Așteptarea s-a încheiat. Cartea vieții lui Anthony Hopkins, Hai că am reușit, puștiule / orig. We did ok kid e gata să-și întâlnească cititorii. Autobiografia îndrăgitului actor, care a cucerit publicul cinefil cu roluri ca Hannibal Lecter, Mr. Stevens sau Tatăl, este gata de precomandă la editura Nemira, sub imprintul non-fiction Orion.
„Păstrez pe telefon o fotografie cu tatăl meu și cu mine pe plajă, când eram mic. Îi spun adesea acelui băiat: Hai că am reușit, puștiule. Mă întreb cum anume un băiat din Țara Galilor, fiul unui brutar, a ajuns aici. Întreaga mea viață este un mare mister. Această carte este povestea mea”
De fiecare dată când cumperi o carte via Răsfoiala, generezi un mic comision care ne ajută să ne continuăm munca. Cu doar un click, spunem împreună lumii că Noi Credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
Fragment Hai că am reușit puștiule, Anthony Hopkins
Într-o dimineață cenușie de duminică din 1941, undeva printre dunele de nisip de la Aberavon Beach, un prieten al tatei, Cliff Mathers, mi-a dat câteva – prea multe nu aveau cum să fie – dulciuri sau dropsuri. Erau anii raționalizării. Fâstâcindu-mă, am scăpat bomboana în nisip și am început să mă smiorcăi. Tata și Cliff au râs. Am primit o altă bombonică, pentru tuse. Tata s-a aplecat spre mine să mă liniștească. Gata cu lacrimile. Cliff ne-a prins în poză. Una dintre primele mele amintiri. Aveam trei ani.
Acum, la optzeci și șapte de ani, mă uit din când în când spre fotografie și îmi vine să-i spun băiețelului confuz de atunci: „Hai că am reușit, puștiule!“.
Ca majoritatea copiilor, și eu am fost anxios și confuz. Dar asta face parte din procesul de maturizare – să fii prea tânăr ca să găsești un sens al existenței. Acea senzație stranie de a te simți pierdut, incapabil să faci față lumii, m-a însoțit mulți ani din viață. Sunt surprins – sau poate nedumerit e cuvântul? Uluit? Da, uluit – că încă mai sunt pe aici. Fără explicații.
Semnul din naștere, de neșters, gravat în esența ființei mele, este sentimentul de a nu fi fost niciodată „cum trebuie“.
Însă, am fost plămădit dintr-un aluat rezistent. Așa era și tata – fără prosteli, fără drăgălășenii. Sfatul lui pentru mine era: „Mergi mai departe și gata. Capul sus și nu te mai văita“. Era un pont bun. Altul: „Viața e grea. Și ce? Nu te da niciodată bătut.“ Cam dur, dar m-a ajutat să răzbesc. Așa era tata. Babacul. Richard Arthur Hopkins.
Oale și ulcele acum. Habar n-am dacă există într-o altă dimensiune – în vreo viață de apoi sau în vreun alt vis frumos de felul ăsta. Dar trăiește adânc în mine, asemenea cioburilor dintr-un porțelan spart.
Viața mea e retrasă. Așa a fost dintotdeauna. Dar nu-i bai, nu-i mare scofală. Chiar am avut parte de-o mare aventură. Nu sunt o victimă. Am pus la treabă părțile rănite din mine – singurătate, alienare, anxietate, orice-or fi fost țăndările alea. Și acum mă bucur de ele. Tot ce m-a iritat și m-a rănit m-a ținut în mișcare; m-a adus până aici.
(…)
| PROMOȚIILE ZILEI | |
 | Târg de Crăciun -40% |
 | -15% TOP 10 Gaudeamus |
 | Târg de Crăciun |
 | Târgul cadourilor de Crăciun |
 | Târgul Cărtureștilor |
 | Târgul ofertelor de Crăciun |
 | -20% Cărți în ediții de colecție |
Mama a decupat o bucată din ziarul Western Mail și mi-a înmânat-o, spunându-mi: „De ce nu dai o probă?“. Era anunțul unei audiții pentru o bursă Prince Littler la Facultatea de Muzică și Teatru din Cardiff.
