -40%
	-15% TOP 10 Gaudeamus
	Târg de Crăciun
	Târgul cadourilor de Crăciun
	Târgul Cărtureștilor
	Târgul ofertelor de Crăciun
	-20% Cărți în ediții de colecție

Dac-ar fi fost să ghicesc despre ce va scrie un ultramaratonist, probabil aș fi ales (și) un personaj sportiv. 

Cred că ar fi fost redundant și i-ar fi dus pe cititori cu gândul la o autobiografie. 🙂 Totuși, am inclus în poveste elemente care reflectă nutriția mea vegană – de exemplu, am înlocuit lactatele și brânzeturile cu lapte de ovăz, respectiv tofu.

Romanele care abordează teme atât de complexe, precum nemurirea, o fac adeseori în mii de pagini, în trilogii sau serii. Ai planuri pentru continuare?

Eterna a fost, inițial, un roman de peste trei sute de pagini, care explora și la nivel macro implicațiile descoperirii Chronosyn. Dar am preferat să îl reduc la puțin peste 100, pentru a nu mă îndepărta de intimitatea personajelor. Nu știu dacă va exista o continuare, dar am deja structura a două cărți care tratează, din nou, timpul – însă din alte perspective.

Am presimțirea că anumiți bărbați vor fi lezați de “posibilitatea Eterna”. Ai vrea să le spui ceva, înainte să răsfoiască primele pagini?

Mă îndoiesc că bărbații pasionați cu adevărat de citit vor fi lezați. Totuși, pe cei mai sensibili îi încurajez să citească până la final. S-ar putea să se bucure tocmai pentru că nu sunt nemuritori. De altfel, nu cunosc nicio lucrare filosofică majoră în care nemurirea fizică să fie privită cu mare entuziasm…

Haruki Murakami, cunoscut cititorilor și drept scriitorul – alergător, crede că alergatul și scrisul se aseamănă. E adevărat?

Cu siguranță! Dincolo de sensul metaforic, există multe lucruri practice comune. Ambele „sporturi” sunt predominant solitare, cer un nivel ridicat de autodisciplină și de anduranță și îmi dau ocazia de introspecție. În plus, cred că se completează. Un corp antrenat înseamnă o minte ageră și o rezistență mai mare la rutină. Iar scrisul este, pentru mine, forma prin care aștern în cuvinte ceea ce trăiesc pe parcursul experiențelor de alergare.

Cine sunt femeile pe care le admiri? Din lumea literaturii și din lumea largă.

În afară de soție? 🙂 Le admir pe cele care au luptat pentru drepturile femeilor sau care au deschis drumuri în epoci dominate de bărbați. În fruntea „listei” o pun pe Simone de Beauvoir, urmată de alte scriitoare, ca Virginia Woolf și „George Sand”, dar și de femei din alte domenii: Rosa Parks (activism), Kathrine Switzer (prima femeie care a alergat oficial Maratonul de la Boston, deși organizatorii au încercat să o oprească fizic), Marie Curie și multe altele. În România, aș începe lista cu Smaranda Brăescu și Ana Blandiana.

Chronosyn, molecula nemuririi din Eterna, apare în realitate. Ce simți despre asta, ca bărbat muritor?

Aș avea un mare avantaj: am explorat acest subiect suficient de mult încât să nu fiu surprins, să nu am resentimente și, în plus, să pot discuta lucid cu partea feminină a familiei mele (fiica, soția, mama) despre „avantajele și dezavantajele” administrării Chronosyn. Iar feministul din mine s-ar bucura pentru potențialele implicații politice și sociale ale unei astfel de descoperiri. Cred că ar conduce, cel puțin pe termen mediu, la o lume mai bună. Aș fi mai îngrijorat dacă ar exista și un Chronosyn pentru bărbați. Nu cred că aș putea trăi cu gândul că Putin sau alți dictatori sunt eterni…

Hai să gândim Mare. Un regizor te contactează ca să ecranizeze Eterna. Te implici, trasezi limite sau lași cartea să devină o altă poveste, cum se întâmplă adesea cu adaptările?

Sunt obișnuit să gândesc pe termen lung toate proiectele importante 🙂 Așa că, a doua zi după ce am lansat cartea, am trimis-o către un regizor român care a absolvit Filosofia și care ar rezona, cred, cu Eterna. Este momentan prins cu promovarea noului său film, dar mi-a promis că o citește și revine cu răspuns. În cazul unei colaborări, cred că vom găsi o modalitate de a lucra împreună fără a distruge esența cărții.

Ai ales să publici pe cont propriu, cum a fost procesul? Îl recomanzi altor debutanți?

Procesul a fost mult mai simplu decât mă așteptam și a durat mai puțin de două săptămâni, între momentul în care am contactat editura de self-publishing și cel al publicării. În plus, propunerea financiară este net superioară condițiilor oferite de editurile mari. Și nu există presiunea „tirajului inițial” sau a retururilor – cărțile se tipăresc săptămânal, conform comenzilor primite. În măsura în care îți poți promova singur cartea, prin familie, prieteni și rețelele sociale, cred că este soluția optimă pentru un debutant.

La finalul Eternei, aflăm că autorul a trăit nouăzeci și ceva de ani. Ce a mai scris între timp?