Am trimis cererea de înscriere. Peste o săptămână, am fost chemat pentru audiție la Castelul Cardiff. Am așteptat pe holul principal. După zece minute, am fost condus în Studioul B, unde l-am întâlnit pe domnul Raymond Edwards, directorul facultății. Ca să concurez pentru „bursa Prince Littler, în valoare de patruzeci de lire pe an“, m-am străduit din toate puterile să memorez monologul lui Othello dinainte de a o ucide pe Desdemona: „Aceasta-i pricina, o, suflete, aceasta…“
N-aveam pic de tehnică, dar aveam voce bună și instinct pentru dramatic.
Când am terminat, domnul Edwards mi-a zâmbit și m-a întrebat dacă vreau să iau loc.
— Da. Foarte bine. Foarte bine. Îți place Shakespeare?
— Da, dar nu știu prea multe. Aș putea să spun: „A fi sau a nu fi: iată-ntrebarea.“
— Bun, bun de tot. Păi, mulțumesc, Anthony. O să-ți dăm curând de veste.
Părea impresionat.
Peste două săptămâni, am primit o înștiințare că mă aflam pe lista scurtă de trei persoane și că urma să fiu chemat la un interviu cu consiliul administrativ al școlii la ora 11, pe 30 iulie, la sediul primăriei din Cardiff.
Am crezut că prin lista scurtă se refereau la înălțimea mea.
Și-atunci mi-a spus tata:
— Nu, n-are legătură cu înălțimea ta, prostule. Înseamnă că, dintre toți cei care s-au înscris, v-au ales doar pe tine și pe alți doi.
În seara aia, m-am dus la Regent să văd 20.000 de leghe sub mări.
Stând în micuțul cinematograf întunecat, am simțit, pentru prima oară în șaptesprezece ani, un mic fior de speranță pentru viitor.
La brutăria părinților mei, afacerile mergeau bine. Mama era salvatoarea tatei. Încăpățânarea ei de a nu se da bătută a învins prudența tatei. Când venea vorba despre riscuri, el era un ghem de griji, dar mama n-avea timp să-și bată capul cu asta.
— Ți-e frică și de umbra ta, îi spunea. Nu putem trăi la nesfârșit în trecut. Trebuie să ne vedem de viață.
Când i-a spus că ne luăm telefon pentru brutărie, el a protestat:
— Hai să nu luăm decizii pripite.
Peste o săptămână, telefonul era instalat: Port Talbot 105.
Apoi, ea i-a spus să cumpere o mașină nouă:
— Scapă de rabla aia. Se strică întruna.
A cumpărat un Rover nou. Număr de înmatriculare EU 6600. În acest nou simbol al statutului nostru social, m-a condus până în centrul administrativ al orașului Cardiff, la primărie, ca să-mi susțin interviul pentru bursă. Mirosul scaunelor de piele lucioasă și strălucirea nou-nouță a mașinii mi-au alimentat speranțele.
Primăria era fabuloasă.
Coloane și statui. Tata a intrat cu mine în clădirea uriașă, să se asigure că nu mă rătăcesc. Pe holișorul din fața camerei unde se dădeau interviuri, am văzut două tinere, Anne Holmes și Sandra Sheffield. Erau celelalte candidate de pe lista scurtă, amândouă foarte prietenoase. Cineva a ieșit din sanctuarul interior. Sosise vremea inchiziției mele. Tata mi-a urat succes.
Trei domni, așezați în spatele unei mese masive – Dr. Hines, guvernatorul colegiului; Raymond Edwards, directorul; consilierul educațional Llewellyn Heycock – m-au țintuit cu privirea. Mi-au pus întrebări despre studiile mele. Aveam rezultate bune la școală? Mi-am zis:
OK, asta a fost. N-am nicio șansă să intru aici. Asta e. Dată fiind situația mea școlară, ce să mai, vă mulțumesc foarte mult și la revedere.
M-am eschivat de la un răspuns. Dr. Hines era un domn în vârstă. Părea amabil. Raymond Edwards tot scria într-un carnețel. Consilierul părea grav și ursuz.