Asta depinde de feedback-ul cititorilor și de cât de mult timp voi mai fi dispus să explorez teme filosofice. Când începi să vezi lucrurile în profunzime, există riscul de a pune la îndoială chiar și sensul vieții, iar asta nu știu dacă m-ar ajuta să am viața pe care mi-o doresc. Din câte știu, filosofii nu sunt cei mai fericiți oameni de pe Pământ, pentru că tind să analizeze fericirea, nu doar să o trăiască…

---

Când Eterna a apărut pentru prima oară, lumea se afla încă în plin haos biotehnologic. Descoperirea moleculei Chronosyn părea o știre de ziar, un „miracol medical” între altele. Dar romanul a intuit, înaintea sociologilor și filosofilor, nu doar consecințele științifice, ci și cataclismul etic, politic și intim pe care nemurirea „selectivă” l-ar aduce.
Citit atunci, Eterna părea o distopie. Citit astăzi, la jumătate de secol distanță, romanul are aerul unei profeții. 

FRAGMENT „Eterna”, Andrei Roșu

PROLOG — Ceasul

Maria avea puțin sub treisprezece ani când a desfăcut cu mare curiozitate ceasul bunicului pe masa din bucătărie. Era vară și aerul mirosea a roșii zdrobite, a lemn râncezit și a mult praf. A demontat spatele rotund al ceasului, a pus șuruburile (cele care nu i-au căzut din mână) într-o căniță de ceai și a privit rotițele mecanismului cum se mișcă și se întrepătrund, ca într-un roi de insecte cuminți. Timpul, își zise, probabil că nu e o linie: e o grămadă de dinți care se mișcă pe rând.

— De ce-l strici? a întrebat mama din ușă.

— Nu-l stric. Mă uit la el.

— Poate că unele lucruri trebuie pur și simplu lăsate să meargă.

Maria a atins cu o pensetă arcul principal. A fost doar o mișcare mică, dar tot mecanismul s-a oprit. O liniște ciudată. Niciun ticăit. I se părea că bucătăria s-a mărit brusc, ca și cum pereții ar fi tras aer în piept, după o alergare rapidă. A simțit brusc o plăcere vinovată: lumea întreagă își ținea respirația împreună cu ea.

— Vezi? a zis mama. Asta se întâmplă când pui mâna pe ce nu înțelegi.

Maria s-a uitat la rotițele care așteptau ceva, poate să repornească, nemișcate. Nu simțea vină. Simțea putere. 

De atunci, a păstrat ceasul pe noptiera ei, inert și frumos, ca un animal împăiat. Îi plăcea să-l privească seara, înainte să adoarmă. Îi spunea, în gând: „Eu te-am oprit eu, eu pot să te pornesc”.

Ani mai târziu, într-un laborator din Madrid, o altă femeie avea să atingă, cu instrumente ceva mai fine, un alt fel de arcuri. Iar când lumea s-a oprit, pentru unii, n-a mai fost doar un ceas de pe masa din bucătărie. A fost o epocă.

Uneori, Maria se gândea la ziua aceea din vară ca la un păcat originar — dar unul mic. Pentru că binele și răul nu încep cu gesturi mari. Încep cu o pensetă și un arc care încetează să vibreze. Iar dacă te uiți destul de atent la un mecanism, îți vine să-i pui mâna pe inimă.

Despre autor

Andrei Roșu (n. 30 iunie 1976, Brașov) este sportiv de anduranță, antreprenor social, vorbitor inspirațional, muzician, organizator de evenimente sportive și susținător de proiecte sociale. În 2011, a intrat în Cartea Recordurilor, ca primul om din lume care a finalizat circuitul 7 maratoane și 7 ultramaratoane pe 7 continente. În 2025, a doborât recordul mondial de genuflexiuni, reușind să facă 30.000 în 24 de ore.

Este câștigător al Cupei Mondiale de ultratriatlon, laureat al unei curse de vâslit oceanic și finisher al unui Deca Ironman. Este și primul român care a traversat înot Canalul Mânecii, în cadrul unui ultratriatlon extrem și primul om din lume care a cântat la tobe la Polul Nord, după ce-a dus la bun sfârșit primul maraton.

Este fondator Transmaraton, prima platformă de running și fundraising din România, creator al programului și aplicației „42kRoșu – de la canapea la maraton, în 4 luni” și inițiator al gamei de produse vegetale FILGUD. În calitate de vorbitor public, a susținut peste sute de conferințe, inclusiv TEDx, ca unul dintre cei mai apreciați keynote speakers din România.

Eterna. nemurire. doar pentru femei este volumul său de debut în proză, publicat în regim self-publishing, în octombrie 2025. Este prima carte a unei trilogii care abordează teme complexe precum nemurirea, identitatea de gen și impactul social al procedurilor de rejuveranare.

Dă-i înainte cu Răsfoiala

Top 7 cărți despre noi începuturi și vieți recâștigate

AVANPREMIERĂ Te rog să nu vii în timp ce dorm, Iulian Tănase

LIBRIS Bucureștenii conduc topul cititorilor în 2021, iar Ioana Chicet Macoveiciuc este cea mai citită scriitoare pe platformă