După vreo cinci minute, Dr. Hines mi-a mulțumit și mi-a spus să aștept afară.
Peste zece minute, Raymond Edwards, urmat de Dr. Hines și de Consilierul educațional Sprâncene de Gândac, a venit în holișor și a anunțat:
— Bursa este a domnului.
Mie mi s-a părut că a spus Domnului.
Tata mi-a făcut semn.
— Felicitări.
— Poftim?
— Domnul. Tu ești.
— A, am crezut că se referă la Domnul Dumnezeu. Că e o binecuvântare.
— Ești greu de cap ca un bolovan.
Toată lumea a râs; până și consilierul a zâmbit.
Părinții mei erau mândri. Când m-am întors la brutărie, m-a felicitat toată lumea.
Sâmbătă, pe 1 octombrie, tata a venit acasă cu ziarul de seară.
— Hei, uită-te la tine. Ai apărut în ziar. Ești faimos, a spus el, arătând spre prima pagină din Post. Ia citește acolo.
Într-un pătrățel apărea următoarea știre: „Anthony Hopkins, fiu al lui Richard Hopkins, Brutar, Taibach, Port Talbot, a primit bursa Prince Littler Scholarship de la Facultatea de Muzică și Teatru din Cardiff.“
— Minunat!, s-a entuziasmat mama. Felicitări!
— Da. Mulțumesc, am răspuns, asigurându-mă că nu arăt nicio urmă de entuziasm. M-am gândit la poemul lui Tiutcev, „Silentium“:
„Nimic nu spune, tu rămâi-ascuns
și tăinuiește-ți / visul, al simțirii plâns.“
— Urmează stația Hollywood, a glumit din nou tata.
Îmi dădeam seama că e încântat. Apoi, mama a arătat spre un alt articol, de pe aceeași pagină:
— Dar ia uite aici. Nu-i așa că-i trist? „Actorul James Dean, douăzeci și patru de ani, mort într-un accident de mașină, California de Nord.“
Sir Philip Anthony Hopkins este unul dintre cei mai cunoscuți și mai prolifici actori britanici. Printre cele mai cunoscute filme ale sale sunt Tăcerea mieilor (The Silence of the Lambs), Rămășițele zilei (The Remains of the Day), Tatăl (The Father) și multe altele. Cel mai recent rol este în seria Those About to Die, iar în viitorul apropiat va apărea în filmul biografic despre familia Maserati, regizat de Bobby Moresco. A fost distins cu numeroase premii, inclusiv două premii Oscar, patru premii BAFTA, două premii Primetime Emmy și premiul Laurence Olivier. În prezent, locuiește în Los Angeles alături de soția sa, Stella.
Despre imprintul Orion
Imprintul Orion este dedicat cărților de non-ficțiune pe teme de interes care pot crea o bază de cunoaștere esențială pentru a naviga în lumea de astăzi. Orion aduce constant în România titluri actuale din mai multe domenii, de la actualitate politică la istorie, pop science și memoirs.
Despre Nemira
Nemira este una dintre primele edituri independente din România. A fost fondată în 1991 la București de Valentin Nicolau. Editură independentă curajoasă, Nemira are ca prioritate să aducă cititorilor povești puternice și idei provocatoare. Nemira traduce unii dintre cei mai populari și îndrăzneți scriitori din toată lumea, dar totodată încurajează generațiile noi și emergente de scriitori români. În legătură permanentă cu cititorii, firul roșu al tuturor cărților publicate este #PlăcereaLecturii.
Dă-i înainte cu Răsfoiala
TOP Cele mai bine vândute cărţi de nonficţiune România 2024
MEMORII Sonny Boy, Al Pacino lansează primul volum de confesiuni despre viața la Hollywood
DISCURS Scriitoarea Annie Proulx: “Nu trăim în cea mai bună lume posibilă. Trăim un timp kafkian.”
rasfoiala.com 
7 gânduri despre “FRAGMENT Anthony Hopkins, “Hai că am reușit, puștiule.” Autobiografia.”